Dacia: romanizarea, evoluţia istorică, etnică şi lingvistică în a doua jumătate a mileniului I #Proiect istoria Romaniei#part 1

Dacia: romanizarea, evoluţia istorică, etnică şi lingvistică în a doua jumătate a mileniului I. Romanizarea, o evidenţă culturală, este în acelaşi timp un complex fenomen istoric şi politic. Unei iniţiative de ordin politic îi urmează un fenomen de aculturaţie progresivă, căci roma­nizarea presupune deopotrivă iniţiative dinspre Roma şi răspunsuri locale. Iniţiativa centrului era esenţialmente politică, cu implicaţii practice (supu­nerea unor populaţii şi exploatarea lor), fără scopuri culturale; prin urmare adoptarea civilizaţiei romane de către cei cuceriţi („romanizarea") este efectul şi nu scopul acestei politici.

Familiarizarea autohtonilor geto-daci cu elemente de civilizaţie roma­nă a început încă înainte de înglobarea teritoriilor nord-dunărene în Impe­riul Roman. Acest „prim act al romanizării" (N. Iorga) se face prin pătrun­derea lentă a produselor sosite de la Roma şi din zonele vest-europene. în peste 120 de aşezări dacice s-au descoperit amfore de import, în vreo 60 de aşezări s-a descoperit ceramică de import, în vreo 40 de aşezări dacice s-au găsit obiecte de bronz de import. S-au mai găsit în aşezările dacice obiecte de sticlă, oglinzi, bijuterii, zeci de mii de monede romane republicane şi imperiale.

Trebuie remarcată şi pătrunderea în mediul dacic a alfabetului grec şi latin, oricât de modestă şi de superficială ar fi fost.

Această etapă este succedată de un amplu proces de înlocuire a cul­turii materiale autohtone cu o cultură materială superioară, cea romană, ceea ce se întâmplă deja în primele decenii de după instalarea stăpânirii romane. Treptat, câmpul modificărilor se lărgeşte, acţiunea de romanizare pătrunzând în domeniile spirituale, culminând cu adoptarea religiei romane şi cu vorbirea latinei. în ultimă instanţă romanizarea înseamnă o schimbare de comportament prin asimilarea culturii şi civilizaţiei romane.

Colonizarea masivă, mai cu seamă în Dacia, mulţimea militarilor, apariţia şi dezvoltarea oraşelor sunt aspecte hotărâtoare pentru romanizare.

Coloniştii aduc civilizaţia romană „unificată" citcummediteraneană. Ei se aşează cu precădere în oraşe sau în viitoare oraşe. Creşterea numărului de oraşe dovedeşte creşterea numărului de cetăţeni romani, progresul urba­nizării este oglinda progresului romanizării. Dinspre oraşe elementele civili­zatorii, ale confortului urban, migrează spre lumea rurală. Numeroasele trupe cantonate în Dacia sunt un focar de romanitate şi îndeplinesc o ac­ţiune similară celei datorate coloniştilor. Militarii activi şi veteranii care se stabileau în Dacia (din veteranus derivă în limba română cuvântul bătrân, „om vârstnic" care a depăşit serviciul militar) erau propagatori activi ai civilizaţiei romane. înrolând provinciali, dintre care unii erau indigeni, armata i-a învăţat în timpul celor 25 de ani ai serviciului militar să fie pe deplin romani. Redaţi pământului natal ca veterani, ei au vehiculat, până în îndepărtate aşezări rurale, modul de viaţă roman şi au împrăştiat să­mânţa roditoare a limbii latine. Coloniştii, deşi foarte amestecaţi ca origi­ne, poartă, majoritatea, nume romano-italice, vreo 75%. Este interesant că monumentele votive pentru divinităţile clasice, greco-romane, s-au desco­perit în aceeaşi proporţie.

Mai mult sau mai puţin corect toţi coloniştii şi militarii vorbeau latina, care era în Dacia nu numai limba oficială, ci şi lingua franca. Ra­portul dintre cele aproximativ 3 500-4 000 de inscripţii latineşti şi cele 40 de inscripţii greceşti descoperite în Dacia exclude ipoteza unui bilingvism (latină/greacă) în provincie. Inscripţiile greceşti, altele decât cele ridicate de personaje din înalta societate — pentru care greaca era limbă de cultu­ră —, inscripţiile greceşti din mediul popular (de exemplu, cele din Munţii Apuseni) dovedesc existenţa unor comunităţi venite din zonele orientale ale Imperiului Roman şi care, în intimitatea lor sunt grecofone (scriau greceşte şi pe tăbliţele cerate). Prin urmare, din procentajul neglijabil, de 1% de inscripţii greceşti în Dacia, nu se poate trage concluzia că doar un procent din populaţia provinciei ar fi fost grecofon. Acest procentaj scăzut indică faptul că în manifestările exterioare comunităţii se folosea, de re­gulă, limba latină. Este dovada unui continuu proces de romanizare care acţionează, deopotrivă, asupra autohtonilor, dar şi asupra diferitelor grupuri etnice imigrate în Dacia.

Romanizarea reuşeşte în Dacia, în pofida faptului că italicii erau puţini în comparaţie cu restul coloniştilor, mulţi din ei orientali. Elitele locale, care sunt atrase de statul roman confirmându-li-se preeminenţa socială an­terioară, lipsesc în Dacia. Aristocraţia autohtonă a dispărut în timpul celor două războaie, iar resturile sale au fost eradicate, împreună cu preoţimea dacică, imediat după cucerire (Eutropius, VIII, 6, 2: Dacia... viris fuerat exhausta). în timpul provinciei vedem câtă reţinere aveau dacii chiar şi faţă de onomastica regală (un singur Decebalus se cunoaşte până în prezent în antroponimia Daciei romane). în schimb, daco-geţii nu pregetă să-şi ia nume romane. Un caz celebru îl oferă o inscripţie din Tropaeum Traiani: Daizus, fiul lui Comozous, este ucis cu prilejul invaziei costoboce din anul 170. Decedatul şi tatăl său aveau nume traco-dacice, dar fiii lui Daizus, care pun epitaful, se cheamă deja Iustus şi Valens; cu asemenea nume romane banale se amestecau autohtonii în mulţimea pestriţă a coloniştilor de pretutindeni.

După „dezgustul pe care-1 inspira odinioară latina" a urmat dorinţa de a o învăţa; în. acelaşi timp toga romană s-a răspândit peste tot, precum termele şi banchetele somptuoase, noutăţi calificate de supuşi drept „civili­zaţie" (Tacitus, Agricola, XXI). Dacă aşa au evoluat lucrurile în Britannia, situaţia nu putea fi alta în Dacia şi Dobrogea. După fireşti reticenţe la început, după receptarea culturii materiale, rând pe rând dacii adoptă obi­ceiurile şi religia coloniştilor (divinităţile dacice dispar, sau cel puţin nu se păstrează în starea „pură" anterioară cuceririi romane). Deşi există multe influenţe greco-orientale în religie sau în artele plastice, precumpăneşte în Dacia o romanitate occidentală. înlocuirea limbii dacice cu latina a fost facilitată de faptul că limba dacică aproape că nu se scria.

Epoca romană în Dacia corespunde perioadei în care roadele roma­nizării, ca acţiune civilizatorie, unificatoare, apar pretutindeni în Imperiul roman. Pe la mijlocul secolului al II-lea Aelius Aristide nota că „roman" nu mai este locuitorul unui oraş, ci numele unui fel de „rasă colectivă" (XXVI, 63, 65). Câteva decenii mai târziu, în anul 209, apare într-o lu­crare scrisă termenul romanitas, la un autor — fapt semnificativ — născut într-o provincie: Tertullian (Pali, 4).

Rapiditatea procesului de romanizare în veacul al II-lea şi la începutul secolului al III-lea a fost favorizată pretutindeni în Imperiul Roman de avantajele oferite celor care se integrau în sistem şi care dobândeau accesul la un statut social superior, practic fără limite. Sub Hadrian sunt diminuate privilegiile specifice Italiei; la sfârşitul secolului al II-lea Septimius Severus desfiinţează privilegiile militare ale italicilor. într-o provincie ca Dacia, atât de militarizată, măsura va fi avut cu deosebire ecou. Câţiva ani mai târziu, punct culminant al acestei politici, Caracalla acordă, prin Consti­tuţie) Antoniniana (în anul 212) cetăţenie romană oamenilor liberi din Imperiu. De la străvechea koint elenistică greco-romană, reînnoită şi dez­voltată printr-o nouă „unificare" mediteraneană la mijlocul secolului al II-lea — apogeul Imperiului Roman — se ajungea acum la o lume social coerentă. Provincialii din Dacia au profitat din plin de edictul lui Cara­calla, numărul imens de Aurelii dovedind în ce măsură s-a primit acum cetăţenia romană (de la numele împăratului, M. Aurelius Antoninus Caracalla). între timp, cetăţenii romani din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa şi Napoca dobândiseră dreptul italic.

Dacă romanizarea nu s-a născut dintr-un proiect anume, aceasta nu înseamnă că ar fi fost un fenomen superficial. Un fenomen superficial ar fi însemnat atragerea la civilizaţia romană doar a elitelor locale, ceea ce în Dacia este imposibil, în lipsa cvasitotală a acestor elite. O romanizare superficială nu ar fi supravieţuit dislocării politice a Daciei din Imperiul Roman. Limba dacică strămoşească nu ia locul latinei după retragerea aureliană; dimpotrivă, latina face acum progrese teritoriale, odată cu alte atribute ale romanităţii în zone până atunci exterioare procesului de ro­manizare, în sfârşit, o romanizare superficială nu ar fi supravieţuit nici abandonării treptate, pe parcursul secolelor IV şi V, a panteonului păgân în favoarea creştinismului triumfător.

Fenomenul romanizării nu poate fi redus la perspectiva teritorială şi temporală a provinciei Dacia ori a Dobrogei, ca parte a provinciei Moesia Inferior. Deşi s-a petrecut esenţialmente în aceste teritorii şi în perioada apartenenţei lor la Imperiul Roman, romanizarea — cu alţi parametri — se extinde temporal şi spaţial. Am avut ocazia să constatăm mai înainte că în teritoriile locuite de dacii liberi, până în veacul al IV-lea, se surprinde, în grade diferite, în funcţie de apropierea şi relaţiile cu Imperiul Roman, o anumită asimilare a civilizaţiei romane. Amprenta romană e mai profundă în cadrul culturii Chilia-Militari din Muntenia şi în zona sudică a Moldo­vei, unde punctul fortificat de la Bărboşi a jucat un rol esenţial. Controlul asupra transferului de civilizaţie romană în teritoriile necolonizate este foarte dificil. In prelungirea procesului de romanizare un rol însemnat re­vine influenţelor din Imperiul Bizantin şi din provincia Scythia Minor, sesizabile în cele mai diverse manifestări de cultură materială, dar şi de spiritualitate, resimţite în Muntenia şi sudul Moldovei, în Banat şi Oltenia, chiar şi mai departe, în Bucovina, pe tot parcursul secolelor V-VII.

Cum daco-romanii sunt cel dintâi grup de populaţie romanizată răma­să în afara Imperiului Roman ei îndeplinesc, primii, condiţia constituirii într-un neam romanic, căci toate aceste neamuri au apărut numai după ce se produc rupturi din întregul care fusese Imperiul Roman.

Instalarea unei puteri germanice similare celor din apusul Europei în fosta provincie Dacia pare a fi tot mai mult confirmată de ultimele desco­periri arheologice. Pentru Iordanes (Getica, V, 33-34; XII, 74) vechea Da­cie s-a chemat mai apoi Gothia, iar în vremea sa (sec. VI) se numea „Ge-pidia". Un secol mai târziu, geograful anonim din Ravenna aminteşte şi el Dacia, numită ulterior Gepidia. Centre de putere germanică (ostrogoţi sau gepizi) existau cu siguranţă în Transilvania, în a doua jumătate a sec. V şi până la mijlocul sec. VI; dovada o constituie mormintele princiare de la Apahida şi Turda, tezaurul de la Someşeni şi alte antichităţi care au apar­ţinut aristocraţiei germanice descoperite la Cluj, Moreşti etc.

Aşezarea temporară a unor migratori în Dacia, chiar existenţa unui regat gepid, nu înseamnă distrugerea romanităţii. Cei veniţi erau puţini în comparaţie cu băştinaşii. Ei se instalează în locuri pe care băştinaşii le ocoleau; în fostul castru legionar de la Turda, printre construcţiile semirui-nate, surprindem în secolul al V-lea atât migratori răsăriteni, cât şi germa­nici, îi atrăgea probabil mirajul unei cetăţi care semnifica puterea: cine stăpânea vechiul castru roman stăpânea teritoriul din preajmă. Noii veniţi rămâneau separaţi de băştinaşi prin limbă, cutume juridice, uneori şi prin religie. Din artefactele specifice grupurilor migratoare — unele din ele spectaculoase, mai ales podoabele — autohtonii n-au preluat, practic, ni­mic. Nici în limbă n-au rămas urme ale trecerii germanicilor. Amestecul daco-romanilor cu alte populaţii, până la slavi, se va fi făcut în mică mă­sură sau chiar deloc. El este, în orice caz, greu de surprins arheologic şi istoric. De aceea, un rol similar celui deţinut de germanici în etnogeneza romanicilor din vestul Europei poate fi atribuit în regiunile carpato-da-nubiene doar slavilor.

Până la venirea slavilor, pe parcursul secolelor IV-VI, o expansiune a romanităţii din fosta provincie spre vest, nord şi răsărit s-a produs prin păstorit şi mişcarea naturală a populaţiei. De altfel, schimburile şi mişcarea de populaţie se întâmplă în ambele sensuri: după retragerea aureliană pe teritoriul fostei provincii vin-şi se aşează grupuri de daci liberi. La Cipău (jud. Mureş) s-a descoperit o enclavă de populaţie dacică venită din vestul Daciei. în zonele răsăritene ale Daciei, ca la Reci (jud. Covasna), Mereşti (jud. Harghita), dar şi la Sebeş (jud. Alba), Mediaş (jud. Sibiu), Archiud şi Şopteriu (jud. Bistriţa-Năsăud) etc. s-au surprins penetraţii ale carpilor din Moldova. în Oltenia se cunosc, de asemenea, pătrunderi ale carpilor şi da­cilor din Câmpia Munteană.

Astfel se produce treptat, înainte de venirea slavilor, o anumită unifor­mizare a culturii materiale de factură romanică, deosebită de aceea a migra­torilor. Această cultură este numită după variantele ei regionale — Ipo-teşti-Cândeşti (în Muntenia), Costişa-Botoşana-Hansca (în Moldova şi Basarabia), Bratei-Moreşti (în Transilvania). Importante descoperiri aparţi­nând acestui orizont cultural romanic s-au făcut la Obreja (jud. Alba), Bra-tei (jud. Sibiu), Sighişoara şi Moreşti (jud. Mureş), Ţaga (jud. Cluj), Biha-rea (jud. Bihor), Cândeşti şi Budureasca (jud. Buzău), Cireşanu (jud. Pra­hova), Ipoteşti (jud. Olt), Botoşana (jud. Suceava), Costişa (jud. Neamţ), Hansca (raionul Ialoveni, Basarabia) etc.

Locuirea este exclusiv rurală, în aşezări nefortificate, cu case de lemn şi bordeie. în locuinţe erau vetre simple, de veche tradiţie autohtonă; de prin secolul al V-lea apar şi cuptoare de piatră, generalizându-se în a doua jumătate a mileniului. în formele şi decorul ceramicii se perpetuează as­pecte vechi, din epoca rom&nă. Ateliere pentru produs ceramică sunt ates­tate în numeroase localităţi, dar despre veritabile centre de olărit se poate vorbi numai spre sfârşitul mileniului I, când apar şi „mărcile" imprimate pe fundul oalelor. Ponderea ceramicii lucrate cu roata rapidă a scăzut pe par­cursul sec. VI-IX, fiind înlocuită, mai ales în zonele colonizate de slavi, de ceramica produsă cu mâna. La sfârşitul mileniului se răspândeşte din nou ceramica lucrată la roată. Se observă în aşezările aparţinând romanicilor preluarea unor tehnici meşteşugăreşti romano-bizantine, precum şi folosirea unor piese de import bizantine (amfore, opaiţe, podoabe), inclusiv obiecte creştine (cruciuliţe, opaiţe, vase cu semnul crucii).

Progresul creştinismului la populaţia romanică este susţinut de episco­piile care existau pe linia Dunării. In secolul VI, arhiepiscopia Iustiniana Prima şi-a extins jurisdicţia şi asupra creştinilor nord-dunăreni. O basilică creştină exista la Sucidava, alta — eventual — la Drobeta. Limba vorbită este încă latina: în anul 534 un slav din tribul anţilor, care învăţase latina la nordul Dunării, a încercat să se dea drept general bizantin (Procopius, De belloGothico, 111, 14, 1-6)

începând cu secolul VI romanicii carpato-danubieni iau contact cu un nou val de migratori — slavii.

Plecaţi din zonele occidentale ale Ucrainei, de pe Niprul Mijlociu şi Superior, în secolele V-VI slavii se aflau în regiunile de la nord şi nord-est de Carpaţi. Ei trăiesc într-un final de preistorie, cu şefi militari în fruntea unor triburi ce migrează spre regiuni mai bogate ori mai puţin populate. îi tentează mai ales Imperiul Bizantin, care exercită asupra lor mirajul bogă­ţiei. După prăbuşirea hunilor, pe la sfârşitul sec. V şi începutul sec. VI sla­vii întreprind primele raiduri la răsărit de Carpaţi.

Dunărea este trecută pentru prima dată de tribul slav al anţilor în anul 518. Sub Justinian incursiunile slavilor devin mai frecvente, pentru ca în 550-551 triburile slave să ierneze pentru prima dată la sud de Dunăre.

în drumurile lor slavii au întâlnit aşezări romanice, atât în Moldova, cât şi în Câmpia Dunării: ei numesc ţinutul din Câmpia Munteană „Vlaş-ca" (ţara vlahilor). Potrivit descoperirilor arheologice migraţia slavilor a afectat mai întâi zona nord-estică a Basarabiei şi nordul Moldovei, apoi lunca Şiretului şi Câmpia Munteană. în Transilvania primele grupuri slave pătrund în colţul său sud-estic (Cernat şi Poian în jud. Covasna). Prin sec. VI, din grupul de slavi care se îndrepta spre Slovacia s-au infiltrat grupuri mai mici în Maramureş. Importante aşezări mixte, daco-romane şi slave, s-au găsit la Iaşi (sec. VI), Hlincea (corn. Ciurea, jud. Iaşi), ale cărei începuturi se plasează în sec. VII, Suceava, în diferite cartiere din Bucureşti (Ciurel, Militari, Străuleşti); o mare necropolă din sec. VI-VII la Sărata Monteoru (jud. Buzău), cu ceramică amestecată, slavă şi de tradiţie da-co-romană. în podişul Transilvaniei, (la Mediaş, Bratei etc), în Oltenia şi Banat slavii pătrund în sec. VII. Pătrunderea continuă spre nord-vest, necropolele de la Someşeni-Cluj şi Nuşfalău (jud. Sălaj) datând din sec. VIII-IX.

Slavii locuiesc în aşezări răsfirate, prin păduri şi mlaştini, în colibe modeste şi se mută mereu dintr-un loc în altul (Procopius, De bello Gothico, VIII, 14), posedă o ceramică rudimentară, lucrată cu mâna; sub influenţa romanicilor slavii vor adopta roata înceată în olărit. Slavii sunt păgâni animişti; folosesc ca rit de înmormântare incineraţia. în nici una din aşe­zările slave timpurii nu apare o cultură pură, căci ei se amestecă printre băştinaşi. în satele ariei culturale Ipoteşti—Cândeşti sau Costişa—Botoşa-na-Hansca se observă elemente de civilizaţie slavă amestecate cu civilizaţia autohtonilor; proporţia în acest amestec diferă, în funcţie de aşezare şi de epocă. Caracterul romanic al populaţiei autohtone n-a putut fi schimbat, de aceea contribuţia slavilor este mai însemnată în glotogeneza românei decât în etnogeneza românilor. Ea se reflectă mai cu seamă — după cum se va vedea — în îmbogăţirea vocabularului şi în preluarea unor instituţii cu terminologie slavă.

Populaţia romanică de la nordul Dunării a sporit în cursul secolului al Vl'lea şi prin numeroşii captivi pe care slavii îi aduceau din cuprinsul Imperiului Bizantin. Pe lângă prizonieri mai existau aici şi fugari — refugoi — pomeniţi de Mauricius (Strategikon, 31).

în anul 602 limesul dunărean al Imperiului este definitiv străpuns. Cea mai mare parte a slavilor din zonele nord-dunărene năvălesc în Imperiu şi se stabilesc acolo. Invadând valea Dunării slavii rup romanitatea balca-no-carpatică, interpunându-se între romanicii din Balcani şi cei rămaşi la nordul fluviului, separându-i pe aceştia de Imperiul Bizantin. Populaţia se­dentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi. Grupurile păstoreşti au fost dislocate şi s-au regrupat în zone montane, isto­ria consemnându-le mai apoi ca vlahi sau aromâni. Colonizarea de către slavi a Peninsulei Balcanice a înclinat balanţa demografică din teritoriile nord-dunărene în favoarea romanicilor, care ajung numericeşte superiori slavilor rămaşi acolo. Dar, prin pătrunderea slavilor în Balcani romanitatea nord-dunăreană devine o insulă în marele ocean slav. în contact cu slavii romanitatea orientală a căpătat cele mai însemnate particularităţi care o deosebesc de romanitatea occidentală.

La separarea romanităţii orientale în două grupuri — nord-dunărean şi balcanic — a mai contribuit migraţia bulgarilor şi întemeierea spre sfârşitul secolului VII a statului bulgar condus de Asparuch în nord-estul actualei Bulgarii. Primul Tarat Bulgar a izolat, într-o anumită măsură, regiunile nord-dunărene de centrele bizantine, ceea ce explică relaţiile mai reduse cu Imperiul Bizantin pe parcursul secolului al VUI-lea.

Slavii rămaşi în zonele nord-danubiene vor dispărea treptat, în parte fiind asimilaţi în secolele VIII-X. Procesul se produce paralel cu crearea, pe fondul cultural romanic mai vechi (Ipoteşti-Cândeşti, Costişa-Boto-şana, Bratei-Moreşti) a culturii balcano-carpatice Dridu (aşezarea eponimă în jud. Ilfov). Asimilarea târzie a slavilor — după unii autori ar fi vorba de o românizare timpurie a slavilor, ce urmează romanizării târzii din zonele periferice ale Daciei (D. Protase), în timp ce în Transilvania slavii ar fi putut fi şi maghiarizaţi — este susţinută şi de menţionarea lor în Gesta Hungarorum ca locuind în Transilvania alături de români: în ducatul lui Geloli trăiau Bîasii et Sclavii (români şi slavi).

Unele aspecte ale culturii Dridu sesizabile atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, care o definesc drept cultura provincial-bizantină a Dunării de Jos, confirmă arheologic procesul de admigrare lentă dinspre sudul Dunării a unor elemente romanice care, după dispariţia frontierei dunărene, alimen­tează — prin secolele VII-IX — romanitatea nord-dunăreană.

Spre sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a mileniului I se constată creş­terea numărului de aşezări, corespunzător progreselor demografice. în sec. HI—V se cunosc circa 350 de aşezări şi necropole dispuse în toate provinciile istorice; în sec. VI-VII numărul lor scade spre circa 260 (excepţie face Transilvania, unde numărul lor creşte); în sec. VIII-X sporirea numă­rului de aşezări e masivă, peste 500 în total.

Fortificaţiile apar abia acum, spre sfârşitul mileniului, în sec. VIII-IX, perioadă ce aparţine culturii Dridu. Ele constau din valuri de pământ, şanţuri, palisade de lemn, mai rar sunt prevăzute cu turnuri. Aşezările fortificate se concentrează în zona nord-estică a României (mai importantă este acolo aşezarea de la Fundu-Herţii, jud. Botoşani), pe Nistrul Mijlociu, în Basarabia (Alcedar, Echimăuţi, Rudi etc), în Bucovina de Nord, în cen­trul Transilvaniei (Moldoveneşti, Dăbâca şi Cluj-Mănăştur, toate în jud. Cluj, Moigrad — jud. Sălaj) şi în vestul ţării (Biharea — jud. Bihor, Vla-dimirescu — jud. Arad, Pescari, jud. Caraş-Severin).

Apariţia acestor aşezări întărite este rezultatul transformărilor de ordin social şi economic în comunităţile locale. Sub autoritatea unor juzi şi cneji, prin efortul colectiv al obştei şi al unor uniuni de sate, s-au construit locurile de refugiu şi apărare, necesare în faţa noilor migrări de populaţii nomade dinspre răsărit.

Aceste fortificaţii sunt în „ţara necunoscută căreia îi zice Balak" şi care se găseşte la nord de bulgari, cum ne încredinţează armeanul Moise din Choren într-o lucrare de geografie din sec. IX. Termenul e sinonim cu valacb, blacb (cuvânt care în limbile germanice îi desemna pe romanici). în secolul XI persanul Gardizi (în Podoaba istoriilor) plasează între bulgari, ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman" care locuia între Dunăre şi un „munte mare". Aceşti vlahi sunt consemnaţi şi în Pannonia de notarul anonim al regelui Bela, alături de slavi şi bulgari (Sclavi, Bulgari et Bhchii ac pastores Romanorum — Gesta Hungarorum, IX), iar un Gelou, quidam Bla-chus era tot pe atunci, adică la începutul secolului X, dux Blachorum în centrul Transilvaniei (Gesta Hungarorum, XXIV-XXVII).