Hegemonia otomană (1526-1593) - Proiect Istoria Romaniei

Zdrobirea oştilor ungare la Mohâcs şi succesele ulterioare ale sultanu­lui Soliman Magnificul în Ungaria au rupt echilibrul internaţional instau­rat în secolul precedent pe linia Dunării. Stăpân pe cursul fluviului de la Buda până la vărsarea sa în Marea Neagră, exercitând un puternic control asupra tătarilor din Crimeea şi având mijloace eficace de a influenţa politi­ca Regatului Polon, turcii îşi impun acum hegemonia asupra întregului spaţiu carpato-dunărean a cărui dependenţă faţă de înalta Poartă a sporit considerabil, îndeosebi în urma constituirii Principatului Transilvaniei. Presiunea economică mult agravată a puterii otomane, îndeosebi asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei, şi intervenţia ei în chestiunile interne ale celor trei principate, au influenţat în mare măsură viaţa lor politică.

încercările Habsburgilor de a prelua moştenirea coroanei ungare şi mai ales de a-şi impune dominaţia în Transilvania nu au înregistrat decât suc­cese limitate de scurtă durată şi au provocat prin reacţie consolidarea pu­terii otomane. Deşi înfrântă în cele din urmă, intervenţia politică a Habs­burgilor în spaţiul carpato-dunărean a constituit unul din factorii externi însemnaţi care au influenţat situaţia principatelor şi au determinat în­semnate evoluţii politice în regiune. Influenţa polonă a fost mult îngrădită de expansiunea otomană; ea s-a manifestat doar intermitent în Moldova.

în cadrul extern creat de rivalitatea osmano-habsburgică s-au dezvoltat luptele pentru putere în ţările române. Ca în ansamblul Europei Centrale şi Răsăritene, realitatea dominantă în viaţa Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei a fost afirmarea puterii sociale şi politice a nobilimii. Mai avansată în Transilvania, unde stările privilegiate îşi constituiseră încă din epoca anterioară sistemul instituţional de protecţie a intereselor lor, ten­dinţa câştigă masiv teren la sud şi răsărit de Carpaţi, îndeosebi în ultimele decenii ale secolului XVI.

Instaurarea hegemoniei otomane. După o pauză de trei decenii în cursul căreia regiunea Dunării de Jos nu a mai cunoscut confruntări majore,ofensiva otomană şi-a reluat cursul vertiginos în această direcţie în 1521. La adăpostul situaţiei de calm relativ pe care o creaseră la frontiera du­năreană a imperiului lor prin acordurile încheiate cu Ungaria, Polonia, Ţara Românească şi Moldova, sultanii Baiazid II şi îndeosebi Selim I au întreprins un şir de mari campanii în Orient, în urma cărora dominaţia otomană s-a extins asupra unor vaste teritorii din Asia şi bazinul răsăritean al Mediteranei.

Masiva angajare a turcilor în Orient a dat un nou impuls proiectelor de acţiune antiotomană în Europa. în 1516, papa Leon X a proclamat cru­ciada antiotomană, proiect a cărui realizare avea să reţină atenţia cercurilor conducătoare ale Europei şi în anii următori. Mai grave pentru Imperiul Otoman, prin perspectivele pe care le deschideau, au fost deciziile Congre­sului de la Viena (1515) în cadrul căruia Habsburgii au reuşit să-şi asigure, prin convenţiile încheiate cu Ungaria şi Polonia, succesiunea la coroana ungară. Acest fapt, care anunţa constituirea unei puternice grupări de forţe în Europa Centrală sub conducerea Casei de Habsburg, chemată să preia cu forţe sporite iniţiativa luptei împotriva Semilunei, a provocat acţiunea preventivă a Imperiului Otoman. în 1521, Soliman Magnificul cucereşte Belgradul, iar în 1526 nimiceşte oastea ungară la Mohâcs.

Catastrofa de la Mohâcs a deschis în Ungaria lupta pentru puterea su­premă între Habsburgi, care revendicau coroana ungară în virtutea acor­durilor de la Viena, şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zâpolya, susţinut de majoritatea nobilimii ungare, tradiţional ostilă Habsburgilor şi sprijinită de turci. Dubla alegere regală, cea a lui Ferdinand de Habsburg şi cea a lui Ioan Zâpolya în cursul anului 1526, a declanşat conflictul armat între cei doi pretendenţi.

Succesele înregistrate de Ferdinand de Habsburg în detrimentul lui Ioan Zâpolya, luat sub protecţie în 1528 de Soliman, l-au silit pe sultan să se angajeze într-o nouă campanie care 1-a dus sub zidurile Vienei în 1529. Progresele realizate de Habsburgi în Ungaria în anii următori i-au impus lui Soliman un nou mare efort militar în Ungaria şi Austria în 1532. Dar câţiva ani mai târziu, ţelurile politicii ungare a sultanului au fost din nou grav subminate, de data aceasta de un acord între Zâpolya şi Ferdinand de Habsburg (Oradea, 24 februarie 1538), care a consacrat dreptul de succe­siune al celui din urmă la coroana ungară. Acordul dintre cei doi con­curenţi la coroana ungară nu era de altminteri decât o verigă a unei largi coaliţii antiotomane constituite în Europa în contextul favorabil al com­plicaţiilor orientale ale Porţii Otomane. Consecvent cu ţelul politicii sale în Europa Centrală, acela de a menţine Ungaria în neutralitate, aşadar în afara coaliţiilor antiotomane, Soliman întreprinde o nouă campanie după moartea lui Zâpolya (iulie 1540), când Ferdinand a încercat să intre efectiv în posesia moştenirii ungare. De data aceasta, pentru a opune o barieră fermă expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria centrală pe care o transformă în vyalet (paşalâc) (1541).
Teritoriile situate la răsărit de Tisa au fost lăsate de sultan în stăpâ­nirea fiului lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund. Centrul puterii noului stat, care avea să devină principat sub suzeranitatea otomană, se afla în Transil­vania. Vechea tendinţă autonomistă a provinciei, a cărei expresie princi­pală fusese în trecut instituţia voievodatului şi cea a congregaţiei provin­ciale, în care erau reprezentate cele trei naţiuni privilegiate, îşi găseşte desăvârşirea acum în regimul principatului rezemat pe dietă, care a con­sacrat uniunea celor trei naţiuni privilegiate (decembrie 1542). în 1543, solii principatului au dus sultanului la Istanbul tributul ţării.
Desprinderea Transilvaniei din Regatul Ungar şi integrarea ei în ace­laşi sistem internaţional cu Ţara Românească şi Moldova a consolidat mult raporturile dintre cele trei state şi s-a aflat la originea unor proiecte şi acţiuni comune.
Evenimentele din 1541 au desăvârşit procesul transformării Dunării, de la Buda şi până la vărsarea ei în Marea Neagră, în frontieră şi linie strategică a Imperiului Otoman. învăluit în cea mai mare parte la sud şi în apus de această frontieră — consolidată de un vast sistem de fortificaţii — şi în răsărit de zona de dominaţie otomană din nordul bazinului pontic, unde Hanatul Crimeii sub dinastia Ghiraizilor era ţinut în vasalitate de câteva centre fortificate controlate de turci, spaţiul românesc e cuprins acum puternic în aria hegemoniei otomane. Sistemul de guvernământ al ţărilor române, viaţa lor economică, structura lor socială şi relaţiile lor externe au fost profund afectate de acest cadru extern dominant. Deşi nu au reuşit să realizeze decât intermitent obiectivele lor răsări­tene în secolul XVI, Habsburgii, prin iniţiativele lor, prin înfruntarea lor permanentă, activă sau latentă, cu Imperiul Otoman, prin reacţiile pe care acţiunile lor le-au provocat din partea Porţii Otomane, au influenţat puter­nic desfăşurările politice din ţările române. Antagonismul dintre Habsburgi şi Otomani pentru succesiunea ungară şi pentru spaţiul carpato-dunărean s-a răsfrânt abundent asupra istoriei româneşti în secolul XVI.

Statutul ţârilor române. Ţările române au reuşit să-şi păstreze şi în se­colul XVI existenţa statală, în ciuda raportului nou de forţe creat în Euro­pa Răsăriteană de marile victorii ale sultanului Soliman I. Proiectele sau încercările Porţii Otomane de a le transforma în teritoriu islamic s-au lovit de o puternică rezistenţă şi au fost în cele din urmă abandonate. Auto­nomia statală s-a menţinut aşadar, dar ea a fost sensibil diminuată.

Ţara Românească şi Moldova au continuat să fie guvernate de principi autohtoni, dar Poarta îşi atribuie tot mai mult dreptul de a-i numi, substituindu-se astfel principiului dinastiei şi vechiului drept de alegere al boierimii. Investiţi în domnie cu însemnele puterii conferite de sultan, domnii tind să fie asimilaţi cu înalţii dregători ai Porţii Otomane. Unii dintre ei guvernează sub protecţia unor gărzi turceşti. Teritoriul ţărilor române e recunoscut intangibil, dar imperiul procedează în câteva rânduri la amputări teritoriale în folosul său. In schimb, dreptul ţărilor române de a-şi conserva administraţia şi instituţiile laice şi ecleziastice, care le exclu­deau pe cele ale islamului, a rămas intact. Domnii continuau să exercite atribuţiile judiciare supreme în ţările lor: legea musulmană (şeriat) nu avea aplicare în Ţara Românească şi Moldova, pe al căror teritoriu nu se puteau construi moschei. Ţări autonome, ele nu erau supuse tributului de copii (devşirme) destinaţi corpului de ieniceri. Indiciu de seamă al statutului lor autonom erau reprezentanţii pe care erau îndreptăţiţi să-i întreţină la Istanbul (Capukehaya).

Sub presiunea noilor realităţi, Moldova şi Ţara Românească îşi pierd tot mai mult libertatea de acţiune pe plan extern. Acţiunile diplomatice ale domnilor români fie se încadrează în sistemul diplomaţiei otomane, fie se desfăşoară fără ştirea Porţii, în legătură cu încercările lor de emancipare de sub tutela otomană. După 1526, obligaţia de a furniza ajutor militar Porţii, ocolită în practică adeseori în trecut de domni, devine tot mai mult o realitate. în câteva rânduri, în cursul secolului XVI, domnii Ţării Româ­neşti şi ai Moldovei au trebuit să se conformeze ordinelor Porţii şi să în­treprindă campanii în interesul acesteia. în acest cadru s-a instituit şi obli­gaţia impusă de conducerea imperiului domnilor români de a transmite informaţii asupra desfăşurărilor politice din Europa Centrală şi Răsăriteană.

Dispunând de mijloace de presiune mult mai mari decât în trecut asupra ţărilor române, Poarta Otomană a intensificat rapid exploatarea resurselor lor economice, cu atât mai mult cu cât angajarea sa militară permanentă pe diverse fronturi în urma cuceririlor sultanului Soliman, necesitatea de a întreţine o puternică flotă de război, au silit conducerea imperiului să recurgă din ce în ce mai masiv la resursele supuşilor ei. Prinse în sistemul hegemoniei otomane, ţările române au fost atrase, tot mai mult în cursul secolului XVI, şi în mecanismul său de exploatare economică.

Din simbol al recunoaşterii puterii otomane, cum fusese în trecut, tri­butul (haraci) a devenit o realitate apăsătoare, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XVI. în Ţara Românească, unde în cursul secolului anterior nu depăşise suma de 10 000 ducaţi, haraciul se ridică după 1540 la 50 000 ducaţi, pentru a atinge în ultimul sfert al secolului între 60 000 şi 100 000 ducaţi. Moldova, al cărei tribut se fixase în secolul XV la suma maximă de 6 000 ducaţi, plăteşte în a doua jumătate a secolului XVI între 30 000 şi 60 000 ducaţi. Sporul masiv al haraciului, care a atins cotele cele mai înalte în deceniul al şaptelea şi al nouălea al secolului XVI, indică şi gradul de dependenţă politică a Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de înalta Poartă.

Haraciul însă nu a constituit în această vreme decât una din moda­lităţile exploatării resurselor economice ale celor două ţări; valoarea lui a fost curând egalată şi apoi depăşită de cea a peşcheşurilor, daruri către sul­tan şi dregătorii săi, ocazionale la început, dar instituţionalizate cu vremea.

Anihilarea dreptului Ţării Româneşti şi al Moldovei de a-şi alege domnii şi transferul deciziei la Constantinopol a oferit Porţii Otomane un excepţional prilej de a-şi crea o nouă sursă de venit de primă însemnătate din cele două ţări. Punând domnia la licitaţie, imperiul realizează sume fabuloase pe această cale. Obţinerea tronului era cumpărată, în ultimele decenii ale secolului XVI, cu sute de mii de ducaţi; uneori suma depăşea un milion de ducaţi. Cum pretendenţii erau siliţi să-şi procure aceste sume prin împrumut de la cămătarii şi zarafii din Istanbul, ei erau nevoiţi să accepte dobânzi oneroase pe care le acopereau prin noi dări impuse locui­torilor. Deşi foarte ridicat, tributul nu mai reprezenta la sfârşitul secolului XVI decât o parte modestă din veniturile realizate direct sau indirect de Poarta Otomană din ţările române.

Dar Imperiul Otoman nu s-a mulţumit să stoarcă prin aceste dări obişnuite sau extraordinare economia celor două ţări; din a doua jumătate a secolului XVI, el le-a impus şi un apăsător sistem comercial, în temeiul căruia o parte însemnată din produsele cerealiere şi din bogăţia animalieră a Moldovei şi Ţării Româneşti a fost pusă în slujba aprovizionării Istanbu-lului şi a armatei otomane. Pentru a-şi atinge ţelul, Poarta Otomană a instituit un sistem de livrări obligatorii a produselor de care avea nevoie şi a interzis sau îngrădit vânzarea lor pe alte pieţe. Grânele şi animalele sau produsele animaliere solicitate erau fie trimise de producători în centrele de achiziţionare turceşti la Dunăre, fie erau achiziţionate în interiorul ţării de negustori specializaţi în astfel de operaţii. înlăturând concurenţa altor pieţe, Poarta Otomană urmărea nu numai să-şi asigure cantităţile de pro­duse de care avea nevoie dar şi să le obţină la preţuri convenabile, sub cele ale pieţei libere.

în 1579 e menţionat pentru prima oară în documentele turceşti preţul fixat (narh, nart) de înalta Poartă pentru unele produse achiziţionate în Moldova de negustorii din imperiu, fireşte sub preţul curent. Suspendat temporar la cererea ţării, regimul nartului avea să se consolideze în anii ur­mători. Livrările obligatorii de produse în cantităţi însemnate, la preţuri impuse de la Istanbul, a constituit una din modalităţile cele mai apăsătoare ale exploatării economice a Moldovei şi Ţării Româneşti.

Interdicţia impusă Ţării Româneşti şi Moldovei de a bate monetă pro­prie, semn al suveranităţii pe care sultanii şi-1 rezervau lor înşile, a expuscele două ţări penetraţiei masive a monetei turceşti din ce în ce mai depreciată spre sfârşitul secolului XVI.

în sens negativ pentru economia celor două state a acţionat şi eşecul încercării lor de a face din negustorii ţării intermediari obligatorii în schimburile comerciale dintre Imperiul Otoman, Transilvania şi Polonia; libera circulaţie a negustorilor levantini aflaţi sub protecţia otomană, pe drumurile dintre teritoriul imperiului şi centrele comerciale din Transil­vania şi Polonia, au lipsit Ţara Românească şi Moldova de avantajele imediate ale funcţiei de intermediari privilegiaţi între cele două zone ale comerţului central şi sud-est european, ceea ce a constituit şi o piedică în calea constituirii unei clase puternice de negustori autohtoni.

Poziţia Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de Imperiul Otoman s-a deteriorat considerabil în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea din toate punctele de vedere: economic, juridic şi politic. Sporurilor necon­tenite ale cuantumului tributului şi mai ales ale celorlalte obligaţii în bani şi în natură, livrărilor forţate de produse la preţuri impuse, datoriilor imense contractate la Istanbul de pretendenţii la domnie, penetraţiei ma­sive a cămătarilor şi negustorilor levantini pe teritoriul celor două ţări le-au corespuns în sfera politică numirea arbitrară a domnilor de către înalta Poartă, aşadar suprimarea drepturilor lor de a-şi alege conducătorii şi degradarea lor progresivă, în fapt, la condiţia de reprezentanţi ai sultanilor asimilaţi înalţilor săi demnitari.

Constituită în principat autonom sub suzeranitate turcească, pe măsura consolidării şi extinderii dominaţiei otomane în Ungaria, Transilvania s-a bucurat de un statut superior faţă de cel al Ţării Româneşti şi al Moldovei. Deosebirea de statut se explică în primul rând prin poziţia principatului; presiunea habsburgică mult mai directă şi ameninţătoare în Transilvania i-a silit pe turci să-şi modereze pretenţiile faţă de această ţară. în acelaşi sens a acţionat şi puterea mai mare a principatului, care cuprindea nu numai Transilvania propriu-zisă dar şi Banatul, până în 1552, şi un şir de comitate la apus şi nord, denumite Partium.

Autonomia principatului s-a manifestat în primul rând prin dreptul Dietei de a-1 alege pe principe, care era doar confirmat şi învestit cu însem­nele puterii de către Poarta Otomană. împreună cu instituţia supremă a puterii, ţara îşi conservă şi întregul ei sistem tradiţional de guvernământ. Ca şi domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, principii Transilvaniei între­ţineau reprezentanţi permanenţi la Istanbul.

Şi sub raportul obligaţiilor materiale, statutul principatului Transil­vaniei era superior faţă de cel al Ţării Româneşti şi Moldovei. Tributul impus principatului, iniţial de 10 000 florini, a sporit, în 1575, la suma de 15 000 florini. Mult mai reduse erau şi peşcheşurile şi prestaţiile în produse ale principatului.

Deşi îngrădiţi de supravegherea Porţii Otomane, principii Transilva­niei au iniţiative de politică externă şi în afara sistemului otoman de inte­rese. Contactele repetate ale principilor cu Habsburgii şi legăturile lor cu Polonia au limitat simţitor dependenţa principatului de Poarta Otomană, sub raportul politicii externe.

Putere nobiliară şi stat. Noua conjunctură externă — instaurarea domi­naţiei otomane şi agravarea exploatării economice de către Poarta Oto­mană în cazul Ţării Româneşti şi al Moldovei, luptele între Habsburgi şi turci în cel al Transilvaniei — au favorizat în cele trei ţări tendinţa de consolidare a puterii nobilimii pe plan social şi politic. Mai precoce în Transilvania, unde realizase mari progrese încă din epoca anterioară, ofensiva seniorială şi nobiliară înregistrează însemnate succese şi la sud şi răsărit de Carpaţi, îndeosebi spre sfârşitul secolului XVI, în ciuda rezis­tenţei puterii domneşti şi a tradiţiei ei de guvernare autoritară.

Restaurat legal în Ungaria în câteva rânduri de către dieta regatului (1530, 1536, 1547, 1596) sub presiunea puterii centrale, vechiul drept al ţăranilor dependenţi de a părăsi domeniul (migratio iobagionum) nu a fost reintrodus şi în Transilvania, unde legarea de glie s-a menţinut necon­testată în cursul secolului XVI. în raporturile sociale, nobilimea transilvană îşi impusese categoric interesele, iar principatul nu le-a mai pus în discuţie.

Controlul exercitat de nobilimea transilvană asupra masei rurale aflate în dependenţa ei şi exploatarea forţei de muncă şi a resurselor ţăranilor dependenţi s-a intensificat ca urmare a tendinţei stăpânilor de domenii de a extinde suprafeţele de pământ valorificate direct de ei. Tendinţa s-a ac­centuat în a doua jumătate a secolului XVI când se generalizează şi obli­gaţia impusă ţăranilor de pe domenii de a lucra nelimitat în folosul stă­pânului (pro facultate). Statul nu a intervenit în raporturile agrare lăsându-i pe cultivatorii dependenţi la bunul plac al stăpânilor de domenii.

La obligaţiile în muncă şi în redevenţe în natură sau bani către stăpâ­nii de pământ se adăugau cele către stat, dintre care unele noi, rezultate din situaţia politică modificată a Transilvaniei: contribuţia în bani pentru plata tributului către sultan, dările în bani sau corvoade pentru întreţinerea fortificaţiilor şi în general pentru susţinerea efortului militar şi diverse subsidii impuse de puterea centrală.

în ritm accelerat s-a desfăşurat procesul acaparării stăpânirii comu­nitare a pământului de către elita aristocratică în curs de consolidare în societatea secuiască. Tendinţa de extindere a domeniului feudal a fost în­lesnită de presiunea fiscală exercitată de principat asupra secuilor de rând, ostaşi liberi care decad acum în condiţia serbiei. împotriva acestei evoluţii a izbucnit în 1561 o puternică revoltă în secuime, reprimată sângeros;situaţie care a generat o stare de tensiune latentă până la sfârşitul se­colului XVI.

Organul de reprezentare a intereselor stărilor sociale privilegiate era Dieta, continuare adaptată la noile condiţii a congregaţilor din vremea vo­ievodatului. Fundamental, dieta apăra, în raport cu noua putere princiară, interesele celor trei „naţiuni" cu drept de reprezentare şi participare la viaţa politică.

O însemnată inovaţie constituţională a adus în Transilvania Reforma. Adaptându-se situaţiilor de fapt rezultate din progresul Reformei, dieta a legalizat luteranismul (1557), calvinismul (1564) şi antitrinitarismul (1571). împreună cu catolicismul ele alcătuiesc cele patru „religii recepte" (religiones receptae), adică oficial recunoscute. Legând în chip explicit no­ţiunea de naţiune de cea de confesiune, sistemul constituţional al prin­cipatului nu a creat o realitate nouă, ci doar a adaptat o formulă veche la realităţile confesionale noi, născute din fragmentarea monolitului confe­sional catolic. Amalgamând explicit conceptele de naţiune şi de confe­siune într-un tot, constituţia principatului a legalizat legătura între cele trei „naţiuni" privilegiate şi cele patru „religii recepte". O naţiune întreagă, cea română, a rămas însă, ca şi în trecut, lipsită de dreptul de a fi reprezentată în dietă. Modalitatea înlăturării românilor, care alcătuiau majoritatea populaţiei, din viaţa politică a principatului, a rămas, ca şi înainte, con­fesiunea. Ca şi în trecut, confesiunea ortodoxă pe care o împărtăşea marea majoritate a poporului român a rămas în afara legii, tolerată doar ca un rău necesar, până la noi dispoziţii. Aparţinând unei religii „nerecepte", adică neacceptate de constituţie, românii nu erau îndreptăţiţi să devină factor de codecizie în viaţa principatului. Nu au putut acceda la dietă şi la viaţa po­litică a principatului decât acei dintre ei care adoptau una din confesiunile recepte şi care se asimilau astfel „naţiunilor" privilegiate.

Una din atribuţiile principale ale dietei era alegerea principelui, drept afirmat de dieta de la Cluj din 1543; alegerea trebuia ratificată de Istanbul. în fapt însă, opţiunea sultanilor, determinată de considerente de politică generală, era factorul decisiv. în cazul lui Ştefan Bâthori, „ales" principe de dietă în 1571, desemnarea lui de către sultan a precedat actul formal al alegerii.

Legile principatului erau adoptate în diete, care îndeplineau astfel o însemnată funcţie legislativă, chiar dacă interesele principilor au îngrădit cu timpul considerabil competenţa lor efectivă în această privinţă. Un rol important a revenit membrilor dietei numiţi de principi, aşa-numiţii rega-lişti. Totuşi, prin caracterul lor permanent, prin întrunirile lor anuale sau chiar de mai multe ori într-un an, dietele au constituit un factor perma­nent de coguvernare alături de principi.

înălţată în rang de la voievodat la principat, puterea centrală a înre­gistrat în Transilvania un sensibil spor de prestigiu şi prerogative, expresie a atribuţiilor ei suverane. Un rol de primă importanţă a revenit în con­ducerea principatului sfatului principelui (consilium), ai cărui membri erau numiţi de principi. Aparatul conducerii centrale s-a dezvoltat cu noi in­stanţe administrative şi financiare {cancelaria major, care avea atribuţii de ordin general, cancelaria minor, cu atribuţii judiciare), iar titularii acestor funcţii erau numiţi de principi uneori dintre străini fără legături în princi-at. Armata şi politica externă erau de competenţa exclusivă a principilor, n persoana membrilor familiei Zapolya şi Bâthori s-a manifestat puternic tendinţa dinastică în sistemul politic al Principatului.

Puterea princiară s-a consolidat şi datorită resurselor financiare consi­derabile care i-au stat la dispoziţie: câteva sute de domenii se aflau în administraţia centrală, la care s-au adăugat domeniile personale ale familiei Bâthori, veniturile vămilor, ale exploatărilor miniere şi tradiţionalele dări ale saşilor şi secuilor.

Oprimată de o fiscalitate din ce în ce mai apăsătoare care îi smulgea la scurte intervale însemnate sume de bani, greu lovită de efectele devalori­zării rapide a monetei de argint curente, mica proprietate ţărănească din Ţara Românească şi Moldova cedează în a doua jumătate a secolului XVI sub presiunea marelui domeniu laic şi ecleziastic. înzestraţi cu largi privi­legii, întemeindu-se pe poziţia lor dominantă în stat şi dispunând de în­semnate resurse băneşti, stăpânii de domenii laici şi ecleziastici se dovedesc capabili nu numai să reziste noii conjuncturi, dar şi să tragă însemnate avantaje de pe urma ei, acaparând numeroase sate libere. Fapt semnificativ, stăpânii de domenii cumpără acum nu numai sate întregi, dar şi parcele din satele libere, pătrunzând în comunitatea rurală şi asigurându-şi astfel un punct de reazem pentru acapararea restului satului. O zonă însemnată din stăpânirea de pământ a ţărănimii libere organizată în comunităţi rurale, care supravieţuiseră ofensivelor anterioare ale domeniului, cedează acum tendinţelor acestuia. Marele domeniu îşi asigură un loc covârşitor în viaţa social-economică a celor două ţări. Un perspicace observator italian, Fran­co Sivori, secretarul italian al lui Petru Cercel, domn al Ţării Româneşti (1583-1585), constată existenţa unor întinse domenii de peste cincizeci de sate; mai mult decât atât, el arată că, laolaltă, marile domenii cuprindeau cea mai mare parte a satelor şi că dominau o însemnată masă de populaţie rurală dependentă.

împreună cu pământul, ţăranii îşi înstrăinează şi libertatea intrând în rândul şerbilor (numiţi rumâni în Ţara Românească şi vecini în Moldova). Numărul şerbilor sporeşte considerabil, îndeosebi în Ţara Românească, iar forţa lor de lucru, folosită după plac şi fără considerente de rentabilitate, începe să fie mult mai intens exploatată acum. împotriva dublei exploatări fiscale şi domeniale, ţăranii se apără prin fugă, fenomen care cunoaşte spre sfârşitul secolului proporţii de masă. Dominat de boierime, care îşi impune tot mai mult punctul de vedere, statul răspunde prin legarea de glie; în ultimul deceniu al secolului XVI, în Ţara Românească, ceva mai târziu în Moldova, dreptul de liberă strămutare al ţăranilor cedează progresiv locul legării de glie, ca pretutindeni în Europa Centrală şi Răsăriteană. Extin­derea considerabilă a marelui domeniu în detrimentul micii stăpâniri de pământ a sporit ponderea social-politică a marii boierimi şi a trecut sub controlul ei o mare parte a populaţiei ţării asupra căreia autoritatea dom­niei nu se mai exercită deloc sau doar incomplet.

In urma restrângerii veniturilor băneşti din exploatarea vamală a ma­rilor drumuri ale comerţului internaţional, care funcţionaseră din plin înainte de transformarea Mării Negre în zonă dominată exclusiv de puterea otomană, şi a pierderii controlului asupra unei părţi însemnate a ţărănimii libere, aservită de marea boierime, baza economică şi socială a puterii dom­niei Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a îngustat mult. Tot mai mult prin­cipalul sprijin al domniei devine puterea otomană, sursa primordială a autorităţii domnilor; numirea acestora direct de către înalta Poartă, recon­firmarea lor în domnie la intervale scurte a făcut tot mai dependentă puterea centrală de conducerea imperiului care exercită un control din ce în ce mai apăsător asupra vieţii politice a celor două state româneşti.

Absenţa unui principiu succesoral stabil la domnie, moştenire a epocii precedente, şi, în ultimele decenii ale secolului XVI, imixtiunea din ce în ce mai frecventă şi brutală a conducerii din Istanbul în problemele interne ale Ţării Româneşti şi Moldovei, a dat luptei pentru putere caracter crud şi sângeros. Domnii, nesiguri pe puterea lor, au recurs frecvent la acţiuni de decimare a boierilor, înăbuşind opoziţia lor reală sau potenţială tot mai primejdioasă pe măsura extinderii puterii sociale şi economice a boierimii. Una din cele mai vaste acţiuni de reprimare în sânge a boierimii aparţine lui Mircea Ciobanul (1545-1552 şi 1558-1559), care a masacrat la începu­tul primei sale domnii circa 200 de boieri; acţiune pe care a repetat-o în cursul celei de a doua domnii. Măsuri similare a aplicat în Moldova Ale­xandru Lăpuşneanu în cursul celei de a doua domnii (1564-1568), care s-a ilustrat printr-un măcel de mari proporţii în rândul boierimii.

La rândul lor, boierii nu ezitau să-i ucidă pe domnii potrivnici in­tereselor şi politicii lor; aceasta a fost în Moldova soarta lui Ştefăniţă (1517-1527), Ştefan Rareş (1551-1552) şi Despot Vodă (1561-1563).

Alternanţa între tendinţele centralizatoare ale puterii domneşti şi efor­tul marii boierimi de a-şi consolida poziţia şi de a-şi instituţionaliza pro­gramul de guvernare au împiedicat atât evoluţia spre autocraţie efectivă cât şi cristalizarea unui regim de precumpănire legalizată a aristocraţiei fun­ciare, în Moldova ca şi în Ţara Românească nu s-a putut institui un autentic regim al adunărilor de stări, cu periodicitate fixă, după modelul dietelor din Polonia sau din Transilvania. Instabilitatea, larg favorizată de politica otomană, a fost trăsătura dominantă a vieţii politice a Moldovei şi Ţării Româneşti în vremea când s-au stins dinastiile întemeietorilor celor două ţări: Basarabii şi Bogdăneştii. întârziată de rezistenţa domniei, fidelă încă tradiţiei centralizatoare moştenită din secolul precedent, puterea politică a marii boierimi se afirmă mai lent în Moldova şi Ţara Românească decât în Transilvania. Spre sfâr­şitul secolului XVI însă, idealul statului boieresc se conturează foarte clar în ambele ţări şi cunoaşte chiar un început de înfăptuire, deşi continuă să fie contracarat de o putere centrală care nu se resemnează cu despuierea de unele din prerogativele ei. Tratatul încheiat în 1595 de boierii munteni în numele lui Mihai Viteazul şi împotriva voinţei domnului cu principele Sigismund Bâthori, act prin care au transferat asupra acestuia puterea suverană din Ţara Românească, cuprinde şi cea mai răspicată formulare a programului politic al boierimii, devenit o clipă „constituţie" a ţării. în te­meiul acestui act, boierii şi-au asigurat monopolul dregătoriilor şi stăpâ­nirea pământului, cele două izvoare fundamentale ale puterii lor. Un alt pas însemnat au marcat boierii prin articolul care retrăgea domnului drep­tul de a impune pedeapsa capitală. Legalizând în acelaşi timp legarea de glie a ţăranilor şi dreptul de aducere la urmă a celor fugiţi, boierii şi-au consolidat puternic poziţia socială. Subordonându-şi puterea domnească şi aservind în masă ţărănimea, boierimea şi-a impus prin acest act programul politic şi social. Formula statului boieresc care avea să înregistreze mari progrese în secolul următor cunoaşte încă de la sfârşitul secolului XVI un început de realizare.

Confruntări politice în contextul rivalităţii otomano-habsburgice.

Viaţa politică a ţărilor române a fost dominată în secolul XVI de îm­binarea dintre luptele interne, generate de alternativa regim autoritar sau putere nobiliară, şi opţiunea între suzeranitatea otomană şi cooperarea cu Habsburgii. Din jocul foarte schimbător al forţelor care se confruntau în raport cu aceste chestiuni capitale au rezultat principalele tendinţe şi eve­nimente în viaţa politică a celor trei ţări ale căror legături politice s-au consolidat considerabil după 1526.

Rolul esenţial al Transilvaniei în lupta dintre cele două imperii pentru succesiunea Regatului Ungar după Mohacs a făcut din această ţară teatrul unei puternice concurenţe politice. Rivalitatea dintre Ioan Zapolya, spriji­nit de turci, şi Ferdinand de Habsburg a devenit acum realitatea politică principală, în raport cu care s-a fixat atitudinea forţelor în joc.

împotriva aderenţilor lui Ferdinand, care câştigaseră supremaţia în Transilvania după 1526, intervine în luptă domnul Moldovei, Petru Rareş (1527-1538), figură de prim plan a scenei politice în această vreme.

Fiu al lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş a continuat tradiţia de conso­lidare a puterii domniei, opunându-se tendinţei marii boierimi de a-şi ex­tinde domeniile, în detrimentul micii stăpâniri de pământ, şi de a aservi ţărănimea liberă. Ca şi predecesorul său, Rareş s-a sprijinit pe boierimea mică şi mijlocie care i-au furnizat şi cea mai mare parte a cadrelor sale militare. Efectivele mari pe care a reuşit să le întreţină i-au permis dom­nului să desfăşoare o remarcabilă activitate militară. Concepţia şi practica de guvernământ autoritar ale lui Petru Rareş erau cunoscute şi dincolo de hotarele ţării; scriitorul rus Ivan Peresvetov 1-a propus pe domnul Moldo­vei ca model de principe autoritar marelui cneaz al Moscovei, Ivan cel Groaznic.

în 1529, după o prealabilă înţelegere cu Zâpolya, Petru Rareş şi-a tri­mis în Transilvania ostile care, în urma unui şir de operaţii încununate de succes, înfrâng rezistenţa partizanilor lui Ferdinand. Acţiunea militară a lui Petru Rareş şi campania desfăşurată în acelaşi an de sultanul Soliman în Ungaria şi Austria au asigurat succesul lui Zăpolya. La rândul său, Petru Rareş şi-a consolidat influenţa politică în Transilvania extinzând în acelaşi timp prin noi achiziţii domeniul pe care, din vremea lui Ştefan cel Mare, îl stăpâneau în această provincie domnii Moldovei.

încercarea sultanului de a-şi întări controlul asupra spaţiului carpa-to-dunărean prin intermediul lui Aloisio Gritti, fiu de doge veneţian intrat în slujba Porţii Otomane în căutarea unei mari cariere, 1-a determinat pe ^domnul Moldovei să-şi modifice orientarea politică. împotriva aventurie­rului veneţian venit în Transilvania pentru a consolida dominaţia otomană asupra ţărilor române, Petru Rareş se înţelege cu nobilimea transilvană şi cu domnul Ţării Româneşti, Vlad (1530-1532), şi dezlănţuie reacţia care avea să se încheie cu uciderea lui Gritti (1534).

Apropierea de Habsburgi pregătită de acest act s-a desăvârşit prin în­cheierea alianţei între Petru Rareş şi Ferdinand (1535), într-o vreme când sultanul se afla angajat într-o campanie în Persia şi când perspectivele de acţiune antiotomană păreau favorabile. Pacea încheiată la Oradea între Ferdinand şi Zâpolya (1538) părea să sporească şansele coaliţiei anti-otomane, la care au aderat şi alte puteri. Riposta sultanului Soliman faţă de noua primejdie gravă pe care o constituia alcătuirea acestei coaliţii nu a întârziat, iar primul ei obiectiv a fost Moldova. în vara anului 1538, Soli­man intră în campanie în fruntea unei mari armate căreia i s-au asociat şi tătarii din Crimeea. Slăbit de conflictul său cu Polonia, redeschis în anii precedenţi în legătură cu Pocuţia pe care a încercat să o recucerească, şi trădat de o mare parte a boierimii, care încheiase un acord prealabil cu sultanul, Petru Rareş e silit să părăsească ţara fără a fi angajat o mare luptă cu ostile invadatoare şi se refugiază în Transilvania. Sultanul ocupă Su­ceava unde instalează, sub protecţia unei gărzi turceşti, un nou domn, în persoana lui Ştefan Lăcustă (1538-1540), şi anexează o parte din sudul Moldovei cu cetatea Tighina. Moldova era acum şi mai puternic decât în trecut cuprinsă în aria hegemoniei otomane.

Anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman şi constituirea prin­cipatului Transilvaniei nu au pus capăt rivalităţii otomano-habsburgice. După moartea lui Ioan Zâpolya, lupta pentru putere se intensifică în Tran­silvania al cărei guvernator, episcopul Gheorghe Martinuzzi, impus de sul­tan, deschide curând negocierile cu Ferdinand. Nici campania otomană din 1542, la care a participat şi Petru Rareş, reconciliat cu sultanul şi re­adus de acesta în domnia Moldovei (1542-1547), nu a reuşit să încline decisiv balanţa în favoarea fiului minor al lui Zâpolya, Ioan Sigismund, şi a mamei sale, regenta Isabella.

După aproape un deceniu de oscilaţii între direcţia prootomană încar­nată de fiul lui Ioan Zâpolya şi de regentă şi cea prohabsburgică, perso­nificată de Martinuzzi, acordul încheiat de acesta din urmă cu Ferdinand deschide larg imperialilor poarta Transilvaniei, unde trupele lor se instalea­ză sub comanda generalului Castaldo. Din Transilvania, influenţa habs­burgică încearcă să se extindă şi asupra Moldovei şi Ţării Româneşti; în cea dintâi ţară, Castaldo intră în legătură cu boierii pentru a-1 înlătura pe Ştefan Rareş (1551-1552), în vreme ce în cea de a doua el sprijină un pre­tendent, Radu Ilie, împotriva voievodului Mircea Ciobanul (1545-1554), fidel turcilor şi care se remarcase printr-o crâncenă represiune a marii boierimi.

Restaurarea otomană s-a produs în 1556 cu concursul domnului Mol­dovei, Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561), şi al Ţării Româneşti, Pă-traşcu cel Bun (1554-1557). Campaniile lor simultane în Transilvania l-au readus la putere pe Ioan Sigismund.

O nouă încercare habsburgică de a recâştiga terenul pierdut l-a adus pe tronul Moldovei pe Iacob Heraclide Despotul (1561-1563). Născut în arhipelagul grec şi format în mediile intelectuale ale Occidentului, Despot şi-a făurit o genealogie care legitima vastele sale aspiraţii, a intrat în con­tact cu cercurile imperiale habsburgice şi în acelaşi timp cu fruntaşii din Wittenberg ai Reformei. Instaurat în scaunul Moldovei cu concurs habs-burgic şi polon şi nu mai puţin cu conivenţa boierimii moldovene, Despot, care îşi inaugurase domnia printr-o chemare la lupta antiotomană, şi-a atras curând ostilitatea ţării, atât prin prozelitismul său reformat, cât şi ca urmare a conflictului său cu boierimea. La doi ani după înscăunare, o răs­coală generală a pus capăt domniei şi vieţii lui. Folosind prilejul favorabil,turcii îl readuc în domnie pe Alexandru Lăpuşneanu (1564-1568) care reia, cu vigoare sporită, politica de reprimare a boierimii.

Influenţa otomană a fost din nou periclitată în 1565 de acordul în virtutea căruia Ioan Sigismund a cedat imperialilor un şir de teritorii în Partium şi a recunoscut suzeranitatea împăratului Maximilian. Pentru a restaura situaţia, Soliman întreprinde o nouă campanie care 1-a dus până sub zidurile Sighetului, unde avea să-şi încheie existenţa. Pacea încheiată în 1568 de succesorul său cu împăratul Maximilian lăsa Transilvania în sfera de influenţă a Porţii Otomane. Efortul otoman de a stăvili expan­siunea habsburgică în propriul interes înregistra astfel un succes hotărât; el avea să fie consolidat de alegerea la conducerea principatului, sub presiune otomană, a lui Ştefan Bâthori (1571—1583). Sub noul principe, care avea să devină în anii următori şi rege al Poloniei, puterea princiară se con­solidează simţitor în detrimentul prerogativelor politice ale marii nobilimi şi ale dietei.

Cel mai însemnat efort intern de înlăturare a dominaţiei otomane în a doua jumătate a secolului XVI a venit din Moldova din iniţiativa lui Ioan Vodă, poreclit de cronica boierească cel Cumplit (1572-1574). Adus în scaun de Poarta Otomană, care îşi considera periclitată situaţia în Moldova din pricina strânselor legături pe care Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572) le întreţinea cu Polonia, noul domn s-a desprins curând după instaurarea sa la putere de dominaţia otomană.

Contestat de o însemnată parte a marii boierimi, îndeosebi de boierii legaţi de Polonia, noul domn a reprimat necruţător comploturile boiereşti şi a consolidat prin masive confiscări de moşii baza materială a puterii sale. înlăturând astfel primejdia imediată a unei răsturnări dinăuntru, câştigând încrederea straturilor inferioare ale societăţii moldovene, Ioan Vodă a con­siderat că poate să respingă cererea otomană de sporire a tributului şi să rupă astfel legăturile cu Poarta. Consacrată de o mare adunare a ţării, hotărârea lui Ioan Vodă a deschis conflictul cu Imperiul Otoman (1573). Dar încrederea domnului Moldovei de a găsi aliaţi în puterile vecine, înde­osebi în Polonia, unde domnea Henric de Valois, a eşuat; nu au răspuns la apelul său decât cazacii din stepele nord-pontice.

Succesul a început prin a favoriza acţiunea domnului revoltat împo­triva Porţii Otomane. Prima încercare a turcilor de a-1 înlătura cu con­cursul trupelor domnului Ţării Româneşti şi de a impune în locul său un nou domn a fost respinsă de oastea Moldovei şi de cazaci (Jiliştea, 24 apri­lie 1574); în urma acestei victorii, trupele moldoveneşti înaintează până la Bucureşti unde instalează un nou domn şi atacă apoi poziţiile turceşti de la Dunăre. Dar, când o numeroasă oaste turcească a trecut Dunărea, secon­dată de tătari, disproporţia de forţe şi-a spus cuvântul. La Iezerul Cahulului, unde a fost părăsit de o importantă grupare boierească, şi apoi la Roşcani,trupele sale au cedat sub presiunea numărului şi a superiorităţii armamentului invadatorilor (iunie 1574). încercarea sa temerară de a elibera Moldova de sub dominaţia otomană s-a încheiat cu supliciul său. Ioan Vodă a fost executat în chipul cel mai crud din ordinul comandantului turc în mâinile căruia se predase.
Pacea turco-imperială din 1568 care avea să rămână în vigoare timp de peste două decenii, instaurarea lui Ştefan Bathori la conducerea Transilvaniei, sub protecţia otomană, înfrângerea răscoalei Moldovei sub Ioan Vodă au consolidat mult hegemonia otomană în spaţiul românesc. Dominaţia otomană, agravată de criza economică a imperiului, se aşează mai apăsător decât în trecut asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei, care cunosc acum perioada celei mai grele exploatări a resurselor lor.