Dacia: romanizarea, evoluţia istorică, etnică şi lingvistică în a doua jumătate a mileniului I #Proiect istoria Romaniei#part 2

By anonim - martie 09, 2008

Romanitatea limbii române se dovedeşte în structura gramaticală şi lexicală. Cuvintele latine moştenite sunt general răspândite*în spaţiul lo­cuit de români, spre deosebire de elementele lexicale împrumutate care sunt specifice, de regulă, unor anumite teritorii.

în dialectul daco-român (româna vorbită la nordul Dunării) se pot recunoaşte vreo 1 500 de cuvinte latine de bază (cuvinte-tip). Limba română este mai apropiată de latină decât limbile romanice occidentale. Corpul cuvintelor latine s-a conservat, de regulă, mai bine în română decât în alte limbi neolatine. Unele cuvinte latine s-au păstrat numai în limba română, datorită conservatorismului ariilor laterale ale „României" (Portu­galia, Sardinia, Dacia). Toate categoriile esenţiale ale vieţii se exprimă în română prin termeni latini: om, bărbat, femeie, fiu, părinte, frate etc;operaţiunile în agricultură (a ara, a semăna etc), grâu, secară; termenii în viticultură, pomicultură, grădinărit, creşterea vitelor; numele mineralelor (sare, aur, piatră, cărbune, păcură etc), însuşiri trupeşti şi sufleteşti (bun, frumos, tânăr, bătrân etc), termeni militari (cetate, arc, spada etc), termeni privind organizarea social-politică (domn, jude etc); termenii de bază ai creştinismului (expuşi mai înainte). Terminologia latină legată de agricultură şi ocupaţiile anexe dovedeşte caracterul sedentar al locuitorilor acestui pământ.

La cuvintele latine de bază se adaugă vreo 160 de cuvinte autohtone, din fondul preroman. Prin urmare, în limba română există până la 1 700 de cuvinte moştenite, păstrate neîntrerupt din antichitate, dinaintea îm­prumuturilor începând cu slavismele. Cuvintele autohtone au derivate mai numeroase decât celelalte categorii lexicale, cel puţin vreo mie de cuvinte, deci un raport de 1 * 6. Marea majoritate a cuvintelor autohtone, de ori­gine traco-dacică, exprimă noţiuni generale, fundamentale, răspândite în toate zonele locuite de români. Unele exprimă noţiuni concrete: nume de animale (mânz, viezure, mistreţ, barză etc), plante (mazăre, brad, gorun, măceş etc), lucruri privind ocupaţiile (grapă, cursă, mătură, cârlig etc); altele exprimă părţi ale corpului uman (buză, grumaz, burtă etc), îmbrăcă­minte (pânză, carâmb, brâu etc), noţiuni familiale (prunc, copil, băiat, moş etc), locuinţa, gospodăria, forme de teren (cătun, bordei, vatră, gard, zestre, măgură, mal, pârău etc), ca şi vreo 40 de verbe fundamentale (a arunca, a băga, a dărâma, a mişca, a păstra, a răbda, a rezema, a scula etc).

Influenţe vechi germanice în limba română, cuvinte moştenite de la goţi ori gepizi, sunt cu totul neînsemnate, situaţie similară cu lipsa ele­mentului germanic (ostrogot) în italiană.

Cele mai însemnate împrumuturi în limba română sunt cele slave: un mare număr de cuvinte slave au intrat chiar în vocabularul de bază al românei; există şi unele influenţe slave în morfologie. Datorită acestei in­fluenţe puternice limba română se individualizează printre limbile roma­nice. Şi cât de „slav" aspect putea să înfăţişeze limba română medievală, scrisă cu alfabet chirilic şi lipsită de neologismele neolatine primite mult mai târziu! La 1879 A. Cihac găsea origine slavă pentru două treimi din cuvintele limbii române. în cele aproape 50 000 de cuvinte din „Dicţio­narul limbii române moderne" (1958), D. Macrea a găsit un procentaj de 20,02% latine şi 13,87% slave. Se admite însă îndeobşte că totalul cuvin­telor slave este mai mare decât al cuvintelor latine de bază, moştenite. Prin derivare însă, această situaţie se modifică în favoarea elementelor latine, deoarece cuvintele latine produc derivate în raport de 1 * 3,3, în timp ce elementele slave vechi au derivate numai în raportul de 1 * 2.

Cu tot aportul slav, latinitatea limbii române rămâne fapt incontes­tabil deoarece cuvintele latine sunt cele mai importante şi mai frecvente in biserică, mai apoi în cancelariile statelor medievale Ţara Românească şi Moldova (de fapt, slavona, limba slavă scrisă care avea la bază un dialect bulgăresc vorbit în sec. IX în jurul Salonicului).
Dacă în privinţa pătrunderii termenilor slavi referitori la creştinism, biserică şi stat există câteva repere cronologice evidente, pentru multe cuvinte slave este foarte greu să se stabilească momentul preluării lor în limba romanicilor din Dacia. Teoretic, aceasta se putea întâmpla în răstimpul coexistenţei dacoromano/româno-slave, între sec. VI/VII şi XI-XII, pe întreg teritoriul de romanizare al Daciei, Moesiei şi Traciei; totuşi, există temeiuri lingvistice să credem că influenţa slavă în limbă nu s-a exercitat înaintea sec. IX-X. Slavismele au influenţat o latină carpa-to-dunăreană care se distanţase deja de celelalte limbi romanice.
Poate fi definită această „latină" populară carpato-dunăreană (care suferise deja fireşti transformări, altele decât cele din occidentul european), o lingua romana, răsăriteană în fond, dinaintea pătrunderii slavismelor, drept „limbă română" sau despre limbă română se poate vorbi numai după preluarea influenţelor slave? S-a folosit termenul de „română comună" dar şi de româna medievală împănată de slavisme, existentă prin sec. IX, înaintea despărţirii celor patru dialecte. Constatarea că o limbă nu este niciodată formată deplin şi „definitiv" şi o ingenioasă definiţie a începuturilor limbii române atunci când un vorbitor al acestei limbi nu mai înţelegea latineşte (A. Graur) — ceea ce înseamnă, apriori, imposibilitatea şi inutilitatea stabilirii unui „prag" (care vorbitor, de ce nivel intelectual; cât de mult „nu mai înţelege" latina etc.) — dovedesc că, dincolo de limite cronologice, importantă este situaţia obiectivă a limbii române, limbă romanică, cu fondul ei moştenit (latin şi — într-o mai mică măsură — traco-dacic) şi cu împrumuturi ulterioare, aportul slav fiind cel mai important din această categorie.
Pentru determinarea teritoriului de formare al limbii române un indiciu îl constituie actuala întindere a graiului românesc împreună cu teritoriul despre care se ştie că a fost romanizat. Din coroborarea celor două elemente rezultă ca teritoriu de formare al limbii române spaţiul Daciei, răsăritul Moesiei Superior, Moesia Inferior, precum şi Tracia de nord-vest. Prin urmare, zona de formare a limbii primare, străromâne, premergătoare despărţirii în cele patru dialecte, cuprinde teritoriile moeso-geto-dace, apreciabile ca întindere.
Deoarece există asemănări în privinţa slavismelor prezente în unele dintre dialecte, se presupune că despărţirea dialectelor din trunchiul limbii române (străromâne) comune nu s-a produs mai repede decât prin secolul al X-lea. Separaţia românei s-a făcut în două grupuri: nord- şi sud-dună-rean, respectiv daco-român şi aromân (dialectul meglenoromân este o
variantă a celui aromân, iar dialectul istro-român este o variantă a dia­lectului daco-român). Aromânii au locuit în Acarnania şi Etolia, mai târziu în Thesalia, Epir, în jurul Pindului, Olimpului şi lângă Salonic. Alţii lo­cuiesc în Albania şi Bulgaria. Meglenoromâna se vorbea în Macedonia, pe malul drept al Vardarului. Istroromâna se vorbea în nord-estul peninsulei Istria, iar românii semnalaţi în evul mediu în Serbia aparţin grupului nord-dunărean. Primele menţiuni în izvoare bizantine despre vlahii din Balcani datează din a doua jumătate a secolului al X-lea.



  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii