#Curente spirituale şi culturale (Secolul XVI) - Proiect Istoria Romaniei #

#Curente spirituale şi culturale (Secolul XVI) - Proiect Istoria Romaniei #

Curente spirituale şi culturale. Secolul XVI a cunoscut în lumea româ­nească cea mai mare înflorire a culturii ortodoxe tradiţionale, de expresie slavonă, şi începutul declinului ei. Limba slavă continuă să îndeplinească funcţia „sacră" asumată în secolele anterioare. Mijloc de comunicare a adevărurilor bisericii, ea a servit în acelaşi timp cancelariei domneşti şi, în general, scrierilor inspirate de sfera oficială a domniei.

In mănăstiri, în cele din Moldova mai ales, larg sprijinită de domnie, continuă cu zel activitatea de transcriere a principalelor texte bisericeşti, a unor scrieri laice bizantine în traducere slavă şi a unor opere juridice.

înmulţirea manuscriselor cuprinzând culegeri cu norme juridice pre­luate din dreptul bizantin, pravile, exprimă de asemenea efortul domniei de a-şi impune autoritatea în sfera justiţiei prin extinderea dreptului scris în detrimentul tradiţiei şi a justiţiei orale întemeiate pe tradiţie. La loc de frunte în această privinţă s-a aflat Syntagma lui Matei Vlastares, care a circulat în ţările române încă din secolul XV dar care a cunoscut o mare răspândire în secolul următor. La comanda directă a unora dintre domnii Moldovei, un şir de clerici învăţaţi au redactat în limba slavonă cronici care înfăţişează istoria ţării de la moartea lui Ştefan cel Mare până în ulti­mul sfert al secolului XVI. Aceste scrieri, care fac tranziţia între analele se­colului XV şi cronicile secolului XVII reflectă ideologia politicii autoritare a domniei şi sprijinul de care aceasta s-a bucurat din partea bisericii, cu excepţia situaţiilor când domnii au trădat condiţiile pactului originar, când s-au îndepărtat de învăţăturile tradiţionale ale bisericii pravoslavnice sau când i-au spoliat bunurile. Sub raport formal, cronicile moldoveneşti se află în mare măsură sub influenţa retorismului modelului din care s-au inspirat, cronica bizantină a lui Manasses în versiune slavă.

Tensiunile generate de înfruntarea dintre domnie şi boierime în timpul lui Petru Rareş şi-au găsit expresia istoriografică în letopiseţul (cronica)

episcopului Macarie al Romanului. Scrierea sa, redactată la ordinul lui Rareş, înfăţişează evenimentele petrecute în intervalul 1504-1552 şi re­flectă poziţia domniei, justifică reprimarea marii boierimi şi sprijinul acor­dat de domn păturilor inferioare ale societăţii, celor „săraci". Letopiseţul se înscrie pe direcţia colaborării dintre domnia autoritară şi ortodoxie. Domn evlavios, sprijinitor al bisericii, Petru Rareş este elogiat de cronicar în toate acţiunile sale, chiar şi cele mai aspre. Dimpotrivă, fiul său Iliaş e condam­nat sever de autor pentru faptul de a fi confiscat bunuri bisericeşti, de a fi manifestat aşadar o atitudine anticlericală, şi, fireşte, pentru adoptarea în cele din urmă a religiei islamice. Dimpotrivă, fratele său Ştefan, care s-a reintegrat în tradiţia colaborării dintre domnie şi biserică şi i-a prigonit pe „ereticii" din Moldova are parte de elogiile cronicarului Macarie.

Continuitatea istoriografică a fost asigurată în generaţia următoare de călugărul Eftimie, a cărui cronică, întocmită din ordinul lui Alexandru Lăpuşneanu, expune evenimentele dintre 1551 şi 1554, fireşte tot în optica domniei. Cronica justifică executarea boierilor rebeli şi exaltă devota­mentul domnului faţă de biserică.

Redactată la îndemnul lui Petru Şchiopul, cronica lui Azarie, călugăr şi el, înfăţişează istoria Moldovei între anii 1552 şi 1574. Eroii pozitivi ai cronicii lui Azarie sunt Alexandru Lăpuşneanu şi Petru Şchiopul, ocrotitori ai bisericii şi ai credinţei tradiţionale. Oprobriul său se revarsă asupra lui Iacob Heraclide Despot şi a lui Ioan Vodă cel Cumplit, cel dintâi spriji­nitor al Reformei pe care s-a străduit să o impună ţării, cel de al doilea prigonitor al clerului ortodox şi spoliator al bunurilor bisericii.

Remarcabila continuitate a scrisului istoric în Moldova, din vremea lui Ştefan cel Mare până în ultimele decenii ale secolului XVI, a însoţit şi exprimat cursul ascendent al domniei autocrate şi strânsa sa cooperare cu biserica ortodoxă al cărei mijloc de exprimare scrisă era limba slavonă.

In Ţara Românească, scrierile istorice slavone din secolele XV şi XVI nu s-au păstrat decât în traducere şi prelucrare românească în compilaţiile de cronici ale secolului XVII.

Scrierile în limba slavonă erau accesibile doar infimei minorităţi a ştiutorilor de carte, laici şi mai ales oamenilor bisericii. Marea masă a populaţiei, necunoscătoare a slavonei, şi în general a scrisului, nu avea acces decât la opere literare în limba română, care circulau oral în cea mai mare parte. Basmele, provenite din straturile străvechi ale folclorului, cir­culau pe ansamblul spaţiului românesc, transmise din om în om şi conti­nuu îmbogăţite. Fapte istorice reale, intrate adânc în mentalul colectiv, erau fixate în relatări orale, deseori versificate, modalitate mai lesnicioasă de a le memora. Vremea şi faptele lui Ştefan cel Mare au transmis poste­rităţii numeroase amintiri conservate mult timp de memoria colectivă îna­inte de a fi aşternute pe hârtie. Balade şi cântece de vitejie erau recitate la curţile domneşti şi la conacele boiereşti, cu sau fără acompaniamentul muzical al lăutarilor.

De o largă circulaţie s-au bucurat şi textele religioase apocrife, multe din ele cu puternică coloratură bogomilică. Juxtapunerea celor două prin­cipii conducătoare ale lumii, în permanentă opoziţie, binele şi răul, şi a personificării lor, Dumnezeu şi Satana, oferea imaginaţiei publicului larg, ignorant al dogmelor consacrate de biserică, un mijloc mai accesibil de înţelegere şi interpretare a realităţilor vieţii. De o largă circulaţie în lumea românească şi de altminteri în lumea europeană au avut parte povestirea faptelor lui Alexandru cel Mare, Alexandria; din Orient a pătruns de tim­puriu o versiune legendară a vieţii lui Buda, conservată în scrierea Varlaam şi Ioasaf.

Literatura de circulaţie orală, „o creaţie fără sfârşit" (N. Iorga), a con­tribuit la mlădierea limbii române, la pregătirea ei pentru funcţia de limbă a literaturii scrise, evoluţie care începe să-şi croiască drum în secolul XVI.

Strânsa cooperare între domnia centralizatoare şi puterea din care îşi deriva legitimitatea, biserica ortodoxă, a cunoscut o realizare superioară în construcţiile bisericeşti şi în pictura murală înfăptuite în vremea lui Petru Rareş, continuator fidel, şi în această privinţă, al tradiţiei părinteşti. în timpul domniei lui, arhitectura bisericească a Moldovei s-a îmbogăţit din iniţiativa domnului sau a membrilor anturajului său, care i-au urmat im­pulsul, cu câteva din monumentele ei cele mai de seamă: mănăstirile Pro-bota, Humor, Moldoviţa şi Raşca.

Realizarea cea mai originală şi impresionantă a artei moldoveneşti în secolul XVI e pictura bisericească exterioară, inovaţie a epocii lui Petru Rareş sau dezvoltare a unor începuturi care se situează în deceniile ante­rioare. Înnoire remarcabilă în arta medievală, pictura exterioară moldo­veana a secolului XVI, sigură pe mijloacele ei artistice şi tehnice, îndrăz­neşte să înfrunte vicisitudinile climatului, pentru a aduce la lumina zilei valorile spirituale pe care le exprima. Larga desfăşurare a acestei picturi, în centrul căreia se afla tema Judecăţii de Apoi, poartă şi amprenta tensiunilor politice şi confesionale care au dominat societatea moldovenească la mij­locul secolului XVI. Jocul cromatic original şi apariţia elementului folcloric dau o puternică amprentă locală acestei ramificaţii însemnate a picturii de tradiţie bizantină.

Avântul creator al vremii lui Petru Rareş s-a prelungit şi sub succesorii săi imediaţi, îndeosebi Alexandru Lăpuşneanu, ctitor al mănăstirii Slatina, pentru a produce o ultimă floare la trecerea dintre secolul XVI şi XVII şi de la regimul autocraţiei domneşti la cel al puterii marii boierimi, cu mă­năstirea Suceviţa, ctitorie a familiei Movilă, mari boieri întemeietori de dinastie în această perioadă.

In 1521, un orăşean din Câmpulung-Muscel (Dălgopol), pe nume Neacşu, a trimis judelui Braşovului, Johann Benckner, un mesaj scris în limba română cu veşti importante privitoare la pregătirile militare ale sul­tanului Soliman II. încadrat la început şi la sfârşit de formule de salut în slavonă, textul scrisorii lui Neacşu exprimă, într-o formulare surprinzător de modernă, realităţi politice care îi interesau pe contemporanii săi din Ţara Românească şi din Transilvania. Scrisoarea lui Neacşu dezvăluie aptitudinea scrisului laic din acea vreme de a înlătura învelişul slavon în care se afla constrâns de câteva secole, puternic apărat de tradiţia oficiali­tăţilor laice şi ecleziastice. Expansiunea în Europa central-răsăriteană a curentelor Reformei declanşate de Martin Luther în Germania, extindere care nu a ocolit spaţiul românesc, a precipitat dacă nu chiar a declanşat un efort susţinut de introducere a limbii române în biserică, de înlăturare a monopolului slavonei în scrisul şi în cultul bisericesc.

Penetraţia timpurie a ideilor reformatoare ale lui Martin Luther în Transilvania a beneficiat de condiţii favorabile: pe de o parte, existenţa unor pături sociale apte să recepteze mesajul Reformei atât în rândurile populaţiei săseşti, în centrele urbane îndeosebi, cât şi în cele ale nobilimii ungureşti, iar pe de altă parte, un cadru politic propice: prăbuşirea Rega­tului Ungar la Mohacs şi, în anii următori, deruta autorităţilor laice şi ecleziastice care se opuseseră iniţial viguros noii credinţe aduse din Ger­mania de negustori şi studenţi. în urma progresivei slăbiri a represiunii, în decurs de numai câteva decenii, Reforma a câştigat cea mai mare parte a populaţiei catolice a voievodatului.

Cei dintâi câştigaţi de noua învăţătură au fost saşii, atât oficialităţile oraşelor cât şi masa populaţiei. Adoptarea principiilor Reformei lui Luther a fost desăvârşită de braşoveanul Johannes Honterus, învăţat format în mediile umaniste ale universităţilor din Viena, Cracovia şi Basel; revenit în Transilvania după anii de studiu, Honterus a reformat biserica săsească a Braşovului şi a Ţării Bârsei. Cronica braşoveanului Ostermayer notează laconic că în anii 1541-1542 a început să se oficieze slujba evanghelică în biserica braşoveană, „iar papistaşii au fost izgoniţi". Principiile Reformei, astfel cum s-a impus în lumea săsească, au fost fixate în scrierea lui. Honterus Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae (1543). Exemplul Braşovului a fost urmat curând de restul comunităţii saşilor din Transilvania. în 1545, reprezentanţii „Universităţii" saşilor din Transilvania reuniţi la Sibiu decid adoptarea de către ansamblul comunităţii lor a învăţăturii lui Luther. în anii următori s-a definitivat organizarea eclezias­tică a bisericii săseşti prin alegerea unui episcop (1553).

Luteranismul a prins rădăcini şi în mediile ungureşti din Transilvania. Prin intermediul saşilor din Cluj, a început convertirea ungurilor din oraş la noua credinţă. Kaspar Helt, care şi-a maghiarizat numele în Heltai, a început să oficieze slujba bisericească în limba ungară. în 1554 s-a instituit episcopia bisericii luterane ungare.
Şi în Banat şi în teritoriile extracarpatice din Partium s-au organizat biserici evanghelice.
Curând însă succesele luteranismutui în mediile ungureşti au fost sub­minate de progresul învăţăturilor reformate de provenienţă helvetică. Din­tre acestea, nobilimea ungară s-a fixat în cele din urmă asupra calvinis-mului, mult mai riguros în exigenţa de a controla viaţa comunităţii decât luteranismul pe care a început să-l combată. în 1564, sinodul clericilor unguri reunit la Aiud îşi alege un episcop în persoana lui Ferenc David, moment hotărâtor al adoptării calvinismului de către populaţia ungară a Transilvaniei, faptul a fost consacrat de dieta reunită la Turda în acelaşi an.

Pe urmele calvinismului s-a infiltrat în Transilvania doctrina radicală a antitrinitarismului, adoptat de o parte a populaţiei ungare şi chiar de prin­cipele Ioan Sigismund, sub influenţa medicului său italian Giorgio Bian-drata, adopţiune care a conferit legitimitate noii credinţe. în 1568, princi­pele edictează libertatea de răspândire şi interpretare a „Evangheliei", adică a curentelor reformate. Adoptate de „naţiunile" constituţionale ale princi­patului, cele trei ramuri desprinse din Reformă au obţinut statut legal.

în ultimul sfert al secolului XVI, sub principii din familia Bâthori, catolicismul recâştigă teren în Transilvania. în 1579, sub presiunea lui Şte­fan Bathori, dieta îngăduie instalarea iezuiţilor în ţară. La cele trei religii reformate se adaugă catolicismul, definitivând constituţia principatului întemeiată pe recunoaşterea a trei naţiuni privilegiate şi a patru „religii recepte". Toleranţa religioasă remarcabilă în Transilvania secolului XVI nu a cuprins însă şi confesiunea ortodoxă împărtăşită de naţiunea majoritară, care a continuat să fie tolerată de fapt dar lipsită de drepturi politice.

în Transilvania, ca pretutindeni în Europa unde a pătruns şi s-a impus, Reforma a consolidat conştiinţa de sine a popoarelor, contribuind în mă­sură însemnată la desprinderea lor din învelişul universalismului medieval, cel al bisericii catolice îndeosebi. Promovând „naţionalizarea" cultului prin folosirea limbilor naţionale în biserică, în detrimentul limbii latine, Refor­ma a consolidat legătura între diversele pături ale aceleiaşi etnii şi a slăbit solidaritatea internaţională a păturilor suprapuse, ecleziastice şi laice. Folo­sirea pe scară largă a tiparului ca mijloc de difuzare a noilor doctrine în limbile populare a asigurat un public mult mai larg decât în trecut textelor bisericeşti, urmate apoi tot mai frecvent de cele cu conţinut laic. în acelaşi sens a acţionat înmulţirea şcolilor şi lărgirea conţinutului învăţământului sub dubla influenţă a Umanismului şi a Reformei.

Reforma a dat un puternic impuls şi umanismului transilvan care, în secolul precedent, se manifestase timid la umbra curţilor episcopale de la Oradea şi Alba Iulia. Reprezentativă în cel mai înalt grad pentru întâlnirea dintre Umanism şi Reformă în Transilvania a fost activitatea lui Johannes Honterus. Autor de scrieri geografice, organizator de şcoală şi pedagog în spiritul nou al Umanismului, editor de lucrări didactice — gramatici şi crestomaţii — ca şi de texte patristice şi, în sfârşit, părinte al Reformei săseşti, Honterus a întruchipat în gradul cel mai înalt spiritul înnoitor care a cuprins Transilvania în primele decenii ale secolului XVI.

în a doua jumătate a secolului, curentul umanist se amplifică şi se diversifică, atât în mediul săsesc cât şi în cel maghiar.

Stimulată de puternicele conflicte politice interne şi externe, istorio­grafia se dezvoltă remarcabil şi ocupă un loc de frunte în literatura transilvană. Ea e ilustrată de scrierile lui Johann Lebel, Johann Sommer, Christian Schaeseus, din mediul german, şi Kaspar Heltai, Ştefan Szekely şi Ştefan Szamoskozy din cel maghiar.

Gramatica, ştiinţele naturii, medicina, geografia, ştiinţa dreptului îşi fac şi ele acum apariţia în scrisul transilvan. Polemica socială şi confesio­nală şi-a găsit cea mai de seamă manifestare în scrierile în limba latină şi maghiară ale antitrinitarului Francisc David. înmulţirea şcolilor şi a tipa­rului a lărgit simţitor accesul la cultură şi creaţie în lumea săsească şi maghiară şi a contribuit la răspândirea scrisului în limbile vulgare.

Reforma a declanşat un puternic avânt al tiparului în limbile germană şi ungară, atât în sfera literaturii bisericeşti cât şi a celei laice. Numărul tipografiilor sporeşte şi o dată cu el şi cel al cărţilor ieşite din teascurile lor.

Reforma a acţionat puternic şi asupra lumii româneşti. Primele con­tacte cunoscute între noul curent spiritual şi români s-a petrecut în Mol­dova, în 1532 e semnalată iniţiativa lui Martin Luther însuşi de a realiza, în legătură cu un cărturar din Moldova, o ediţie trilingvă — română, polonă şi germană — a celor patru evanghelii şi a epistolelor apostolului Pavel. Progresele noii doctrine în rândurile populaţiei germane din oraşele Moldovei, numeroasă încă la acea dată, şi poate şi în rândurile ungurilor, au fost neîndoielnic rapide de vreme ce în jurul anului 1540 aproape toţi locuitorii de confesiune catolică adoptaseră noua credinţă. Dar tocmai acest succes al doctrinei lui Luther şi prozelitismul pe care l-a manifestat în rândurile românilor a început să fie perceput ca o primejdie de către biserică şi domnie, a căror reacţie a cunoscut o excepţională virulenţă după 1550 dacă nu chiar dinainte. în timpul domniilor lui Ştefan Rareş şi Ale­xandru Lăpuşneanu sunt semnalate violente prigoane împotriva aderenţilor noii religii, siliţi deseori să se reboteze potrivit ritualului ortodox.

întâlnirea în Moldova a expansionismelor politice şi a influenţelor culturale pe care le promovau a declanşat, la mijlocul secolului XVI, o pu­ternică reacţie ortodoxă autohtonistă. Ştefan Rareş, al cărui frate Iliaş tre­cuse la religia lui Mahomet, a edictat severe măsuri de prigoană atât îm­potriva influenţelor venite din lumea Islamului cât şi împotriva „ereticilor" luterani şi armeni. Reacţie autohtonistă întreruptă pentru scurt timp de moartea violentă a domnului, dar reluată cu aceeaşi vigoare de Alexandru Lăpuşneanu, care i-a convertit silit la ortodoxie pe saşi, unguri şi armeni, distrugând bisericile celor refractari.

Reforma s-a impus la conducerea Moldovei o dată cu înscăunarea în domnie a lui lacob Heraclide, cunoscut ca Despot Vodă, grec din Arhi-peleag convertit la noua credinţă. Cu ajutorul Habsburgilor şi al nobilimii polone reformate, el reuşeşte să-1 alunge din domnie pe Alexandru Lăpuşneanu. Printre primele sale măsuri a fost restaurarea libertăţii cultului celor persecutaţi în domnia predecesorului său. Apoi, Despot a încercat să impună în ţară noua credinţă, a adus cler reformat din Polonia, a confiscat obiectele de cult preţioase din biserici şi mănăstiri, a întemeiat o şcoală superioară la Cotnari, care urma să devină un focar de răspândire a ideilor Reformei.

încercarea lui Despot de a impune Reforma în Moldova a fost unul din factorii principali ai reacţiei generale a societăţii moldoveneşti împo­triva politicii lui, reacţie care a pus capăt domniei şi vieţii sale. O aspră politică anticlericală, direct sau indirect inspirată de Reformă, a caracte­rizat şi domniile lui Ioan Vodă cel Cumplit şi lancul Sasul.

Şi mai puternic decât în Moldova a acţionat Reforma printre românii din Transilvania, aflaţi în contact nemijlocit cu saşii şi ungurii câştigaţi de diversele curente ale noii credinţe şi care, pe deasupra, aveau şi conducerea vieţii politice. Pe lângă prozelitismul inerent oricărei noi credinţe, luteranii şi calvinii, cele două ramuri principale ale Reformei la care au aderat saşii şi ungurii, s-au străduit să-şi consolideze poziţia politică atrăgând masa populaţiei româneşti la credinţa îmbrăţişată de ei înşişi.

Timpurie a fost pătrunderea Reformei în mediile româneşti din Banat şi Hunedoara pe terenul pregătit de adeziunea la catolicism în secolul XV a unei părţi a micii nobilimi locale. Un efort susţinut de captare a româ­nilor la Reformă a venit din partea saşilor din Sibiu şi Braşov. în 1544, din iniţiativa autorităţilor municipale sibiene a fost tipărit un Catehism în lim­ba română a cărui apariţie a stârnit reacţii diverse în rândurile clerului român.

încercarea saşilor din Sibiu de a-i câştiga pe români la confesiunea lor prin tălmăcirea în limba română a câtorva texte capitale pentru însuşirea elementelor de bază ale credinţei nu pare a fi dat roade. O încercare mai energică a întreprins în deceniul următor sfatul orăşenesc al Braşovului care a recurs la mijloace de coerciţie pentru a impune românilor din Ţara Bârsei principiile Reformei; eşecul, consemnat oficial, a fost tot atât de categoric ca cel înregistrat de sibieni.

Mult mai eficace s-a dovedit prozelitismul calvin care, o dată cu con­vertirea principelui Ioan Sigismund, a avut la îndemână mijloacele de presiune ale statului pentru a-şi duce la îndeplinire politica de atragere a românilor la calvinism. Mijlocul cel mai sigur pentru realizarea ţelului pe care şi l-au propus, li s-a părut autorităţilor principatului numirea unor ierarhi români convertiţi la calvinism. Episcopul (superintendentul) Gheor-ghe din Sângeorz a fost investit de dieta Transilvaniei în 1566 cu misiunea de a suprima tradiţia bisericii răsăritene, de a impune oficierea cultului în limba română, de a introduce principiile noii credinţe în biserica româ­nească şi de a-i înlătura pe clericii refractari faţă de noul curs.

Presiunea calvinismului asupra bisericii române din Transilvania a spo­rit mult în anii următori din iniţiativa principelui şi a dietei. Sub un nou superintendent, Pavel din Tordaşi, măsurile adoptate împotriva preoţilor refractari la noua credinţă s-au înăsprit. Sinoadele convocate de super­intendent au încercat să impună, cu aspre mijloace de constrângere, ele­mentele de credinţă ale calvinismului şi principiile cultului noii biserici. Cărţile tipărite în limba română în acest scop, impuse clericilor români, urmau să asigure succesul prozelitismului calvin.

Tradiţia ortodoxă a reacţionat puternic împotriva politicii de calvini­zare forţată întreprinsă de principe şi de dietă fără a oferi românilor din Transilvania posibilitatea de a se ridica din condiţia de popor doar tolerat, lipsit de drepturi politice; hotărârile dietei şi ale sinoadelor lasă să se între­vadă rezistenţa opusă de clerul ortodox efortului de calvinizare desfăşurat de autorităţile principatului.

Spre sfârşitul secolului XVI, influenţa Contrareformei, puternică sub principii din familia Bâthori, îndeosebi sub Sigismund Bathori, a pus capăt primului val al prozelitismului calvin în Transilvania. După ce a rezistat cu succes încercărilor de convertire ale saşilor şi ungurilor, timp de patru dece­nii, biserica ortodoxă din Transilvania s-a reorganizat în forme superioare, sub conducerea unui mitropolit.

După câteva noi cărţi apărute la mijlocul secolului XVI la Târgovişte, cărţi de cult tipărite în slavonă, tiparul din Ţara Românească a emigrat în Transilvania, poate şi din cauza suspiciunii turceşti faţă de cuvântul tipărit, sigur însă pentru că aici condiţiile erau din toate punctele de vedere mult mai favorabile artei tipografice; o dată cu tiparul a trecut munţii şi cel mai de seamă slujitor al său în lumea românească a secolului XVI, diaconul Coresi. Mai mult decât mijloacele materiale, mult superioare celor din Ţara Românească, tiparul românesc a fost atras şi reţinut în Transilvania de efervescenţa curentelor spirituale care, prin acţiune şi reacţiune, au soli­citat puternic timp de aproape jumătate de secol efortul tipografilor care lucrau pentru lumea românească din lăuntrul arcului Carpaţilor şi din afara lui.

Sub influenţa directă sau indirectă a Reformei, luterană şi calvină, au apărut tipăriturile în limba română. Textele sacre care au format obiectul acestor tipărituri au fost poate traduse încă dinainte, din iniţiativa unor curente străine ortodoxiei; dar tipărirea traducerilor a fost opera cercurilor reformate din Transilvania şi a clericilor români care au aderat la ini­ţiativa lor.

Curentului reformat îi aparţin: Catehismul tipărit în 1544 la Sibiu şi cel tipărit de diaconul Coresi în 1559 la Braşov; Tetraevanghelul din Braşov, 1560-1561, care argumentează pe baza textelor testamentare necesitatea folosirii limbii poporului în săvârşirea ritualului bisericesc; Pravila, Braşov, cea. 1560-1562; Apostolul, Braşov, 1566; Cazania (în două ediţii, una din cea. 1567-1568, Braşov, 1580-1581); Moliwenicul, 1567-1568; Psaltirea, Braşov, 1570 (şi alte ediţii); Liturghierul, Braşov, 1570; Palia (Vechiul Testa­ment), Orăştie, 1582.

Din inspiraţie ortodoxă, din iniţiative locale, din rândurile comunităţii româneşti din Braşov sau urmare a solicitărilor domnilor de peste munţi, au apărut în slavonă Octoihul, Braşov, 1557; Triodul, 1558; Tetraevanghelul, Braşov, 1562.

Consolidarea Contrareformei în spaţiul românesc în ultimele două de­cenii ale secolului XVI, cooperarea curentului de restauraţie catolică cu reacţia ortodoxiei împotriva curentelor novatoare în biserică au pus capăt efervescenţei scrisului şi tiparului românesc timp de câteva decenii.

Deşi încercarea Reformei de a impune limba română în biserică s-a încheiat cu un eşec, marele curent de traducere în limba română a textelor sacre, dintre care cele considerate mai însemnate au fost multiplicate prin tipar, a lăsat urme adânci în cultura românească pregătind marea operă de românizare a scrisului în secolul următor. Sub raport bisericesc, prozeli­tismul luteran şi calvin, îndeosebi efortul autorităţii de stat în Transilvania de a supune unei ierarhii ecleziastice unice pe românii din principat, avea să consolideze tendinţa de integrare a lor sub autoritatea unei mitropolii ortodoxe unice.