#Bibliografie#-Proiect Istoria Romaniei

By anonim - martie 15, 2008


Pentru istoria politică şi administrativă a Daciei romane a se consulta: I. I. Russu, Dacia şi Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, Bucureşti, 1973; I. Piso, Fasti provinciae Daciae, I, Bonn, 1993; E. Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980, pp. 258-264; idem, L'Empereur Aweiien et son temps, Paris, 1994, pp. 123-152.

Monografii consacrate vieţii economice (pe lângă mai vechea lucrare a lui V. Christescu, Viaţa economică a Daciei romane, Piteşti, 1929): G. Popilian, Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976; V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia romană. Der Erzbergbau, die Salzgeuiinnung und die Steinbruche im romiscben Dakien, Cluj-Napoca, 1996; N. Gudea, Porolissum. 11. Vama romană, Cluj-Napoca, 1996.

Monumente şi mari situri arheologice: D. Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968; idem, Podurile romane de la Dunărea de )os, Bucureşti, 1971; idem, Sucidava. Une citi daco-romaine et byzantine en Dacie (Coli. Latomus, LXXX), Bruxelles, 1965; M. Davidescu, Drobeta, Craiova, 1980; H. Daicoviciu, D. Alicu, Colo­nia Vipia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Bucureşti, 1984; D. Alicu, Vipia Traiana Sarmizegetusa. Amfiteatrul, I, Cluj-Napoca, 1997; O. Toropu, C. M. Tătulea, Sucidava, Bucureşti, 1987; N. Gudea, Porolissum. Vn complex arheologic daco-roman la marginea de nord a Imperiului Roman, I, Zalău, 1989; M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994; C. M. Tătulea, Romula-Malva, Bucureşti, 1994; Doina Benea, P. Bona, Tibiscum, Bucureşti, 1994.

Dacii în provincia romană: D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, Bucureşti, 1981; idem, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de Câmpie. Contribuţie la problema continuităţii în Dacia, Bucureşti, 1976; G. Popilian, Necropola daco-romană de la Lo-custeni, Craiova, 1980.

Limba latină în Dacia şi în Dobrogea: H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti, 1960; S. Staţi, Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor, Bucureşti, 1961; I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985.
Arta şi religia Daciei romane: M. Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1984; D. Alicu, C. Pop, V. Wollmann, The figured Monuments from Sarmizegetusa (BAR, 18), Oxford, 1978; Lucia Ţeposu Marinescu, Funerary Monuments in Dacia Superior and Dacia Porolissensis (BAR, 128), Oxford, 1982; M. Gramatopol, Portretul roman în România, Bucureşti, 1985; I. Berciu, C. C. Petolescu, Les cultes orientaux dans la Dacie Meridionale, Leiden, 1976; S. Sanie, Cultele orientale în Dacia romană. 1. Cultele siriene şi palmiriene, Bucureşti, 1981; L. Bianchi, Le stele funerarie della Dacia, una espressione di arta romana periferica, Roma, 1985.
Romanitatea şi Barbari. Izvoarele literare ale epocii sunt adunate în Fontes His-toriae Dacoromanae. Izvoarele istoriei României, 11. De la anul 300 până la anul 1000. Bucureşti, 1970. Pentru izvoarele epigrafice: Inscriptiones intra fines Dacoromaniae re-pertae Graecae et Latinae anno CCLXXIV recentiores. Inscripţiile greceşti şi latine din secolele 1V-X111 descoperite în România (ed. Em. Popescu), Bucureşti, 1976.
Abundenta literatură despre creştinism este consemnată în masiva sinteză a lui N. Zugravu, Geneza creştinismului popular al romanilor, Bucureşti, 1997. Dintre lucrările mai vechi, de referinţă rămân: V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911 şi I. Barnea, Arta creştină în România, 1. Secolele 111-VI, Bucureşti, 1979. Utile, mai ales pentru materialul arheologic: I. I. Russu, Materiale arheologice paleocreştine din Transilvania. Contribuţii la istoria creştinismului daco-roman, în „Studii Teologice", X, 5-6, 1958, p. 311-340; D. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până in secolul al XJV-lea, Iaşi, 1991; N. Gudea-I. Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988; M. Rusu, Paleocreştinismul din Daciaromană, în „Ephemeris Napocensis", I, 1991, p. 81-112; din ultimele două citate repertorii trebuie excluse mai multe obiecte, sigur fără caracter creştin.
Monografii privitoare la tezaure din epoca migraţiilor: pe lângă clasica şi monumentala lucrare a lui Al. Odobescu, Tezaurul de la Pietroasa, în Opere, IV, Bucureşti, 1976 (ed. M. Babeş), a se consulta: R. Harhoiu, The fifthe century a.d. Treasure from Pietroasa-România, in the light of recent researcb, (BAR, 24), Oxford, 1977; S. Dumi-traşcu, Tezaurul de la Tăuteni-Bihor, Oradea, 1973. In general pentru epoca migraţiilor: R. Harhoiu, Romanici şi migratori în Dacia transilvană în secolele JV-VJI, în „Academia Română. Memoriile secţiilor ştiinţifice". Seria IV, tomul XII, 1987 (1990), p. 137-149; idem, Chronologische Fragen der Volkerwanderungszeit in Rumănien, în „Dacia", XXXIV, 1990, p. 169-208; volumul de studii Relations between tfce autochthonous population and the migratory populations on the territory of România, Bucureşti, 1975 şi, mai recent, o parte din studiile reunite în volumul Siebenburgen zur Zeit der RSmer und der Vb'lker-wanderung (ed. W. Schuller), Koln, 1994-românească. Aşezând în fruntea capitolului prezentarea genezei popoare­lor romanice şi a limbilor neolatine am dorit să subliniem că înţelegerea fenomenelor etnice şi lingvistice petrecute pe teritoriul României nu este de conceput în afara acelui proces general, de dimensiuni europene, sesizându-se similitudinile şi deosebirile. Dar această înţelegere a procesului etnogenezei românilor este îngreunată de câteva aspecte obiective: a) „ieşirea" timpurie a Daciei din Imperiul roman, într-o vreme când celelalte provincii continuau — unele până prin secolul V — viaţa romană târzie, cu transformări inerente, cu apariţia şi dezvoltarea noilor structuri social-economice şi etnice, însăşi istoria medievală părând acolo a creşte firesc din istoria antichităţii; b) cele ce se petrec în Dacia vor fi, din veacul al IV-lea şi până la sfârşitul mileniului, prea puţin în atenţia istoriei scrise, pe măsura unui interes diminuat şi inconstant pe care-1 prezenta un teritoriu de acum periferic al civilizaţiei romane; nici un nume de conducător nu ne este cunoscut din această zonă, până în sec. X; c) arheologia are limite, aşijderea obiective, în posibilitatea sa de a elucida fenomene etnice; d) dacă primele monumente scrise de limbă franceză, spaniolă ori italiană, păstrate până la noi, datează din sec. IX-X, cele mai vechi texte în română păstrate şi cunoscute în prezent, sunt abia din sec. XVI.Dorinţa de a urmări „pas cu pas", de a face demonstraţii complete şi a descrie „precis" aceste fenomene în Dacia, atât de subtile şi de greu reperabile, îngreunează în mod subiectiv înfăţişarea câtorva secole de istorie (care rămân, în fond, destul de puţin cunoscute) prin nepotrivirea între o documentaţie lacunară şi pretenţia de a înfăţişa încheieri, concluzii, delimitări cronologice, chiar mai „exacte" decât îşi permit istoriografiile care se ocupă de fenomene etnice şi lingvistice similare pe baza unor infor­maţii istorice mai bogate.

Problema esenţială a celei de a doua jumătăţi a mileniului I este aceea a etno­genezei românilor. Două teorii opuse (susţinute uneori cu patimă, pe un fundal de inte­rese exterioare cercetării ştiinţifice) s-au creat în legătură cu acest proces: a) originea daco-romană şi autohtonia poporului român în spaţiul carpato-danubian-pontic (admisă de aproape toţi istoricii români şi de majoritatea istoricilor străini); b) for­marea poporului român în sudul Dunării, de unde a imigrat în evul mediu în teritoriul pe care-1 locuieşte în prezent.

Teza imigraţionistă a căpătat o formă închegată în special datorită lucrării lui Robert Roesler, Romănische Studieri. Untersuchungen zur ăkeren Geschichte Romăniens, Leipzig, 1871. Principalele argumente ale lui Roesler, reluate apoi şi de alţii, se referă la lipsa de continuitate a populaţiei în teritoriile nord-danubiene („extirparea" dacilor la începutul epocii romane, deplasarea întregii populaţii la sudul Dunării prin retra­gerea aureliană), slaba romanizare în Dacia, lipsa ştirilor despre populaţia romanică şi apoi despre români la nordul Dunării în „mileniul întunecat". Românii ar fi apărut ca popor în Balcani, de unde ar proveni caracterul sudic (bulgăresc) al elementelor slave din limba română, caracterul oriental şi slav al bisericii româneşti; tot aşa s-ar explica elementele din limba română „împrumutate" din albaneză, ori lipsa elementelor ger­manice din limba română.

Cercetarea istorică românească a combătut argumentele teoriei imigraţioniste prin dovezile multiple aduse în favoarea teoriei continuităţii sau explicând alte situaţii (tăcerea izvoarelor, chestiunile lingvistice). Totuşi istoriografiei româneşti îi lipseşte o lucrare închegată, fundamentală, asupra subiectului, în limitele documentaţiei obiec­tive sigure; mai există încă obsesia „demolării" argumentelor imigraţioniste, cu toate că unele din aceste argumente aparţin demult doar domeniului istoriei istoriografiei.

Din ignoranţă, ori pentru susţinerea unor idei politice, unele lucrări contempo­rane, româneşti sau străine, n-au fost lipsite de exagerări, interpretări forţate, tenden­ţioase a surselor scrise ori arheologice, cum se întâmplă în unele pasaje din Erdeîy Tortânete, I, Budapest, 1986 (a se vedea R. Harhoiu, Die Beziehungen zvAschen Romanen und Barbaren in Siebenbiirgen in der Sicht einer ungarischen Geschichte Transilvaniens, în „Dacia", XXXI, 1987, nr. 1-2) sau în Istoria militară a poporului român, I, Bucureşti, 1984 (pp. 208-215: poporul român era format în sec. III!).

Pentru bibliografia şi teoriile referitoare la originea românilor, a se vedea N. Stoi-cescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei, dovezile continui' taţii, Bucureşti, 1980 şi A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei2, Bucu­reşti, 1993.

Principalele lucrări generale referitoare la etnogeneza românilor (în afara celei ci' tate deja, a lui R. Roesler) sunt: A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler, Iaşi, 1884; Al. Phi-lippide, Originea Românilor. I. Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1925; G. Brătianu, Une e~nigme et un miracle historique. Le peuple roumain, Bucureşti, 1937; C. Daicoviciu, E. Petrovici, Gh. Ştefan, Laformation du peuple roumain et de sa langue, Bucureşti, 1963; C. C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973; Gh. Ştefan, Formarea poporu' lui român şi a limbii sale, Bucureşti, 1973.
Cu privire la romanizare, a se vedea: C. Daicoviciu, Romanizarea Daciei, în „Apulum", VII, 1968; D. Protase, Autohtonii fn Dacia, Bucureşti, 1980; Al. Suceveanu, In legătură cu unele discuţii recente privind procesul de romanizare, în „Thraco-Dacica", VI, 1985, nr. 1-2; D. Protase, Procesul de romanizare şi dăinuirea romanităţii în Dacia, în „Apulum", XXVII-XXX, 1990-1993; M. Babeş, Siebevburgen in der Romerzeit. Zur Frage der Kontinuităt und der Romanisierung der Geto-Daker, în Siebenburgen zur Zeit der R&mer und der VOlkerwanderung (ed. W. Schuller), KSln, 1994. In aceste lucrări se află indica­ţii bibliografice referitoare la romanizare în general, în Imperiul roman şi bibliografia românească privind acest proces pe teritoriul României.

Izvoarele literare şi epigrafice ale perioadei de formare a poporului român au fost editate. Comentarii la izvoarele literare: St. Brezeanu, Les Roumains et „le silence des sources" dans le „mille'naire obscur", în „Revue Roumaine d'Histoire", XXI, 1982, nr. 3-4; I. A. Pop, Românii şi maghiarii în secolele ÎX-XÎV, Cluj-Napoca, 1996.

Mai bogată este documentaţia arheologică, care stă la baza unor lucrări generale: Ligia Bârzu, La conanuiti de la crâation materielle et spirituelle du peuple roumain sur le terii-toire de l'ancienne Dacie, Bucureşti, 1980; D.Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bilanţul fn veacurile V-Xl e.n., Iaşi, 1981; Ligia Bârzu, St. Brezeanu, Originea şi con­tinuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991; D. Gh. Teodor, Meşte­şugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-X1 d. Hr., Iaşi, 1996; Şt. Olteanu, Socie­tatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-X1, Bucureşti, 1997.

Sinteze regionale arheologice: K. Horedt, Untersuchungen zur Friihgeschichte Siebenburgens, Bucureşti, 1958; O. Toropu, Romanitatea târzie şi străromănii în Dacia Traiană sud-carpatică, Craiova, 1976; D. Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice la problema formării poporului român, Iaşi, 1988; A. Be-jan, Banatul în secolele IV-XU, Timişoara, 1995.

Monografii arheologice: Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Dridu. Contribuţie la arheologia şi istoria perioadei de formare a poporului român, Bucureşti, 1967; eadem, Populaţia românească în Transilvania în sec. VII-VIII (Cimitirul nr. 2 de la Bratei), Bucu­reşti, 1977; Măria Comşa, Cultura materială veche românească (Aşezările din sec. VIÎI-X de la Bucov-Ploieşti), Bucureşti, 1978; K. Horedt, Meneşti. Grabungen in einer vor- und fruhgeschichtlichen Siedlung in Siebenburgen, Bucureşti, 1979; D. Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de.Carpaţi în sec. V-Vll e.n. (Aşezarea de la Botoşana-Suceava), Bucureşti, 1984; idem, Continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi. Aşezările din sec. VI-XI de la Dodeşti-Vaslui, Iaşi, 1984; Gh. Postică, Românii din Codrii Moldovei fn evul mediu timpuriu (Studiu arheologic pe baza ceramicii din aşezarea Hansca), Chişinău, 1994.

Chestiunea aportului slav în etnogeneza românilor nu este suficient lămurită.

Istoriografia sovietică susţinea că teritoriul Basarabiei a fost populat între sec. VI şi XIV de slavi (care au slavizat complet pe geţi) şi grupuri de nomazi; după această dată în zonă au apărut şi români, venind din Carpaţi. Poporul moldovenesc sau voloh şi limba moldovenească ar fi altceva decât poporul român, respectiv limba română; moldovenii ar fi avut o evoluţie separată, autonomă faţă de aceea a românilor. Această poziţie se regăseşte şi în unele lucrări foarte recente (Petre P. Moldovan (sic!), Moldo­venii fn istorie, Chişinău, 1993), cu evidente conotaţii politice actuale.

Atitudini politice au determinat şi poziţiile schimbătoare ale istoriografiei din România referitoare la slavi. Dacă la sfârşitul anilor '40 şi în anii '50 li se atribuiau în mod forţat slavilor descoperiri aparţinând altor migratori ori autohtoni, în anii '70 şi '80 descoperiri slave au „devenit" autohtone. Este limpede că începând cu sec. VI-VII în cultura romanică nord-danubiană se amestecă slavii, în proporţii — obiectiv — greu de stabilit.

Pentru etapa secolelor VIII—XI, geneza şi semnificaţia culturii Dridu sunt contro­versate. Pentru unii istorici străini, mai cu seamă bulgari (S. Vaklinov, I. Bojilov etc.) această cultură ar fi exclusiv slavo-bulgară, fără nici un aport romanic, al populaţiei autohtone. In context trebuie remarcat faptul că unii istorici bulgari de marcă (V. Be-şevliev, Vasilka Tăpkova-Zaimova etc.) se îndoiesc de romanizarea tracilor şi de existenţa unei populaţii romanice la sudul Dunării: la venirea bulgarilor, acolo existau doar slavi şi puţini traci neromanizaţi. Şi unii istorici români (de exemplu C. Dai-coviciu după 1970) au avut rezerve cu privire la caracterul „străromânesc/românesc" al culturii Dridu, considerând că definirea unei culturi arheologice comune — nord- şi sud-dunăreană — drept „străromânească" ar alimenta teze imigraţioniste.
Pentru glotogeneză, a se vedea: I. I. Russu, Etnogenezei românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981, unde se reia, în bună măsură, materialul din cartea anterioară a savantului clujean, Elemente autohtone fn limba ro­mână, Substratul comun româno-albanez, Bucureşti, 1970. Pentru formarea limbilor ro­manice — excelenta sinteză a lui C. Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977. In chestiunea limbii române, a se mai vedea I. Pătruţ, Studii de limbă română şi slavistică, Cluj-Napoca, 1974; I. Coteanu, Originile limbii române, Bucureşti, 1981; H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l'Europe, Bucureşti-Paris, 1978.







  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii