Intemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei-Proiect Istoria Romaniei # part. 3#

By anonim - martie 21, 2008

Intemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei -Proiect Istoria Romaniei # part. 3# Intemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei-Proiect Istoria Romaniei # part. 3#

Dualismul statal românesc. Apariţia şi persistenţa timp de secole a două state româneşti în teritoriile dintre Carpaţii Meridionali şi Răsăriteni, Dunăre şi Marea Neagră a fost precumpănitor rezultatul situaţiei geo-politice a Europei central-răsăritene, dominată de la mijlocul secolului XIV de Regatul Ungar şi de Uniunea polono-lituaniană. întinderea spre răsărit a Ţării Româneşti sub Basarab şi sub fiul său Nicolae Alexandru, spre gurile Dunării şi la Marea Neagră, de unde şi numele de Basarabia atribuit teritoriului situat la nord de Delta Dunării, cuprinderea de-a lungul Car-paţilor Răsăriteni a unei părţi însemnate a teritoriului viitoarei ţări a Mol­dovei, părea să deschidă perspectiva constituirii unui singur stat românesc în afara lanţului carpatic. Intervenţia hotărâtă a regelui Ludovic I în Moldova, cu intenţia de a subordona şi chiar de a domina ţara, a avut drept rezultat consolidarea voievodatului românesc de la răsărit de Carpaţi, mai întâi sub egida Ungariei, apoi în opoziţie faţă de ea. Crearea unui coridor de legătură directă între sud-estul Transilvaniei şi cursul inferior al Dunării, sub dominaţie ungară, a urmărit, pe lângă scopuri comerciale, şi separarea celor două state româneşti printr-o zonă de dominaţie ungară.

Moldova lui Bogdan şi a succesorilor săi şi-a apărat independenţa în colaborare cu Polonia care, după anexarea teritoriilor fostului cnezat de Halici-Volhinia, şi-a manifestat puternic tendinţa de expansiune spre Ma­rea Neagră şi gurile Dunării.

Cuprinse în aria de expansiune a două forţe rivale — Regatul Ungar şi cel Polon — Ţara Românească şi Moldova au evoluat ca state separate: cea dintâi în raporturi de colaborare sau antagonism cu Ungaria, cea de a doua cu Polonia, situaţie care s-a consolidat tot mai mult în ultimele dece­nii ale secolului XIV şi în secolul următor. Ocazia unităţii statale pentru românii de pe cele două versante exterioare ale Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, pierdută în secolul XIV, nu avea să reapară decât cinci secole mai târziu.

Două mari drumuri ale comerţului internaţional care legau Europa Centrală şi Marea Baltică cu Marea Neagră au dat rivalităţii celor două regate în spaţiul românesc acuitate deosebită şi caracter de durată, înce­pând din a doua jumătate a secolului XIV. Pe aceste drumuri se realiza un intens schimb de mărfuri într-un sens şi în celălalt: postavul şi diverse alte produse ale manufacturii europene spre Marea Neagră, mătasea şi mirode­niile din Asia spre Europa Centrală. Prin poziţiile cheie pe care le ocupa­seră la gurile Dunării — Chilia şi Licostomo — şi la gura Nistrului — Cetatea Albă (Maurocastrum) —, genovezii dominau segmentul pontic al acestui comerţ, sursă de profituri vamale considerabile pentru statele al căror teritoriu era străbătut de cele două drumuri.

Segmentul final al primului drum lega cu gurile Dunării oraşul Braşov, centru comercial însemnat în sud-estul Transilvaniei, devenit nodul princi­pal al legăturii comerciale dintre Europa Centrală şi Marea Neagră; în­zestrat de regele Ludovic I cu drept de depozit, oraşul a cunoscut o excep­ţională înflorire în secolele XIV-XV. După eşecul încercării regelui Ludovic I de a crea o zonă de liberă circulaţie pentru negustorii din Braşov până la mare, regatul a obţinut în favoarea lor un larg privilegiu vamal din partea domnului Vladislav I al Ţării Româneşti în 1368. Funcţionarea drumului comercial în avantajul ambelor state a constituit una din prin­cipalele legături între Regatul Ungar şi Ţara Românească în secolele XIV-XV; reînnoit în repetate rânduri, privilegiul acordat de domnia Ţării Româneşti negustorilor din Braşov a constituit o verigă însemnată a rapor­turilor dintre cele două state până în vremea instalării hegemoniei otomane în Europa Centrală.

Cel de al doilea mare drum continental, care asigura legătura între Eu­ropa Centrală, Marea Baltică şi Marea Neagră, străbătea, în segmentul său final, teritoriul Moldovei. în Polonia, funcţia de centru colector al comer­ţului cu Marea Neagră a revenit oraşului Lvov. înzestrat cu drept de de­pozit, Lvovul a îndeplinit în comerţul pontic al Poloniei un rol similar celui al Braşovului în sistemul comercial al Ungariei. Reglementarea co­merţului pe acest drum a făcut obiectul privilegiilor comerciale acordate de domnii Moldovei negustorilor din Lvov; cel mai vechi dintre privilegiile care s-au păstrat a fost emis în 1408 de Alexandru cel Bun (1400-1432). Legătura comercială între Lvov şi Marea Neagră a devenit o componentă însemnată a raporturilor dintre Polonia şi Moldova în secolul al XV-lea.

Rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia pentru hegemonie în spaţiul românesc extracarpatic a fost în mare măsură o competiţie pentru asigu­rarea legăturii cu Marea Neagră. Ea a antrenat şi un conflict intermitent între Ţara Românească şi Moldova al cărui obiect principal a fost stăpâ­nirea asupra gurilor Dunării şi exploatarea comerţului pontic.

Românii în voievodatul Transilvaniei. Constituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei şi succesul rezistenţei lor împotriva repetatelor încercări ale Regatului Ungar de a le anihila s-a repercutat puternic şi asupra situaţiei românilor din Transilvania, al căror statut politic s-a degradat concomitent cu consolidarea poziţiei categoriilor privilegiate ale nobilimii ungare, saşilor şi secuilor.

în cursul secolului XIV, procesul de constituire a autonomiei grupurilor sau păturilor privilegiate s-a accelerat. Nobilimea, care obţinuse însemnate privilegii sub ultimii regi arpadieni, a beneficiat de noi concesii majore din partea succesorilor lor din dinastia angevină. în 1324, regele Carol Robert a acordat scutiri fiscale largi domeniilor nobilimii; imunitatea fiscală a domeniului nobiliar a fost întregită prin imunitatea judiciară acordată de Ludovic I, care a transferat nobililor dreptul de a-i judeca pe ţăranii aflaţi în dependenţa lor. Datorită acestei evoluţii, comitatul regal a căpătat tot mai mult caracter de comitat nobiliar.

Puternic s-a dezvoltat şi autonomia saşilor, emancipată încă din secolul XIII de sub autoritatea voievodului Transilvaniei. în 1317, Carol Robert a confirmat marele privilegiu acordat saşilor de către Andrei II, accelerând astfel integrarea tuturor comunităţilor germane din cuprinsul voievodatului sub un singur regim juridic. Supuşi anterior unor comiţi regali, saşii au dobândit la începutul secolului XIV comiţi proprii, expresie superioară a autonomiei lor.

O evoluţie similară spre formarea unei autonomii teritoriale au cu­noscut şi secuii din Transilvania, în fruntea cărora încă din secolul XIII apare un comes siculorum.

Cele trei autonomii ale privilegiaţilor — nobili, saşi şi secui — au devenit încă de la sfârşitul secolului XIII factor de coguvernare a voievo­datului prin mijlocirea organului lor de reprezentare, congregaţia generală a ţării, care a cunoscut o puternică dezvoltare în secolul XIV.

în însăşi vremea când se constituia congregaţia generală a voievoda­tului transilvan, românii erau înlăturaţi din acest for de reprezentare a intereselor stărilor privilegiate, ca urmare a unui întreit proces: desfiinţarea cu desăvârşire a autonomiilor lor teritoriale, „ţările" româneşti din cu­prinsul voievodatului, până la sfârşitul secolului XIII; înlăturarea confe­siunii răsăritene din cadrul constituţional al Regatului Ungar; deposedarea cnezilor români de calitatea nobiliară pe acest considerent confesional.

Tendinţa de suprimare a autonomiilor româneşti din aria de expansiu­ne a regalităţii ungare a fost însoţită de efortul de unificare confesională a regatului sub egida bisericii catolice, prin înlăturarea celorlalte confesiuni şi religii; urmărit doar intermitent în secolul XIII din cauza crizei de lungă durată a Regatului arpadian, efortul de unificare confesională, de realizare a idealului de unitate de credinţă, „unitas fidei", înţeleasă ca fundament al trăiniciei regatului, a fost urmărită riguros în secolul XIV de regii angevini, îndeosebi de Ludovic I.

Politica celui de al doilea rege angevin în această direcţie, efortul său de a realiza unitatea de credinţă a regatului, a cunoscut formele cele mai virulente în etapele când s-a manifestat acut antagonismul dintre coroana ungară şi statele române recent constituite la răsărit şi sud de Carpaţi. în 1365 şi 1366, ani când s-a aflat în acelaşi timp în război cu Ţara Româ­nească şi cu Moldova, Ludovic I a adoptat măsuri drastice în Transilvania atât împotriva confesiunii ortodoxe cât şi a păturii nobiliare române, cne-zii. Acum, regele refuză să mai recunoască cnezilor români calitatea nobi­liară pe temeiul poziţiei lor tradiţionale şi dreptul de a stăpâni pământul cu calitate nobiliară, dacă aceasta nu le era confirmată prin diplome regale, iar acordarea diplomelor era condiţionată de apartenenţa la credinţa cato­lică, în acelaşi timp, regele a dezlănţuit o puternică prigoană împotriva clerului ortodox. Hotărârea regelui urmărea să elimine prin asimilare con­fesională sau prin declasare socială nobilimea română din Transilvania.

Presimţind reacţiile pe care aveau să le provoace măsurile sale, regele a impus în Transilvania o organizare judiciară represivă de caracter excep­ţional, îndreptată explicit împotriva românilor. Răspunzând chemării „tu­turor nobililor ţării noastre transilvane", regele a acordat printr-un decret emis la 28 iunie 1366 nobililor un privilegiu excepţional care le permitea „să extermine sau să distrugă din această ţară pe răufăcătorii de orice naţie, îndeosebi români" (spedaliter olahi).

Prigoana confesională împotriva credinţei răsăritene în cadrul Regatu­lui Ungar a luat proporţii şi forme paroxistice în ultimii ani de domnie a regelui Ludovic I. Interpretul catolic cel mai zelos al acestei politici, misio­narul franciscan Bartolomeu de Alverna, a divulgat, pe lângă motivele reli­gioase ale acţiunii de convertire silită a ortodocşilor, şi pe cele de ordin politic, asigurarea fidelităţii faţă de regat a „schismaticilor", care pe temeiul afinităţii de religie şi limbă cu conaţionalii lor din afara hotarelor regatului acţionau împotriva siguranţei stăpânirii sale.

Politica lui Ludovic de Anjou în raport cu nobilimea română şi cu confesiunea răsăriteană a desăvârşit constituirea sistemului de guvernare al Transilvaniei în evul mediu, sistem bazat pe recunoaşterea unei singure religii „recepte" (religio recepta), catolicismul, şi a dreptului de participare la guvernarea ţării doar a „naţiunilor" care recunoşteau această religie, nobili unguri, saşi şi secui adică stările privilegiate ale celor trei etnii.

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii