#Sinteza romaneasca #Proiect istoria romaniei #

By anonim - martie 09, 2008

în a doua jumătate a mileniului I asistăm pe plan european la naşterea popoarelor romanice, vorbitoare de limbi neo-latine. în acest cadru, cu similarităţi în trăsăturile generale şi cu particularităţi datorate contextului geografic se înscrie şi formarea poporului român, vorbitor al unei limbi romanice.

Prin înglobarea unor teritorii nord-danubiene în statul roman se cre­aseră premisele romanizării. Cu toate valurile anterioare de alogeni, din mileniul I î.d.Hr., care au trecut, ori s-au stabilit vremelnic în zonele lo­cuite de geto-daci, abia sub romani se produc schimbări esenţiale etno-lin-gvistice; asimilarea culturii şi civilizaţiei romane a fost un proces asumat conştient de către autohtoni, generatorul unor modificări comportamentale („romanizarea") care definesc populaţia daco-romană.

Răspândirea romanităţii în veacurile IV-V spre ţinuturile din afara fostei provincii Dacia, delimitarea romanicilor de migratori, convieţuirea autohtonilor mai apoi cu triburile slave sunt jaloanele istoriei mijlocului şi celei de a doua jumătăţi a mileniului I. La sfârşitul acestui mileniu, poporul romanic moştenitor al dacilor romanizaţi şi autohton pe teritoriul Daciei antice apare în primele izvoare medievale: este neamul blachilor, vlahilor. Cei care-1 numeau astfel (populaţii neromanice — germani, slavi, ma­ghiari) afirmau implicit caracterul romanic al acestui popor, vorbitor de limbă (neo) latină. Românii înşişi s-au numit cu un termen derivat din ro-manus, perpetuând amintirea Romei. Ei sunt singurul popor romanic care păstrează acest nume, insulă de romanitate înconjurată de popoare de alte origini.

Apariţia popoarelor romanice şi a limbilor neolatine un proces european. Toate popoarele romanice din Europa îşi datorează existenţa unei duble asimilări. Mai întâi se petrece asimilarea elementului autohton de către elementul roman. Acest fenomen presupune prezenţa unui element etnic care deţine acelaşi rol: primitor activ al civilizaţiei romane. Daco-geţilor, ca element etnic de bază în etnogeneza românilor, le co­respund gallii în etnogeneza francezilor, respectiv celtiberii în etnogeneza spaniolilor şi portughezilor, ori etruscii şi alte populaţii italice în etnoge­neza italienilor. Asimilarea elementului autohton este rezultatul, pretutin­deni, al colonizării şi romanizării, apărând astfel sinteze etnice romanice: • daco-romanii, gallo-romanii, ibero-romanii.

Acest fenomen s-a petrecut în intervaluri de timp diferite: Peninsula Iberică începe a fi ocupată de romani în anul 197 î.d.Hr. (procesul se va încheia sub Augustus); sudul Galliei devine provincie romană în 120 î.d.Hr., cucerirea Galliei încheindu-se la mijlocul sec. I î.d.Hr. Prin urmare, stăpânirea romană în aceste teritorii durează cinci-şase secole, spre deosebire de Dacia, care face parte din Imperiul Roman mai puţin de 17 decenii. Aceasta nu înseamnă că romanizarea a avut nevoie, pentru a se împlini, de un răstimp atât de îndelungat în provinciile apusene; deja lui Plinius cel Bătrân Gallia Narbonensis i se părea „mai mult o Italie decât o provincie". Observaţia e preţioasă pentru romanizarea Daciei, petrecută într-un răstimp scurt. Intervalul de timp în care un teritoriu s-a aflat sub romani nu este indiferent pentru romanizare dar, dincolo de o limită „mi­nimă" necesară, un timp mai îndelungat nu produce („direct proporţional") o romanizare mai puternică ori mai durabilă. Un exemplu îl oferă chiar teritoriul României: nu s-ar putea afirma că Dobrogea este „mai romani­zată" decât Dacia pentru faptul de a fi aparţinut Imperiului un răstimp mult mai îndelungat decât provincia întemeiată de Traian.

O teorie relativ recentă asupra romanizării (A. Deman) face distincţie între romanizarea colonială şi integrare. Prima înseamnă stabilirea de cetă­ţeni romani în ţări străine, pentru exploatarea bogăţiilor (exemplul „clasic" l-ar constitui provinciile Africii romane); a doua înseamnă ralierea indi­genilor la cultura şi organizarea romană, la limba latină (exemplu: Gallia). Este însă evident că nu există vreo formă în „stare pură" şi că cele două situaţii sunt complementare. în măsura în care s-a realizat integrarea indi­genilor avem de-a face cu o romanizare durabilă. Consecinţa cea mai evi­dentă şi de o mare însemnătate este preluarea limbii latine.

Integrarea indigenilor, asimilarea lor, nu au reprezentat niciodată „pro­gramul" vreunui împărat ori al Senatului. Cucerirea unor teritorii nu în­semna „anexarea" învinşilor la poporul roman biruitor. Prin urmare o populaţie se romanizează pentru că doreşte acest lucru. în privinţa limbii situaţia este similară. Romanii n-au încercat să-şi impună limba conside­rând, dimpotrivă, folosirea latinei ca o mare distincţie (C. Tagliavini). Spre deosebire de imperialismul modern, care încearcă să şteargă limbile popoarelor învinse (în timp ce acestea văd în limba proprie garanţia iden­tităţii lor naţionale), diversitatea lingvistică din lumea antică nu implica ostilitate faţă de puterea centrală, iar unitatea lingvistică nu era percepută ca un factor de unitate statală (E. Campanile). Roma n-a impus latina de­cât în două sectoare unde omogenizarea lingvistică era condiţie implicită a funcţionării lor: în tribunal şi în armată (în aceasta din urmă folosirea latinei nici n-a fost exclusivă). Prin urmare, expansiunea latinei nu s-a pro­dus datorită unei voinţe politice. Când două limbi vin în contact, se im­pune cea care are prestigiu mai mare. Aşa se explică de ce latina învinge peste tot în cuprinsul Imperiului Roman, înlocuind treptat idiomurile populaţiilor băştinaşe, cu excepţia Greciei şi a Răsăritului grecofon. A vorbi latineşte prezenta avantaje pentru cei cuceriţi, era limba adminis­traţiei, fiscului, armatei, comerţului. Era totodată o necesitate pentru a se înţelege diferitele grupuri etnice aflate în contact.

învăţarea latinei s-a făcut treptat, populaţiile băştinaşe integrând în noua limbă a provinciilor cuvinte din limbile lor strămoşeşti. Astfel s-au păstrat elemente lexicale preromane în limbile neolatine. în limba română au fost recunoscute vreo 160 de cuvinte traco-dacice; limba franceză datorează gallilor elementele autohtone (celtice) în număr de vreo 180 (W. Wartburg) — prin urmare lexicul preroman este reprezentat în cele două limbi neolatine aproximativ în aceeaşi cantitate, dar calitatea, frec­venţa şi puterea de circulaţie a elementelor traco-dacice din limba română sunt superioare celor celtice din limba franceză.

A doua asimilare înseamnă „topirea" unor elemente migratorii în masa populaţiilor romanice: francii, vizigoţii şi burgunzii în Gallia, vizigoţii şi suebii în Peninsula Iberică, ostrogoţii şi longobarzii în Italia, unele neamuri germanice, iar mai târziu slavii în Dacia.

într-adevăr, aşezarea unor „barbari" în Imperiu şi întemeierea regatelor acestora nu a însemnat deloc dispariţia romanicilor ori a limbii latine. De pe urma pătrunderii migratorilor nu se fac profunde schimbări etnice pentru că, în comparaţie cu băştinaşii romanici, migratorii sunt foarte puţini, uşor asimilabili. întregul neam al longobarzilor care coboară în Ita­lia în 568 număra vreo 130 000 de persoane. în momentul părăsirii Hispa-niei pentru a trece în Africa, în 429, vandalii erau vreo 80 000 de suflete. Francii pătrunşi în Gallia ar fi reprezentat 5% din populaţie (H. Pirenne), iar în momentul convertirii la catolicism (496) Clovis avea vreo 6 000 de luptători.

Mai mult, în statele întemeiate de barbari sunt menţinute instituţii romane. încă din 418 vizigoţii întemeiază un regat în sudul Galliei, extins apoi în Hispania; la începutul sec. VI centrul de greutate al statului vizigot se strămută în Hispania. Statul vizigot menţine sistemul monetar şi fiscal roman; dreptul roman se aplică în continuare autohtonilor, cutumele ger­manice fiind valabile pentru noii veniţi. La Roma, scirul Odoacru îl de­tronează în 476 pe ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, dar menţine Senatul. în 489 Theodoric întemeiază la Ravenna regatul ostrogot. El se arată extrem de respectuos faţă de Imperiu şi încearcă să restau-' reze regimul anterior invaziilor. în Gallia nordică Clovis devine în 482 suveranul unui regat franc. Toţi aceşti şefi barbari îmbracă hlamida ro­mană, căci însemnele de putere romane le confereau prestigiul necesar în faţa băştinaşilor şi, treptat, în faţa propriilor conaţionali. Se vorbeşte chiar de o „romanizare" a vizigoţilor, ostrogoţilor şi a francilor. Roma renunţase demult să civilizeze pe barbari „la ei acasă"; barbarii vin acum la civilizaţia romană, stabilindu-se pe pământul roman.

Majoritatea populaţiilor germanice care s-au instalat în Imperiu au în­văţat limba latină, adăugându-i un fond de cuvinte germanice. Franceza datorează limbilor germanice vreo 300-400 de cuvinte. Au fost însă şi re­giuni unde elementul migrator s-a manifestat puternic, rezistent, inclusiv în limbă: în Flandra şi în Alsacia, dar mai ales în Anglia (cuvintele latine în limba engleză sunt rarisime), ori în întinse zone balcanice care au fost slavizate.

Este riscant să se stabilească „o dată de naştere" pentru popoarele romanice ori pentru limbile neolatine. Totuşi, se consideră că, de pildă, la sfârşitul secolului al Vll-lea fuziunea între hispano-romani şi vizigoţi era foarte avansată ori că, în secolul al VUI-lea, un longobard, care învăţase de mult lingua romana era, de fapt, un italian (F. Lot).

S-au prezentat cele mai diferite date pentru sfârşitul latinei şi începu­turile limbilor romanice, între anii 400 şi 800. Oricum, latina vulgară rămâne comună în Occident până în sec. VI. Unitatea latinei vulgare se destramă apoi treptat; prin sec. VII—VIII apar dialectele latine, bazele vii­toarelor limbi romanice.

Cel mai vechi text în „protofranceză" („franceză veche", „romană") este jurământul de la Strassburg (în „franceză" şi „germană"), adică tratatul din 842 dintre Carol Pleşuvul şi Ludovic Germanicul. Carol Pleşuvul este considerat, oarecum, primul rege al „Franţei" (Francia occidentalis). Deja la conciliul din Tours, în 813, se recomanda preoţilor să predice în limbile romanice ori germanice, spre a fi înţeleşi de popor. Spre sfârşitul sec. IX apare primul monument de poezie bisericească în „franceză" (Cantilena Sfintei Eulalia).

Desigur, aceste texte în „franceză", din secolul al IX-lea, ori primele texte în „italiană" (cel mai vechi text italian este din anul 960) ori „spa­niolă" (sec. IX) sunt încă tributare latinei. în sec. IX franceza era numită lingua romana, datorită asemănărilor cu latina; din secolul al X-lea se va delimita mai mult de latină pentru a merita numele de lingua gallica.


  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii