Geneza statelor româneşti (secolele XI-XIV)-Proiect Istoria Romaniei #part 1 #
în secolele X-XIII, în urma destrămării dominaţiei slavilor la nordul şi sudul Dunării, romanitatea răsăriteană apare din ce în ce mai frecvent în sursele epocii. Românii din aria carpato-dunăreană şi din Peninsula Balcanică, numiţi vlahi de străini, în diverse variante, termen care exprimă în traducere romanitatea lor, sunt semnalaţi nu numai ca entitate etnică dar şi în cadrul organizaţiilor lor autonome, cu structurile lor politice, militare şi ecleziastice, cuprinse în vaste conglomerate plurietnice din Europa Centrală, Răsăriteană şi Sud-Estică.
Asaltate şi în pericol de a fi anihilate de Imperiul Bizantin la sfârşitul secolului XII şi de ungurii instalaţi în Pannonia încă de la începuturile expansiunii lor spre răsărit, autonomiile româneşti au evoluat în cele din urmă spre formula statului independent. Cel alcătuit de românii balcanici la sfârşitul secolului XII a avut existenţă efemeră, fiind resorbit de masa numeric superioară a slavilor. In schimb, evoluţia spre stat a devenit un fapt durabil la nordul Dunării unde elementul românesc era precumpănitor; ea a fost accelerată în cursul secolului XIII şi în secolul următor de politica Regatului Ungar de anihilare a autonomiilor româneşti din Transilvania şi de tendinţele sale de dominaţie la sud şi răsărit de Carpaţi. Rezultatul acestei accelerări a fost constituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei ca state independente.
Pe măsura consolidării independente a celor două state româneşti, regalitatea ungară a desfăşurat un vast efort de îngrădire şi suprimare a libertăţilor românilor din lăuntrul arcului carpatic.
Romanitatea răsăriteană: de la autonomie la stat. Apariţia romanităţii răsăritene în izvoarele bizantine, ruse şi ungare, după câteva secole de tăcere aproape absolută în privinţa ei, a fost urmarea destrămării în secolele X şi XI a hegemoniei şi unităţii slave în Europa Centrală şi Sud-Estică. Instalarea ungurilor în câmpia pannonică şi apoi cuceririle lor, după creştinarea Regatului Ungar, în răsăritul şi sud-estul european, precum şi ofensivele încununate de succes ale împăraţilor Ioan Tzimiskes şi Vasile II, care în două reprize au anihilat primul Tarat Bulgar, mai întâi în estul apoi în vestul Peninsulei Balcanice, au adus în lumina izvoarelor una din principalele realităţi ale regiunii, anterior acoperită de elementul dominant slav: romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale.
în secolele XI-XIII această populaţie romanică şi structurile ei politice şi ecleziastice erau răspândite pe o vastă întindere, din sudul Peninsulei Balcanice şi până în nordul arcului carpatic. Autonomiile teritoriale ale romanităţii răsăritene poartă în sursele epocii denumirea de Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Vlahia Mare, Vlaşca Zemlja, Terra Blacorum, Tierre a Blas, Walachenland etc, denumiri care exprimă sintetic realităţile lor constitutive: caracterul lor romanic şi existenţa lor autonomă în cadrul unor mari complexe plurietnice: Imperiul Bizantin, Regatul Ungar şi succesivele „imperii ale stepelor" (peceneg, cuman, tătar). O parte din aceste autonomii au supravieţuit timp de secole pe temeiul înţelegerilor convenite cu puterile care au dominat spaţiul est şi sud-est european; compromisuri în cadrul cărora, în schimbul obligaţiilor de tribut şi de ajutor militar, ţările îşi păstrau autonomia şi structurile lor tradiţionale.
De întindere şi însemnătate variată, autonomiile româneşti erau grupări de sate şi cătune, modelate în general după cadrul geografic în care se alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate de munţi şi păduri. In acest cadru şi-au găsit ocrotire autohtonii împotriva succesivelor invazii ale călăreţilor stepei şi a raidurilor lor de jaf şi distrugere. Muntele şi pădurea, fortăreţe naturale, au îndeplinit timp de secole o funcţie vitală salvatoare în istoria românească şi au intrat adânc în conştiinţa colectivă a poporului român.
Aşezările rurale risipite în cuprinsul unor ţări erau conduse de cnezi sau juzi cu funcţii judecătoreşti sau administrative (în sudul Dunării ei apar sub denumirea de celnid). Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie geografic-politic delimitată; „ţările", autonomii politice născute din asocierea mai multor sate, depindeau de un centru de putere străin, fie direct fie prin intermediul unei căpetenii militare, voievod în terminologia politică slavă adoptată de autohtoni, dux în izvoarele străine de limbă latină contemporane. Satul, cadrul principal de convieţuire socială, grupa familiile de ţărani, populaţie agricol-pastorală, care folosea în comun o parte din teritoriile aflate în stăpânirea sa.
în secolele X-XII, autonomiile teritorial-politice ale romanităţii răsăritene, vlahi, valahi în izvoarele străine, români, armâni în vorbirea proprie, îşi semnalează existenţa fie direct, sub denumirea de „ţară a vlahilor", fie prin intermediul structurilor şi acţiunilor lor politice şi militare.
în vastul spaţiu balcanic, readus sub stăpânire bizantină în cea mai mare parte la trecerea dintre secolele X-Xl, sunt semnalate primele realităţi politice româneşti. în a doua jumătate a secolului X, în Tessalia, tema Elladei, fiinţa un comandament (arhe) al vlahilor, nucleul Vlahiei Mari (Megali Vlahia) de mai târziu. în teritoriul fostului Tarat Bulgar de curând anihilat, împăratul Vasile 11 a înfiinţat o episcopie a vlahilor „din întreaga Bulgarie" (1020), organizaţie bisericească autonomă căreia aveau să-i urmeze şi alte manifestări de autonomie.
Când s-au aşezat în câmpia pannonică la sfârşitul secolului IX, ungurii au găsit în regiune, potrivit primelor lor cronici, o populaţie romanică pe care au supus-o, impunându-i diferite obligaţii. Cea mai specifică dintre acestea sub raport fiscal era darea în animale; cel mai târziu sub regele Ştefan 1, care a creat Regatul Ungar şi a impus ungurilor creştinismul, a fost adoptată o reglementare generală a acestei obligaţii a românilor din cuprinsul regatului, ceea ce lasă să se întrevadă existenţa unui statut negociat, înlăuntrul arcului carpatic şi în Transilvania, adusă în etape sub autoritatea coroanei ungare, cuceritorii au descoperit în cursul înaintării lor structurile politice româneşti cu care s-au înfruntat cu armele sau au negociat acorduri de închinare şi suzeranitate. Cel dintâi obstacol pe care l-au întâlnit în expansiunea lor în Transilvania şi l-au înlăturat a fost, potrivit celei mai vechi istoriografii maghiare, un voievodat românesc, al cărei conducător a căzut în lupta cu năvălitorii. Preluată de învingători, instituţia voievodatului avea să rămână timp de secole întruchiparea cea mai de seamă a autonomiei Transilvaniei în raport cu regalitatea ungară.
în etapa următoare a expansiunii lor în Transilvania cu ajutorul unor forţe auxiliare, ungurii au venit în contact cu alte realităţi politice sau militare româneşti sau de simbioză româno-pecenegă. Poemul german Niebelungenlied semnalează existenţa unui duce (Herzog) „Ramunc din ţara Vlahilor" (Walachenland). Până în primele decenii ale secolului XIII şi-au păstrat caracterul originar de formaţiuni politice româneşti Ţara Oltului şi Ţara Haţegului din sudul şi sud-vestul Transilvaniei; tot în această zonă, sursele ungare menţionează existenţa unei „păduri a românilor şi a pecenegilor" (silva blacorum et bissenorum), o rămăşiţă a unei mai vechi realităţi politice înlăturate o dată cu expansiunea spre sud a regatului. Un corp de oaste al acestor autonomii româneşti a participat între 1211 şi 1213 alături de unităţile militare ale altor autonomii etnice din Transilvania — saşi, secui, pecenegi — la o expediţie a Regatului Ungar în Bulgaria, la Vidin.
înaintând la sud şi răsărit de Carpaţi în primele decenii ale secolului XIII, regalitatea a găsit alte ţări (terrae) româneşti pe care s-a străduit şi a reuşit să le aducă temporar sub puterea sa, în diferite grade de dependenţă, în Ţara Severin, aşezată între Carpaţii Meridionali, Dunăre şi Olt, denumită astfel după centrul fortificat de la Turnu Severin, coexistau un banat — comandament militar — întemeiat de regalitatea ungară în deceniul al patrulea al secolului XIII, o ţară românească, sub un cneaz-voievod român, Litovoi, şi două cnezate subordonate acum direct regalităţii ungare. în Cu-mania, vast teritoriu care se întindea la răsărit de râul Olt până departe în stepele nord-pontice, se afla o altă ţară voievodală românească sub voievodul Seneslau. Şi una şi cealaltă erau produsul unui stadiu avansat de concentrare politico-teritorială românească.
Şi aceste ţări româneşti, ca de altminteri toate celelalte, dispuneau de structuri militare (apparatus bellicus) nu neglijabile de vreme ce regalitatea le-a impus, pe lângă alte condiţii, şi pe aceea de sprijin armat în războaiele pe care le purta împotriva adversarilor săi. Entităţi politice şi militare, ţările româneşti aveau şi organizaţii ecleziastice corespunzătoare, episcopi şi episcopii, a căror existenţă în Cumania e semnalată de un act papal din 1234.
Autonomiile româneşti din nordul Peninsulei Balcanice şi din spaţiul carpato-dunărean au fost supuse unui puternic asalt cu tendinţă de anihilare în secolele XI—XIII din partea Imperiului Bizantin în sud, din partea Regatului Ungar în nord. Ameninţate să dispară, ele au reacţionat, marcând, în efortul lor de apărare, trecerea de la ţară, cadrul politic tradiţional, la stat.
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice. După o strânsă cooperare militară cu Imperiul Bizantin, care a culminat în zilele împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi-au văzut grav ameninţate privilegiile la sfârşitul secolului XII de fiscalitatea apăsătoare a dinastiei întemeiate la Bizanţ de familia Anghelos. încercând zadarnic să obţină de la împărat confirmarea privilegiilor de care se bucuraseră înainte, statutul de autonomie în schimbul serviciilor militare prestate imperiului, vlahii din Munţii Balcani s-au răsculat în 1185 sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi vlahii din nordul Dunării, răscoala, la care s-au asociat mai târziu şi bulgarii, a reuşit să reziste asalturilor repetate ale oştilor bizantine. în cele din urmă, Bizanţul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar format în nordul Peninsulei Balcanice, care a asumat în anii următori o însemnată funcţie internaţională.
Ameninţat de forţele cruciatei în expansiune în Europa Sud-Estică, noul stat a recunoscut supremaţia spirituală a Romei, sub cel de al treilea suveran al său, Ioniţă cel Frumos (Calojoannes, 1197-1207), recunoscut la rândul său de papa Innocenţiu III ca „rege al vlahilor şi bulgarilor". Legătura cu Roma a prilejuit o puternică afirmare a conştiinţei originii romane la vlahii nord-balcanici, componentă esenţială a conştiinţei de sine a românilor de pretutindeni şi din toate timpurile.
Sub Ioan Asan II (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins expansiunea şi influenţa sa internaţională cea mai largă. Dar, intrat în conflict cu Imperiul Latin de Constantinopol şi cu Regatul Ungar, aşadar prins în cleştele cruciatei, statul vlaho-bulgar a rupt legătura cu Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs politic a consolidat tendinţa de revenire la tradiţia politică a Taratului Bulgar; tradiţia politică a statului bulgar devine acum predominantă în vreme ce rolul elementului vlah se estompează tot mai mult. Desăvârşirea acestei evoluţii a anihilat caracterul originar al statului creat de vlahii balcanici. Destinul politic al romanităţii răsăritene s-a înfăptuit de acum înainte definitiv în nordul Dunării.
Expansiunea spre răsărit a ungurilor, instalaţi în câmpia pannonică la sfârşitul secolului IX, s-a lovit de rezistenţa armată a populaţiilor slave, turanice şi româneşti dinlăuntrul şi din afara arcului carpatic şi a organizaţiilor lor politice, în cadrul cărora elementul slav şi turanic s-a asimilat progresiv în masa numeric superioară a românilor. în nordul Transilvaniei, dominaţia triburilor ungare s-a instaurat, potrivit primei scrieri istorice ungureşti, Gesta Hungarorum, după înfrângerea unei căpetenii româneşti locale, dux, anume „Gelou quidam Blacus". Slavii, care aveau să dispară în secolele următoare în masa românească, lăsând o bogată moştenire în toponimia Transilvaniei, apar încă menţionaţi în simbioză cu românii în cronica ungară.
înainte de a intra în Transilvania, ungurii au anihilat prin lupte grele ducatul lui Menumorut, conducător de origine probabil slavă, în cuprinsul căruia se aflau şi autonomii teritorial-politice româneşti; una dintre acestea, un castru cu teritoriul adiacent, a persistat în regiunea Medieşul Aurit până la începutul secolului XIII, când a fost luată „din mâinile valahilor schismatici" de către regalitatea ungară şi dăruită unei familii nobiliare ungare.
Cucerirea, subordonarea şi integrarea formaţiunilor politice româneşti a continuat şi s-a accentuat în secolele XI—XIII şi a luat forme tot mai sistematice pe măsura înaintării ungurilor spre centrul şi sudul Transilvaniei. Adoptarea de către regalitatea ungară după anul 1000 a formelor de organizare politică şi ecleziastică ale lumii apusene a dat şi expansiunii ungare caracter mult mai organizat şi eficace. în această nouă etapă a cuceririlor lor, ungurii au evoluat de la formele tradiţionale, tribale, de dominaţie şi exploatare prin tribut şi concurs militar a popoarelor dominate, la preluarea conducerii directe asupra acestora, la anihilarea structurilor lor politice ancestrale şi în cele din urmă la asimilarea confesională şi etnică a elitelor lor social-politice. Comitatul regal, cadru administrativ şi militar, a fost instalat peste vechile ţări ale autohtonilor, în vreme ce episcopatul catolic a încadrat sub raport ecleziastic vastul conglomerat teritorial şi etnic supus coroanei Sfântului Ştefan, cu tendinţe asimilatoare tot mai manifeste pe măsura accentuării antagonismului dintre Roma şi Bizanţ.
Extinderea stăpânirii Regatului Ungar spre centrul şi sudul Transilvaniei, până la limita Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, s-a înfăptuit cu concursul secuilor, popor de origine controversată astăzi încă, şi al coloniştilor germani, instalaţi de regii Ungariei din a doua jumătate a secolului XII pe baza unor largi privilegii.
Secuii, luptători de avangardă ai oştilor ungare, au fost progresiv deplasaţi spre răsăritul Transilvaniei pe măsura extinderii puterii regatului. Instalaţi în cele din urmă pe linia Carpaţilor Răsăriteni pentru apărarea trecătorilor, ei au convieţuit cu românii din regiune, de la care au împrumutat, potrivit lui Simon de Keza, cel de al doilea istoric al ungurilor, însemnate elemente de civilizaţie, mai ales folosirea scrisului. Cu timpul, în secolele XIII şi XIV, pe baza vechilor lor privilegii, ei au constituit o zonă autonomă în Voievodatul Transilvaniei, recunoscută de regalitatea ungară.
Sudul Transilvaniei a fost adus sub controlul efectiv al Regatului Ungar cu concursul elementului germanic. Sosiţi în grupuri mici, sub conducerea unor greavi (comites), coloniştii germani, cunoscuţi în general sub denumirea de saşi (Saxones), s-au instalat în principal în regiunea Orăştiei, a Sibiului, a Târnavelor şi în Ţara Bârsei, în sud-estul Transilvaniei. Alt grup de colonişti germani s-a aşezat în nordul ţării, în regiunea Bistri-ţa-Năsăud.
Exponenţi principali ai influenţei occidentale în Transilvania, saşii au întemeiat sate prospere şi au avut o contribuţie de primă însemnătate la dezvoltarea comerţului, a meşteşugurilor şi a mineritului. Viaţa urbană a Transilvaniei a cunoscut un puternic impuls datorită activităţii lor. Oraşe ca Sibiu (Hermannstadt), Braşov (Kronstadt), Sighişoara (Schâssburg), Mediaş (Mediasch), Bistriţa (Bistritz) şi altele au cunoscut o excepţională dezvoltare ca autonomii urbane săseşti, cu instituţii de autoguvernare proprii, în 1211, regele Andrei II a instalat în Ţara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni, cu misiunea de a opri invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania şi pentru a deschide calea expansiunii Regatului Ungar la sud şi răsărit de Carpaţi.
în 1224, tendinţa coloniştilor germani din Transilvania de a se organiza în comun pe bază autonomă a cunoscut o primă consacrare, înscrisă în marele privilegiu care le-a fost acordat de acelaşi Andrei II saşilor din regiunea Sibiului (Andreanum). în secolele următoare, privilegiul avea să fie extins asupra majorităţii aşezărilor săseşti din Transilvania, constituind baza autonomiei saşilor.
Ca şi secuii, şi saşii au intrat în contact cu românii aflaţi în teritoriile pe care le-au colonizat. Teritoriul ocupat de cavalerii teutoni în Ţara Bârsei se afla în contact nemijlocit cu o „ţară a românilor" {terţa blacorum), foarte probabil Ţara Oltului, numită mai târziu Ţara Făgăraşului, cuprinsă între segmentul transilvan al râului Olt şi Carpaţii Meridionali.
Ajungând la apogeul extinderii sale teritoriale, în primele decenii ale secolului XIII, Regatul Ungar a depăşit în forţă linia Carpaţilor la sud şi răsărit, cu tendinţa de a anexa noi teritorii. După înlăturarea din aceste regiuni a hegemoniei cumanilor nomazi, regatul a intrat şi aici, ca şi în Transilvania, în contact cu românii şi cu structurile lor politice tradiţionale pe care s-a străduit să şi le subordoneze şi, în unele cazuri, să le suprime. Ţările româneşti din acest spaţiu întins au fost fie anexate Regatului Ungar, sub căpetenii numite de rege, fie, potrivit unui act regal, „lăsate" românilor în condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană. între cele din prima categorie sunt semnalate cnezatele lui Ioan şi Farcaş în Ţara Severinului şi Regatul Cumaniei la răsărit de Olt. în a doua categorie se aflau „ţara cnezatului voievodului Litovoi", despre care regele Bela IV afirmă că a „lăsat-o" românilor, „după cum au stăpânit-o şi până acum" şi „ţara lui Se-neslav voievodul românilor", „lăsată" acestora în aceleaşi condiţii ca şi ţara lui Litovoi. în schimbul libertăţii recunoscute de rege, cele două ţări voievodale erau îndatorate să participe cu forţele lor armate la războaiele defensive ale Regatului Ungar.
Concomitent cu expansiunea teritorială a Regatului Ungar în prima jumătate a secolului XIII s-a manifestat tendinţa bisericii catolice de a atrage în dependenţa scaunului papal teritoriile şi popoarele intrate în aria de dependenţă a regilor arpadieni. Puternic stimulat de cucerirea Constan-tinopolului de către latini în 1204 — interpretată de Roma ca manifestare a voinţei divine şi ca o îndatorire de a suprima „schisma" bisericii răsăritene în tot spaţiul pe care îl cuprinsese —, valul prozelitismului catolic nu i-a ocolit nici pe români.
în 1205, papa Inocenţiu III aproba trecerea în dependenţa arhiepiscopiei din Calocea a unei episcopii ortodoxe din ţara „cneazului Bela" (Bâlea). Trei decenii mai târziu, la hotărârea imperativă a papalităţii, regele Andrei II şi-a luat angajamentul să-i aducă la ascultare faţă de biserica romană şi de ierarhia catolică locală pe românii din Cumania, în 1234, papa Grigore IX a luat hotărârea de a-i înlătura pe „falşii episcopi" ai românilor din Cumania care urmau să depindă în viitor de un vicar al episcopului catolic al cumanilor.
La apus de râul Olt, în „ţara Severin", pe terenul pregătit de misionarii dominicani, atestaţi în provincie în 1237, regalitatea ungară s-a străduit să întemeieze o episcopie catolică în dependenţa ierarhiei proprii. Integrarea spaţiului românesc în aria de acţiune a cruciatei, prezenţa ordinelor călugărilor cavaleri — teutoni şi ioaniţi — înlăuntrul şi în afara arcului carpatic a dat un puternic impuls prozelitismului catolic în lumea românească.
Lupta împotriva „schismei" şi a „schismaticilor" a fost însoţită de un nou val de deposedare de stăpâniri de pământ a aderenţilor bisericii răsăritene. Acum, folosind acest pretext, legalizat de biserica romană, care i-a asimilat pe schismatici ereticilor, ale căror bunuri erau supuse confiscării, regalitatea şi nobilimea ungară au acaparat noi teritorii româneşti, aflate în aria lor de acţiune. Scurt timp după 1204, este preluat castrul de la Medieş „din mâinile valahilor schismatici" şi tot acum a dispărut „ţara fiilor lui Bela cneazul"; în acelaşi deceniu Ţara Oltului pierde un teritoriu, „pământ luat de la români", în favoarea mănăstirii Cârţa. în deceniile următoare regalitatea ungară impune la conducerea Ţării Oltului o căpetenie ungară, suprimând astfel una din cele mai puternice autonomii româneşti din Transilvania; în acelaşi timp, Ţara Haţegului a fost desprinsă din legătura ei politică cu voievodatul transcarpatic al lui Litovoi şi a fost încadrată în structurile administrative ale Regatului Ungar.
Dincolo de Carpaţi, unde ostile regale au pătruns masiv în deceniile al treilea şi al patrulea al secolului XIII, regalitatea ungară a reorganizat din punct de vedere politic spaţiul cucerit introducând distincţia între „ţările" pe care le-a „lăsat" românilor, cu titlu vasalic, şi cele trecute direct în stăpânirea sa.
Expansiunea ungară în afara arcului carpatic a fost puternic frânată ca urmare a marii invazii mongole în Europa Centrală şi a constituirii unui stat mongol cu capitala pe fluviul Volga, Hoarda de Aur, evoluţie care a modificat întreaga situaţie politică a regiunii.
In 1241, după ce, în anii anteriori, zdrobise rezistenţa cnezatelor ruse, oastea mongolă sub conducerea lui Bătu han s-a îndreptat spre Ungaria a cărei subjugare, în concepţia conducerii mongole, urma să ofere o bază pentru asaltul împotriva restului Europei. Una din aripile marii armate a intrat în Cumania apuseană despărţindu-se în trei aripi: cea dintâi a pătruns în Transilvania prin Carpaţii Răsăriteni şi, după cucerirea aşezărilor săseşti de la Rodna şi Bistriţa, s-a îndreptat spre Ungaria; o altă oaste a trecut munţii prin pasul Oituz şi a zdrobit în Ţara Bârsei oastea voievodatului transilvan; al treilea corp mongol a avut misiunea de a anihila forţele armate ale „vlahilor negri" (karaulagh), sau ale „popoarelor ulagh", adică ale voievodatelor şi cnezatelor din cuprinsul Cumaniei. După înfrângerea acestora, mongolii au ajuns la hotarul ţării lui Mişelau — identificat cu Seneslav —, a cărui oaste de asemenea au înfrânt-o. Zdrobirea oştii regale ungare în aprilie 1241 la locul de vărsare a râului Sâjo în Tisa a precipitat criza de structură a regatului şi a slăbit considerabil puterea sa de expansiune în deceniile care au urmat.
Pentru a organiza apărarea împotriva mongolilor, care în 1242 s-au retras în stepele ruse, constituind însă în continuare o mare primejdie pentru Europa Centrală, Ungaria a făcut din nou apel la forţele cruciatei, în temeiul privilegiului din 1247 al regelui Bela IV, un detaşament al Ordinului Cavalerilor Ioaniţi a fost instalat la Dunărea de Jos, la Severin, cu misiunea de a apăra regatul împotriva tătarilor şi de a participa la expediţiile organizate de rege în Peninsula Balcanică.
Şocul suferit de Ungaria ca urmare a invaziei mongole şi scăderea masivă a resurselor regalităţii a silit conducerea regatului să apeleze mai mult decât în trecut la forţele militare ale popoarelor din aria sa de dominaţie şi hegemonie, între care şi românii. în chiar anii invaziei, românii de pe versantul transilvănean al Carpaţilor Răsăriteni au organizat, împreună cu secuii, apărarea trecătorilor. Cei din afara Carpaţilor, care opuseseră rezistenţă invadatorilor mongoli, au fost integraţi în sistemul defensiv şi ofensiv a cărui organizare a fost încredinţată cavalerilor ioaniţi. Privilegiul regal din 1247 a statuat obligaţia ţărilor lui Litovoi şi Seneslau, reconfirmate în autonomiile lor, de a participa cu forţele lor militare („cum appa~ ratu suo bellico") la acţiunile militare ale ordinului.
Apelul la forţele militare ale românilor din Transilvania şi din teritoriile extracarpatice a fost însoţit de o sensibilă relaxare a presiunii politice şi confesionale. Acţiunea clerului catolic şi a misiunilor dominicane, foarte active în teritoriile extracarpatice înainte de invazia mongolă, a pierdut considerabil în intensitate după 1241. în Transilvania, românii încep să se manifeste pe plan politic, se afirmă tendinţa de încadrare a lor în evoluţia generală spre regimul stărilor privilegiate, la fel ca nobilii unguri, saşii şi secuii. în 1288, arhiepiscopul de Esztergom, exponent de frunte al luptei susţinute de ierarhia catolică împotriva regelui Ladislau Cumanul, a apelat fără discriminare la cele trei „naţiuni" (stări) privilegiate şi la românii din „comitatele transilvane de Sibiu şi Bârsa". Şi Ţara Făgăraşului a revenit sub stăpânire românească după înlăturarea, în urma invaziei tătare, a familiei nobiliare ungare aşezată anterior în fruntea ei.
A doua invazie mongolă din 1260-1261 a redus şi mai mult influenţa regatului în spaţiul extracarpatic. Instituirea unui comandament mongol permanent la gurile Dunării, sub conducerea gengishanidului Nogai, a apropiat mult primejdia mongolă de Regatul Ungar şi a constituit un puternic factor de presiune în vecinătatea sa. Voievodatul românesc din stânga Oltului a ieşit acum din sfera de hegemonie a Ungariei. Şi românii din dreapta Oltului, din „Ţara Severin", se răscoală împotriva dominaţiei ungare în deceniul al optulea al secolului XIII, în împrejurările turburi ale începutului domniei regelui Ladislau Cumanul. în conjunctura favorabilă creată de acţiunea forţelor centrifuge din regat, voievodul Litovoi şi fraţii săi au ocupat teritoriile anexate anterior de regii Ungariei în Ţara Severin, refuzând în acelaşi timp să mai trimeată regelui veniturile care i se cuveneau în virtutea stăpânirii de până atunci. în lupta care a urmat, voievodul Litovoi a fost înfrânt iar fratele său Bărbat a recunoscut din nou suzeranitatea regelui. Dar, deşi tributul regal „a fost restaurat", teritoriile pierdute au rămas în stăpânirea voievodatului oltean; fapt care a marcat o etapă însemnată a procesului de emancipare a teritoriului sudcarpatic de sub dominaţia Regatului Ungar.
Criza regatului la sfârşitul secolului XIII, măcinat de acute contradicţii interne, sociale, politice şi religioase, şi supus unor puternice presiuni externe, dintre care cea mai primejdioasă a rămas şi în aceşti ani statul mongol al Hoardei de Aur, a precipitat mişcarea de emancipare a românilor din afara arcului carpatic. Ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul s-au caracterizat printr-o puternică înfruntare în Ungaria între politica de colaborare cu mongolii, care au năvălit din nou în regat în iarna 1285-1286, şi tendinţa reprezentată de ierarhia catolică a ţării de revenire la programul cruciatei. Procesul de destrămare a regatului în principate teritoriale cvasiindependente s-a accelerat. încercarea ultimului rege din dinastia arpadiană Andrei III (1290-1301) de a opri această evoluţie s-a dovedit zadarnică.
în convulsiunile de sfârşit ale primei dinastii ungare, românii de la sud de Carpaţi înlătură cu desăvârşire suzeranitatea regatului. După o nouă invazie mongolă în 1292 în teritoriile sudice ale Ungariei, banii de Severin au încetat de a mai figura pe lista demnitarilor unguri. Dispariţia ultimului punct de control al regatului în „Ţara Severinului" .a înlesnit desăvârşirea încercării lui Litovoi de a înlătura dominaţia ungară. Voievodatul de la răsărit de Olt se desprinsese încă dinainte de sub suzeranitatea ungară.
Sosit în Transilvania în grabă, în primăvara anului 1291, pentru a soluţiona gravele probleme ale provinciei, regele Andrei III a consolidat privilegiile nobililor unguri, ale saşilor şi secuilor, şi în acelaşi timp a anulat din nou autonomia Ţării Făgăraşului, închizând perspectiva evoluţiei românilor din voievodat spre statutul de naţiune privilegiată, egală în drepturi cu celelalte naţiuni.
Dubla evoluţie a situaţiei românilor în raport cu Regatul Ungar — progresiva emancipare a celor de la sud de Carpaţi, pierderea autonomiei înlăuntrul arcului carpatic — a precipitat constituirea Ţării Româneşti ca stat independent, prelungire în timp şi încununare a autonomiilor premergătoare cu acelaşi nume, şi a înlesnit apariţia, câteva decenii mai târziu, la răsărit de Carpaţi, a celui de al doilea stat românesc.
Geneza statelor româneşti (secolele XI-XIV)-Proiect Istoria Romaniei #part 1 #Geneza statelor româneşti (secolele XI-XIV)-Proiect Istoria Romaniei #part 1 #Geneza statelor româneşti (secolele XI-XIV)-Proiect Istoria Romaniei #part 1 #
în secolele X-XIII, în urma destrămării dominaţiei slavilor la nordul şi sudul Dunării, romanitatea răsăriteană apare din ce în ce mai frecvent în sursele epocii. Românii din aria carpato-dunăreană şi din Peninsula Balcanică, numiţi vlahi de străini, în diverse variante, termen care exprimă în traducere romanitatea lor, sunt semnalaţi nu numai ca entitate etnică dar şi în cadrul organizaţiilor lor autonome, cu structurile lor politice, militare şi ecleziastice, cuprinse în vaste conglomerate plurietnice din Europa Centrală, Răsăriteană şi Sud-Estică.
Asaltate şi în pericol de a fi anihilate de Imperiul Bizantin la sfârşitul secolului XII şi de ungurii instalaţi în Pannonia încă de la începuturile expansiunii lor spre răsărit, autonomiile româneşti au evoluat în cele din urmă spre formula statului independent. Cel alcătuit de românii balcanici la sfârşitul secolului XII a avut existenţă efemeră, fiind resorbit de masa numeric superioară a slavilor. In schimb, evoluţia spre stat a devenit un fapt durabil la nordul Dunării unde elementul românesc era precumpănitor; ea a fost accelerată în cursul secolului XIII şi în secolul următor de politica Regatului Ungar de anihilare a autonomiilor româneşti din Transilvania şi de tendinţele sale de dominaţie la sud şi răsărit de Carpaţi. Rezultatul acestei accelerări a fost constituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei ca state independente.
Pe măsura consolidării independente a celor două state româneşti, regalitatea ungară a desfăşurat un vast efort de îngrădire şi suprimare a libertăţilor românilor din lăuntrul arcului carpatic.
Romanitatea răsăriteană: de la autonomie la stat. Apariţia romanităţii răsăritene în izvoarele bizantine, ruse şi ungare, după câteva secole de tăcere aproape absolută în privinţa ei, a fost urmarea destrămării în secolele X şi XI a hegemoniei şi unităţii slave în Europa Centrală şi Sud-Estică. Instalarea ungurilor în câmpia pannonică şi apoi cuceririle lor, după creştinarea Regatului Ungar, în răsăritul şi sud-estul european, precum şi ofensivele încununate de succes ale împăraţilor Ioan Tzimiskes şi Vasile II, care în două reprize au anihilat primul Tarat Bulgar, mai întâi în estul apoi în vestul Peninsulei Balcanice, au adus în lumina izvoarelor una din principalele realităţi ale regiunii, anterior acoperită de elementul dominant slav: romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale.
în secolele XI-XIII această populaţie romanică şi structurile ei politice şi ecleziastice erau răspândite pe o vastă întindere, din sudul Peninsulei Balcanice şi până în nordul arcului carpatic. Autonomiile teritoriale ale romanităţii răsăritene poartă în sursele epocii denumirea de Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Vlahia Mare, Vlaşca Zemlja, Terra Blacorum, Tierre a Blas, Walachenland etc, denumiri care exprimă sintetic realităţile lor constitutive: caracterul lor romanic şi existenţa lor autonomă în cadrul unor mari complexe plurietnice: Imperiul Bizantin, Regatul Ungar şi succesivele „imperii ale stepelor" (peceneg, cuman, tătar). O parte din aceste autonomii au supravieţuit timp de secole pe temeiul înţelegerilor convenite cu puterile care au dominat spaţiul est şi sud-est european; compromisuri în cadrul cărora, în schimbul obligaţiilor de tribut şi de ajutor militar, ţările îşi păstrau autonomia şi structurile lor tradiţionale.
De întindere şi însemnătate variată, autonomiile româneşti erau grupări de sate şi cătune, modelate în general după cadrul geografic în care se alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate de munţi şi păduri. In acest cadru şi-au găsit ocrotire autohtonii împotriva succesivelor invazii ale călăreţilor stepei şi a raidurilor lor de jaf şi distrugere. Muntele şi pădurea, fortăreţe naturale, au îndeplinit timp de secole o funcţie vitală salvatoare în istoria românească şi au intrat adânc în conştiinţa colectivă a poporului român.
Aşezările rurale risipite în cuprinsul unor ţări erau conduse de cnezi sau juzi cu funcţii judecătoreşti sau administrative (în sudul Dunării ei apar sub denumirea de celnid). Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie geografic-politic delimitată; „ţările", autonomii politice născute din asocierea mai multor sate, depindeau de un centru de putere străin, fie direct fie prin intermediul unei căpetenii militare, voievod în terminologia politică slavă adoptată de autohtoni, dux în izvoarele străine de limbă latină contemporane. Satul, cadrul principal de convieţuire socială, grupa familiile de ţărani, populaţie agricol-pastorală, care folosea în comun o parte din teritoriile aflate în stăpânirea sa.
în secolele X-XII, autonomiile teritorial-politice ale romanităţii răsăritene, vlahi, valahi în izvoarele străine, români, armâni în vorbirea proprie, îşi semnalează existenţa fie direct, sub denumirea de „ţară a vlahilor", fie prin intermediul structurilor şi acţiunilor lor politice şi militare.
în vastul spaţiu balcanic, readus sub stăpânire bizantină în cea mai mare parte la trecerea dintre secolele X-Xl, sunt semnalate primele realităţi politice româneşti. în a doua jumătate a secolului X, în Tessalia, tema Elladei, fiinţa un comandament (arhe) al vlahilor, nucleul Vlahiei Mari (Megali Vlahia) de mai târziu. în teritoriul fostului Tarat Bulgar de curând anihilat, împăratul Vasile 11 a înfiinţat o episcopie a vlahilor „din întreaga Bulgarie" (1020), organizaţie bisericească autonomă căreia aveau să-i urmeze şi alte manifestări de autonomie.
Când s-au aşezat în câmpia pannonică la sfârşitul secolului IX, ungurii au găsit în regiune, potrivit primelor lor cronici, o populaţie romanică pe care au supus-o, impunându-i diferite obligaţii. Cea mai specifică dintre acestea sub raport fiscal era darea în animale; cel mai târziu sub regele Ştefan 1, care a creat Regatul Ungar şi a impus ungurilor creştinismul, a fost adoptată o reglementare generală a acestei obligaţii a românilor din cuprinsul regatului, ceea ce lasă să se întrevadă existenţa unui statut negociat, înlăuntrul arcului carpatic şi în Transilvania, adusă în etape sub autoritatea coroanei ungare, cuceritorii au descoperit în cursul înaintării lor structurile politice româneşti cu care s-au înfruntat cu armele sau au negociat acorduri de închinare şi suzeranitate. Cel dintâi obstacol pe care l-au întâlnit în expansiunea lor în Transilvania şi l-au înlăturat a fost, potrivit celei mai vechi istoriografii maghiare, un voievodat românesc, al cărei conducător a căzut în lupta cu năvălitorii. Preluată de învingători, instituţia voievodatului avea să rămână timp de secole întruchiparea cea mai de seamă a autonomiei Transilvaniei în raport cu regalitatea ungară.
în etapa următoare a expansiunii lor în Transilvania cu ajutorul unor forţe auxiliare, ungurii au venit în contact cu alte realităţi politice sau militare româneşti sau de simbioză româno-pecenegă. Poemul german Niebelungenlied semnalează existenţa unui duce (Herzog) „Ramunc din ţara Vlahilor" (Walachenland). Până în primele decenii ale secolului XIII şi-au păstrat caracterul originar de formaţiuni politice româneşti Ţara Oltului şi Ţara Haţegului din sudul şi sud-vestul Transilvaniei; tot în această zonă, sursele ungare menţionează existenţa unei „păduri a românilor şi a pecenegilor" (silva blacorum et bissenorum), o rămăşiţă a unei mai vechi realităţi politice înlăturate o dată cu expansiunea spre sud a regatului. Un corp de oaste al acestor autonomii româneşti a participat între 1211 şi 1213 alături de unităţile militare ale altor autonomii etnice din Transilvania — saşi, secui, pecenegi — la o expediţie a Regatului Ungar în Bulgaria, la Vidin.
înaintând la sud şi răsărit de Carpaţi în primele decenii ale secolului XIII, regalitatea a găsit alte ţări (terrae) româneşti pe care s-a străduit şi a reuşit să le aducă temporar sub puterea sa, în diferite grade de dependenţă, în Ţara Severin, aşezată între Carpaţii Meridionali, Dunăre şi Olt, denumită astfel după centrul fortificat de la Turnu Severin, coexistau un banat — comandament militar — întemeiat de regalitatea ungară în deceniul al patrulea al secolului XIII, o ţară românească, sub un cneaz-voievod român, Litovoi, şi două cnezate subordonate acum direct regalităţii ungare. în Cu-mania, vast teritoriu care se întindea la răsărit de râul Olt până departe în stepele nord-pontice, se afla o altă ţară voievodală românească sub voievodul Seneslau. Şi una şi cealaltă erau produsul unui stadiu avansat de concentrare politico-teritorială românească.
Şi aceste ţări româneşti, ca de altminteri toate celelalte, dispuneau de structuri militare (apparatus bellicus) nu neglijabile de vreme ce regalitatea le-a impus, pe lângă alte condiţii, şi pe aceea de sprijin armat în războaiele pe care le purta împotriva adversarilor săi. Entităţi politice şi militare, ţările româneşti aveau şi organizaţii ecleziastice corespunzătoare, episcopi şi episcopii, a căror existenţă în Cumania e semnalată de un act papal din 1234.
Autonomiile româneşti din nordul Peninsulei Balcanice şi din spaţiul carpato-dunărean au fost supuse unui puternic asalt cu tendinţă de anihilare în secolele XI—XIII din partea Imperiului Bizantin în sud, din partea Regatului Ungar în nord. Ameninţate să dispară, ele au reacţionat, marcând, în efortul lor de apărare, trecerea de la ţară, cadrul politic tradiţional, la stat.
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice. După o strânsă cooperare militară cu Imperiul Bizantin, care a culminat în zilele împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi-au văzut grav ameninţate privilegiile la sfârşitul secolului XII de fiscalitatea apăsătoare a dinastiei întemeiate la Bizanţ de familia Anghelos. încercând zadarnic să obţină de la împărat confirmarea privilegiilor de care se bucuraseră înainte, statutul de autonomie în schimbul serviciilor militare prestate imperiului, vlahii din Munţii Balcani s-au răsculat în 1185 sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi vlahii din nordul Dunării, răscoala, la care s-au asociat mai târziu şi bulgarii, a reuşit să reziste asalturilor repetate ale oştilor bizantine. în cele din urmă, Bizanţul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar format în nordul Peninsulei Balcanice, care a asumat în anii următori o însemnată funcţie internaţională.
Ameninţat de forţele cruciatei în expansiune în Europa Sud-Estică, noul stat a recunoscut supremaţia spirituală a Romei, sub cel de al treilea suveran al său, Ioniţă cel Frumos (Calojoannes, 1197-1207), recunoscut la rândul său de papa Innocenţiu III ca „rege al vlahilor şi bulgarilor". Legătura cu Roma a prilejuit o puternică afirmare a conştiinţei originii romane la vlahii nord-balcanici, componentă esenţială a conştiinţei de sine a românilor de pretutindeni şi din toate timpurile.
Sub Ioan Asan II (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins expansiunea şi influenţa sa internaţională cea mai largă. Dar, intrat în conflict cu Imperiul Latin de Constantinopol şi cu Regatul Ungar, aşadar prins în cleştele cruciatei, statul vlaho-bulgar a rupt legătura cu Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs politic a consolidat tendinţa de revenire la tradiţia politică a Taratului Bulgar; tradiţia politică a statului bulgar devine acum predominantă în vreme ce rolul elementului vlah se estompează tot mai mult. Desăvârşirea acestei evoluţii a anihilat caracterul originar al statului creat de vlahii balcanici. Destinul politic al romanităţii răsăritene s-a înfăptuit de acum înainte definitiv în nordul Dunării.
Expansiunea spre răsărit a ungurilor, instalaţi în câmpia pannonică la sfârşitul secolului IX, s-a lovit de rezistenţa armată a populaţiilor slave, turanice şi româneşti dinlăuntrul şi din afara arcului carpatic şi a organizaţiilor lor politice, în cadrul cărora elementul slav şi turanic s-a asimilat progresiv în masa numeric superioară a românilor. în nordul Transilvaniei, dominaţia triburilor ungare s-a instaurat, potrivit primei scrieri istorice ungureşti, Gesta Hungarorum, după înfrângerea unei căpetenii româneşti locale, dux, anume „Gelou quidam Blacus". Slavii, care aveau să dispară în secolele următoare în masa românească, lăsând o bogată moştenire în toponimia Transilvaniei, apar încă menţionaţi în simbioză cu românii în cronica ungară.
înainte de a intra în Transilvania, ungurii au anihilat prin lupte grele ducatul lui Menumorut, conducător de origine probabil slavă, în cuprinsul căruia se aflau şi autonomii teritorial-politice româneşti; una dintre acestea, un castru cu teritoriul adiacent, a persistat în regiunea Medieşul Aurit până la începutul secolului XIII, când a fost luată „din mâinile valahilor schismatici" de către regalitatea ungară şi dăruită unei familii nobiliare ungare.
Cucerirea, subordonarea şi integrarea formaţiunilor politice româneşti a continuat şi s-a accentuat în secolele XI—XIII şi a luat forme tot mai sistematice pe măsura înaintării ungurilor spre centrul şi sudul Transilvaniei. Adoptarea de către regalitatea ungară după anul 1000 a formelor de organizare politică şi ecleziastică ale lumii apusene a dat şi expansiunii ungare caracter mult mai organizat şi eficace. în această nouă etapă a cuceririlor lor, ungurii au evoluat de la formele tradiţionale, tribale, de dominaţie şi exploatare prin tribut şi concurs militar a popoarelor dominate, la preluarea conducerii directe asupra acestora, la anihilarea structurilor lor politice ancestrale şi în cele din urmă la asimilarea confesională şi etnică a elitelor lor social-politice. Comitatul regal, cadru administrativ şi militar, a fost instalat peste vechile ţări ale autohtonilor, în vreme ce episcopatul catolic a încadrat sub raport ecleziastic vastul conglomerat teritorial şi etnic supus coroanei Sfântului Ştefan, cu tendinţe asimilatoare tot mai manifeste pe măsura accentuării antagonismului dintre Roma şi Bizanţ.
Extinderea stăpânirii Regatului Ungar spre centrul şi sudul Transilvaniei, până la limita Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, s-a înfăptuit cu concursul secuilor, popor de origine controversată astăzi încă, şi al coloniştilor germani, instalaţi de regii Ungariei din a doua jumătate a secolului XII pe baza unor largi privilegii.
Secuii, luptători de avangardă ai oştilor ungare, au fost progresiv deplasaţi spre răsăritul Transilvaniei pe măsura extinderii puterii regatului. Instalaţi în cele din urmă pe linia Carpaţilor Răsăriteni pentru apărarea trecătorilor, ei au convieţuit cu românii din regiune, de la care au împrumutat, potrivit lui Simon de Keza, cel de al doilea istoric al ungurilor, însemnate elemente de civilizaţie, mai ales folosirea scrisului. Cu timpul, în secolele XIII şi XIV, pe baza vechilor lor privilegii, ei au constituit o zonă autonomă în Voievodatul Transilvaniei, recunoscută de regalitatea ungară.
Sudul Transilvaniei a fost adus sub controlul efectiv al Regatului Ungar cu concursul elementului germanic. Sosiţi în grupuri mici, sub conducerea unor greavi (comites), coloniştii germani, cunoscuţi în general sub denumirea de saşi (Saxones), s-au instalat în principal în regiunea Orăştiei, a Sibiului, a Târnavelor şi în Ţara Bârsei, în sud-estul Transilvaniei. Alt grup de colonişti germani s-a aşezat în nordul ţării, în regiunea Bistri-ţa-Năsăud.
Exponenţi principali ai influenţei occidentale în Transilvania, saşii au întemeiat sate prospere şi au avut o contribuţie de primă însemnătate la dezvoltarea comerţului, a meşteşugurilor şi a mineritului. Viaţa urbană a Transilvaniei a cunoscut un puternic impuls datorită activităţii lor. Oraşe ca Sibiu (Hermannstadt), Braşov (Kronstadt), Sighişoara (Schâssburg), Mediaş (Mediasch), Bistriţa (Bistritz) şi altele au cunoscut o excepţională dezvoltare ca autonomii urbane săseşti, cu instituţii de autoguvernare proprii, în 1211, regele Andrei II a instalat în Ţara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni, cu misiunea de a opri invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania şi pentru a deschide calea expansiunii Regatului Ungar la sud şi răsărit de Carpaţi.
în 1224, tendinţa coloniştilor germani din Transilvania de a se organiza în comun pe bază autonomă a cunoscut o primă consacrare, înscrisă în marele privilegiu care le-a fost acordat de acelaşi Andrei II saşilor din regiunea Sibiului (Andreanum). în secolele următoare, privilegiul avea să fie extins asupra majorităţii aşezărilor săseşti din Transilvania, constituind baza autonomiei saşilor.
Ca şi secuii, şi saşii au intrat în contact cu românii aflaţi în teritoriile pe care le-au colonizat. Teritoriul ocupat de cavalerii teutoni în Ţara Bârsei se afla în contact nemijlocit cu o „ţară a românilor" {terţa blacorum), foarte probabil Ţara Oltului, numită mai târziu Ţara Făgăraşului, cuprinsă între segmentul transilvan al râului Olt şi Carpaţii Meridionali.
Ajungând la apogeul extinderii sale teritoriale, în primele decenii ale secolului XIII, Regatul Ungar a depăşit în forţă linia Carpaţilor la sud şi răsărit, cu tendinţa de a anexa noi teritorii. După înlăturarea din aceste regiuni a hegemoniei cumanilor nomazi, regatul a intrat şi aici, ca şi în Transilvania, în contact cu românii şi cu structurile lor politice tradiţionale pe care s-a străduit să şi le subordoneze şi, în unele cazuri, să le suprime. Ţările româneşti din acest spaţiu întins au fost fie anexate Regatului Ungar, sub căpetenii numite de rege, fie, potrivit unui act regal, „lăsate" românilor în condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană. între cele din prima categorie sunt semnalate cnezatele lui Ioan şi Farcaş în Ţara Severinului şi Regatul Cumaniei la răsărit de Olt. în a doua categorie se aflau „ţara cnezatului voievodului Litovoi", despre care regele Bela IV afirmă că a „lăsat-o" românilor, „după cum au stăpânit-o şi până acum" şi „ţara lui Se-neslav voievodul românilor", „lăsată" acestora în aceleaşi condiţii ca şi ţara lui Litovoi. în schimbul libertăţii recunoscute de rege, cele două ţări voievodale erau îndatorate să participe cu forţele lor armate la războaiele defensive ale Regatului Ungar.
Concomitent cu expansiunea teritorială a Regatului Ungar în prima jumătate a secolului XIII s-a manifestat tendinţa bisericii catolice de a atrage în dependenţa scaunului papal teritoriile şi popoarele intrate în aria de dependenţă a regilor arpadieni. Puternic stimulat de cucerirea Constan-tinopolului de către latini în 1204 — interpretată de Roma ca manifestare a voinţei divine şi ca o îndatorire de a suprima „schisma" bisericii răsăritene în tot spaţiul pe care îl cuprinsese —, valul prozelitismului catolic nu i-a ocolit nici pe români.
în 1205, papa Inocenţiu III aproba trecerea în dependenţa arhiepiscopiei din Calocea a unei episcopii ortodoxe din ţara „cneazului Bela" (Bâlea). Trei decenii mai târziu, la hotărârea imperativă a papalităţii, regele Andrei II şi-a luat angajamentul să-i aducă la ascultare faţă de biserica romană şi de ierarhia catolică locală pe românii din Cumania, în 1234, papa Grigore IX a luat hotărârea de a-i înlătura pe „falşii episcopi" ai românilor din Cumania care urmau să depindă în viitor de un vicar al episcopului catolic al cumanilor.
La apus de râul Olt, în „ţara Severin", pe terenul pregătit de misionarii dominicani, atestaţi în provincie în 1237, regalitatea ungară s-a străduit să întemeieze o episcopie catolică în dependenţa ierarhiei proprii. Integrarea spaţiului românesc în aria de acţiune a cruciatei, prezenţa ordinelor călugărilor cavaleri — teutoni şi ioaniţi — înlăuntrul şi în afara arcului carpatic a dat un puternic impuls prozelitismului catolic în lumea românească.
Lupta împotriva „schismei" şi a „schismaticilor" a fost însoţită de un nou val de deposedare de stăpâniri de pământ a aderenţilor bisericii răsăritene. Acum, folosind acest pretext, legalizat de biserica romană, care i-a asimilat pe schismatici ereticilor, ale căror bunuri erau supuse confiscării, regalitatea şi nobilimea ungară au acaparat noi teritorii româneşti, aflate în aria lor de acţiune. Scurt timp după 1204, este preluat castrul de la Medieş „din mâinile valahilor schismatici" şi tot acum a dispărut „ţara fiilor lui Bela cneazul"; în acelaşi deceniu Ţara Oltului pierde un teritoriu, „pământ luat de la români", în favoarea mănăstirii Cârţa. în deceniile următoare regalitatea ungară impune la conducerea Ţării Oltului o căpetenie ungară, suprimând astfel una din cele mai puternice autonomii româneşti din Transilvania; în acelaşi timp, Ţara Haţegului a fost desprinsă din legătura ei politică cu voievodatul transcarpatic al lui Litovoi şi a fost încadrată în structurile administrative ale Regatului Ungar.
Dincolo de Carpaţi, unde ostile regale au pătruns masiv în deceniile al treilea şi al patrulea al secolului XIII, regalitatea ungară a reorganizat din punct de vedere politic spaţiul cucerit introducând distincţia între „ţările" pe care le-a „lăsat" românilor, cu titlu vasalic, şi cele trecute direct în stăpânirea sa.
Expansiunea ungară în afara arcului carpatic a fost puternic frânată ca urmare a marii invazii mongole în Europa Centrală şi a constituirii unui stat mongol cu capitala pe fluviul Volga, Hoarda de Aur, evoluţie care a modificat întreaga situaţie politică a regiunii.
In 1241, după ce, în anii anteriori, zdrobise rezistenţa cnezatelor ruse, oastea mongolă sub conducerea lui Bătu han s-a îndreptat spre Ungaria a cărei subjugare, în concepţia conducerii mongole, urma să ofere o bază pentru asaltul împotriva restului Europei. Una din aripile marii armate a intrat în Cumania apuseană despărţindu-se în trei aripi: cea dintâi a pătruns în Transilvania prin Carpaţii Răsăriteni şi, după cucerirea aşezărilor săseşti de la Rodna şi Bistriţa, s-a îndreptat spre Ungaria; o altă oaste a trecut munţii prin pasul Oituz şi a zdrobit în Ţara Bârsei oastea voievodatului transilvan; al treilea corp mongol a avut misiunea de a anihila forţele armate ale „vlahilor negri" (karaulagh), sau ale „popoarelor ulagh", adică ale voievodatelor şi cnezatelor din cuprinsul Cumaniei. După înfrângerea acestora, mongolii au ajuns la hotarul ţării lui Mişelau — identificat cu Seneslav —, a cărui oaste de asemenea au înfrânt-o. Zdrobirea oştii regale ungare în aprilie 1241 la locul de vărsare a râului Sâjo în Tisa a precipitat criza de structură a regatului şi a slăbit considerabil puterea sa de expansiune în deceniile care au urmat.
Pentru a organiza apărarea împotriva mongolilor, care în 1242 s-au retras în stepele ruse, constituind însă în continuare o mare primejdie pentru Europa Centrală, Ungaria a făcut din nou apel la forţele cruciatei, în temeiul privilegiului din 1247 al regelui Bela IV, un detaşament al Ordinului Cavalerilor Ioaniţi a fost instalat la Dunărea de Jos, la Severin, cu misiunea de a apăra regatul împotriva tătarilor şi de a participa la expediţiile organizate de rege în Peninsula Balcanică.
Şocul suferit de Ungaria ca urmare a invaziei mongole şi scăderea masivă a resurselor regalităţii a silit conducerea regatului să apeleze mai mult decât în trecut la forţele militare ale popoarelor din aria sa de dominaţie şi hegemonie, între care şi românii. în chiar anii invaziei, românii de pe versantul transilvănean al Carpaţilor Răsăriteni au organizat, împreună cu secuii, apărarea trecătorilor. Cei din afara Carpaţilor, care opuseseră rezistenţă invadatorilor mongoli, au fost integraţi în sistemul defensiv şi ofensiv a cărui organizare a fost încredinţată cavalerilor ioaniţi. Privilegiul regal din 1247 a statuat obligaţia ţărilor lui Litovoi şi Seneslau, reconfirmate în autonomiile lor, de a participa cu forţele lor militare („cum appa~ ratu suo bellico") la acţiunile militare ale ordinului.
Apelul la forţele militare ale românilor din Transilvania şi din teritoriile extracarpatice a fost însoţit de o sensibilă relaxare a presiunii politice şi confesionale. Acţiunea clerului catolic şi a misiunilor dominicane, foarte active în teritoriile extracarpatice înainte de invazia mongolă, a pierdut considerabil în intensitate după 1241. în Transilvania, românii încep să se manifeste pe plan politic, se afirmă tendinţa de încadrare a lor în evoluţia generală spre regimul stărilor privilegiate, la fel ca nobilii unguri, saşii şi secuii. în 1288, arhiepiscopul de Esztergom, exponent de frunte al luptei susţinute de ierarhia catolică împotriva regelui Ladislau Cumanul, a apelat fără discriminare la cele trei „naţiuni" (stări) privilegiate şi la românii din „comitatele transilvane de Sibiu şi Bârsa". Şi Ţara Făgăraşului a revenit sub stăpânire românească după înlăturarea, în urma invaziei tătare, a familiei nobiliare ungare aşezată anterior în fruntea ei.
A doua invazie mongolă din 1260-1261 a redus şi mai mult influenţa regatului în spaţiul extracarpatic. Instituirea unui comandament mongol permanent la gurile Dunării, sub conducerea gengishanidului Nogai, a apropiat mult primejdia mongolă de Regatul Ungar şi a constituit un puternic factor de presiune în vecinătatea sa. Voievodatul românesc din stânga Oltului a ieşit acum din sfera de hegemonie a Ungariei. Şi românii din dreapta Oltului, din „Ţara Severin", se răscoală împotriva dominaţiei ungare în deceniul al optulea al secolului XIII, în împrejurările turburi ale începutului domniei regelui Ladislau Cumanul. în conjunctura favorabilă creată de acţiunea forţelor centrifuge din regat, voievodul Litovoi şi fraţii săi au ocupat teritoriile anexate anterior de regii Ungariei în Ţara Severin, refuzând în acelaşi timp să mai trimeată regelui veniturile care i se cuveneau în virtutea stăpânirii de până atunci. în lupta care a urmat, voievodul Litovoi a fost înfrânt iar fratele său Bărbat a recunoscut din nou suzeranitatea regelui. Dar, deşi tributul regal „a fost restaurat", teritoriile pierdute au rămas în stăpânirea voievodatului oltean; fapt care a marcat o etapă însemnată a procesului de emancipare a teritoriului sudcarpatic de sub dominaţia Regatului Ungar.
Criza regatului la sfârşitul secolului XIII, măcinat de acute contradicţii interne, sociale, politice şi religioase, şi supus unor puternice presiuni externe, dintre care cea mai primejdioasă a rămas şi în aceşti ani statul mongol al Hoardei de Aur, a precipitat mişcarea de emancipare a românilor din afara arcului carpatic. Ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul s-au caracterizat printr-o puternică înfruntare în Ungaria între politica de colaborare cu mongolii, care au năvălit din nou în regat în iarna 1285-1286, şi tendinţa reprezentată de ierarhia catolică a ţării de revenire la programul cruciatei. Procesul de destrămare a regatului în principate teritoriale cvasiindependente s-a accelerat. încercarea ultimului rege din dinastia arpadiană Andrei III (1290-1301) de a opri această evoluţie s-a dovedit zadarnică.
în convulsiunile de sfârşit ale primei dinastii ungare, românii de la sud de Carpaţi înlătură cu desăvârşire suzeranitatea regatului. După o nouă invazie mongolă în 1292 în teritoriile sudice ale Ungariei, banii de Severin au încetat de a mai figura pe lista demnitarilor unguri. Dispariţia ultimului punct de control al regatului în „Ţara Severinului" .a înlesnit desăvârşirea încercării lui Litovoi de a înlătura dominaţia ungară. Voievodatul de la răsărit de Olt se desprinsese încă dinainte de sub suzeranitatea ungară.
Sosit în Transilvania în grabă, în primăvara anului 1291, pentru a soluţiona gravele probleme ale provinciei, regele Andrei III a consolidat privilegiile nobililor unguri, ale saşilor şi secuilor, şi în acelaşi timp a anulat din nou autonomia Ţării Făgăraşului, închizând perspectiva evoluţiei românilor din voievodat spre statutul de naţiune privilegiată, egală în drepturi cu celelalte naţiuni.
Dubla evoluţie a situaţiei românilor în raport cu Regatul Ungar — progresiva emancipare a celor de la sud de Carpaţi, pierderea autonomiei înlăuntrul arcului carpatic — a precipitat constituirea Ţării Româneşti ca stat independent, prelungire în timp şi încununare a autonomiilor premergătoare cu acelaşi nume, şi a înlesnit apariţia, câteva decenii mai târziu, la răsărit de Carpaţi, a celui de al doilea stat românesc.
Geneza statelor româneşti (secolele XI-XIV)-Proiect Istoria Romaniei #part 1 #Geneza statelor româneşti (secolele XI-XIV)-Proiect Istoria Romaniei #part 1 #Geneza statelor româneşti (secolele XI-XIV)-Proiect Istoria Romaniei #part 1 #
Comentarii