#Tradiţia romanităţii şi spiritualitatea bizantino-slavă #- Proiect Istoria Romaniei

By anonim - aprilie 05, 2008

Tradiţia romanităţii şi spiritualitatea bizantino'slavă. Din secolele X-XI, cea mai mare parte a românilor din nordul şi sudul Dunării a fost încadrată în aria de organizare bisericească bizantino-slavă. Cuprinsă între mai multe centre de putere şi de civilizaţie slavă, lumea românească a adoptat slavona ca limbă de cult şi apoi de cancelarie. Primele texte care folosesc alfabetul chirilic apar în secolul X, pentru a cuprinde treptat ansamblul spaţiului românesc. Până la triumful limbii naţionale în secolele XVI-XVII, limba slavă avea să rămână mijlocul de comunicare oficial şi de creaţie culturală în scris al păturii culte româneşti. Textele care slujeau cultului, scrierile literare, juridice, istoriografice şi actele de cancelarie au folosit limba slavă, intermediar- al modelului comun de inspiraţie al popoarelor răsăritene, civilizaţia bizantină.

Puternic sprijinită de domnia centralizatoare, biserica celor două state româneşti şi-a întărit considerabil poziţia şi influenţa după integrarea lor în spaţiul controlat de Patriarhia constantinopolitană, din a doua jumătate a secolului XIV. Preţuind la justa sa valoare concursul bisericii, domnia a desfăşurat, îndeosebi în etapele de stabilitate politică, o intensă activitate de sprijinire a puterii spirituale care îi conferea legitimitatea, sprijin care s-a manifestat prin înălţarea lăcaşurilor bisericeşti şi mănăstireşti, prin înzestrarea lor cu domenii, cărţi şi obiecte de cult.

Consolidarea vieţii spirituale în tradiţia bizantino-slavă s-a realizat în mare măsură prin penetraţia şi răspândirea monahismului de tip athonit. Puternica influenţă a spiritului dominant la Muntele Athos, loc de întâl­nire a spiritualităţii ortodoxe de pretutindeni, a venit prin călugărul de origine greco-sârbă Nicodim, care, la sfârşitul secolului XIV, şi-a statornicit şederea în Ţara Românească după ce întemeiase, încă din vremea lui Vla-dislav I, mănăstirea Vodiţa şi, sub urmaşii imediaţi ai acestuia, mănăstirea Tismana, ctitorie desăvârşită sub Mircea cel Bătrân. înălţarea mănăstirii de la Cozia de Mircea a constituit momentul culminant al influenţei mona­hismului dominat de principiile spirituale şi de organizare de la Sfântul Munte. Condiţia primă a înfloririi acestui tip de spiritualitate întemeiat pe asceză riguroasă era autonomia largă faţă de puterea politică şi de ierarhia bisericească, regim consacrat prin actele de întemeiere emise de ctitori.

Impulsul renovării vieţii monahale de către Nicodim a fost continuat de ucencii săi în Ţara Românească sub urmaşii lui Mircea cel Bătrân. Curentul nou a culminat la începutul secolului XVI cu ctitoria lui Radu cel Mare de la Dealu şi cu cea de la Curtea de Argeş a lui Neagoe Basarab

a cărei sfinţire în 1517 a prilejuit o mare reuniune de înalţi ierarhi ai Orto­doxiei în frunte cu patriarhul din Constantinopol.

Şi Moldova a fost cuprinsă în sistemul monahismului nou, athonit, în acelaşi regim de autonomie largă, prin ctitoriile lui Petru I şi ale lui Alexandru cel Bun de la Neamţ şi Bistriţa, care aveau să se numere vreme îndelungată printre centrele culturale cele mai însemnate ale ţării.

După W\de\\ingate\e \upte pentru domnie dintre succesorii lui Alexan­dru cel Bun a urmat marea epocă de înflorire, şi din acest punct de vedere, a lui Ştefan cel Mare, care şi-a consolidat opera politică printr-o excepţio­nală activitate în sfera spirituală şi culturală. Manifestarea cea mai de seamă a acestei activităţi au fost numeroasele biserici şi mănăstiri înălţate de Ştefan pe tot cuprinsul ţării.

Biserica de piatră începe acum să ia tot mai mult locul vechilor con­strucţii din lemn. Din iniţiativa domnului apar numeroase construcţii bise­riceşti, de la bisericile înălţate în sate pentru a răsplăti credinţa locuitorilor lor pe câmpul de luptă sau pentru a comemora evenimente însemnate — Milişăuţi (1487), Pătrăuţi (1487), Sfântul Ilie din Suceava (1488), Borzeşti'(1493-1494), Războieni (1496), Volovăţ (1500-1502), Reuseni (1503-1504) — la construcţiile solemne din oraşe — Sfântul Ioan din Vaslui (1490), Adormirea Maicii Domnului din Bacău (1491), Sfântul Nicolae din Iaşi (1491-1492), Sfântul Gheorghe din Hârlău (1492), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi (1495), Sfântul Nicolae din Dorohoi (1496), Sfântul Nicolae din Botoşani (1496), Sfântul Ioan din Piatra Neamţ (1497-1498) — şi la marile fundaţii mănăstireşti, Putna (1466), Voroneţ (1488), Tazlău (1496-1497), Neamţ (1497), Dobrovăţ (1503-1504). Moldova se acoperă acum cu o mantie de opere arhitec­tonice, îmbinare a simţului măsurii şi al echilibrului, cu un rafinat gust artistic. Reflectând poziţia ţării, loc de intersecţie a curentelor culturale ale Orientului ortodox şi ale Europei Centrale, arhitectura unora din cele mai de seamă din aceste fundaţii împleteşte original elemente ale tradiţiei arhi­tectonice bizantine şi apusene. Antrenaţi de elanul creator al domnului, omniprezent prin actul de cultură ca şi prin acţiunea sa politică şi militară, unii din marii boieri ai vremii construiesc şi ei, după aceleaşi modele, biserici în satele lor de baştină.

Lăcaşurile bisericeşti, mănăstirile îndeosebi, au devenit sediul unei intense activităţi de transcriere a textelor sacre şi de cult. Cultura scrisă în statele voievodale româneşti, întemeiate pe strânsa cooperare dintre dom­nie şi biserică, s-a dezvoltat în continuare în cadrul devenit tradiţional al slavonismului, cu funcţie oficială de stat şi ecleziastică. Nici subordonarea ecleziastică oficială a Ţării Româneşti şi Moldovei faţă de biserica bizan­tină în a doua jumătate a secolului XIV nu a sustras biserica celor două ţări slavonismului, care dimpotrivă şi-a consolidat puternic activitatea şi influenţa în urma sosirii unui mare număr de imigranţi din Peninsula Balcanică, între ei şi clerici cărturari, goniţi din ţările lor de cucerirea otomană. Adăpostiţi la nordul Dunării, ei au contribuit la multiplicarea şi răspândirea scrierilor bisericeşti în limba slavă. în Ţara Românească, printre primii copişti de texte slave bisericeşti a fost însuşi Nicodim (Evangheliarul de la Tismana). în Moldova s-a format o remarcabilă şcoală de copişti-miniaturişti încă din vremea lui Alexandru cel Bun şi a suc­cesorilor săi, al cărei reprezentant de frunte a fost Gavril Uric de la mă­năstirea Neamţul.

Din masa mare de texte religioase transcrise în mănăstirile din ţările romane, devenite în secolul XV focare intense de activitate scriitoricească în limba slavă, se disting câteva scrieri originale: un imn religios compus de un boier călugărit al lui Mircea cel Bătrân, un text hagiografic, Viaţa Sfântului îoan cel Nou, martirizat la Cetatea Albă de tătari, scriere atribuită clericului bulgar Grigore Ţamblac, care şi-a desfăşurat o mare parte din activitate în Moldova lui Alexandru cel Bun, predici de curte etc.

Realizările cele mai însemnate ale scrisului slavon în ţările române în secolele XV-XVI aparţin domeniului istoriografiei şi al gândirii politico-re-ligioase.

Scrisul istoric şi-a făcut apariţia mai întâi în Moldova, în domnia de puternică consolidare statală a lui Alexandru cel Bun. El s-a dezvoltat din înregistrarea numelor domnilor, a membrilor familiilor lor, a prelaţilor şi a unora din boierii ţării în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa şi din sumara însem­nare a unor fapte istorice, în principalele mănăstiri ale ţării (Bistriţa, Putna).

Pe o treaptă superioară, cu finalitate politică, s-a ridicat scrisul istoric sub imboldul lui Ştefan cel Mare, care a integrat într-o expunere continuă cursul istoriei Moldovei, de la Dragoş, primul descălecător, la propriile sale acţiuni. Astfel întregită, cronica (letopiseţul) Moldovei s-a păstrat în mai multe variante, cunoscute după mănăstirile în care s-au conservat. Paginile cele mai consistente ale letopiseţelor sunt consacrate domniei şi faptelor lui Ştefan cel Mare. De la acelaşi domn s-au păstrat buletine militare de victorie şi înfrângere şi corespondenţa diplomatică cu valoare istorică.

Pe lângă rostul ei imediat, de consemnare a principalelor evenimente din trecut şi prezent, opera istoriografică înfăptuită în Moldova din ini­ţiativa lui Ştefan cel Mare a avut un dublu scop: să consolideze tradiţia statului şi a dinastiei aflate la conducerea lui şi să le facă cunoscute peste hotare. O variantă a cronicii domniei lui Ştefan, tradusă în limba germană (Cronica breviter scripta), a ajuns în Germania în ultimii ani ai domniei lui Ştefan. La curtea marelui cneaz al Moscovei, domnul a trimis o variantă a textului slavon, aşa-numita cronică moldo-rusă.

în Ţara Românească nu s-a păstrat nici o scriere istorică anterioară se­colului XVI. Tradiţia cu privire la originile statului, la descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş şi la întemeiere, a fost consemnată în scris abia în secolul XVI şi inclusă în compilaţiile de cronici din secolul următor.

Un loc unic în evoluţia culturii slavo-române îl ocupă învăţăturile lui Neagoe Voevod către fiul său Teodosie, tratat religios-moral şi politic, culegere de poveţe desprinse de domn din lecturile sale şi din experienţa sa proprie şi aşternute pe hârtie pentru a-i sluji ca îndrumar fiului şi succesorului său la domnie în desfăşurarea activităţii sale interne şi externe. Paternitatea literară a textului i-a fost contestată lui Neagoe Basarab fără argumente de­cisive. Oricum, cea morală, de inspirator al lucrării, îi aparţine cu certi­tudine. Scrierea e doar un aspect al remarcabilei opere culturale înfăptuite de marele boier oltean ajuns domn la începutul secolului XVI.

Tiparul şi-a făcut apariţia în spaţiul românesc la începutul secolului XVI. Un călugăr din Muntenegru, gonit din ţara sa de invazia turcească, s-a refugiat în Ţara Românească, în timpul domniei lui Radu cel Mare, după ce deprinsese la Veneţia arta tiparului. Aici, în decurs de patru ani, el a tipărit trei scrieri bisericeşti: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Evari' gheliarul (1512), care aveau să slujească la uniformizarea cultului. Apoi, tiparniţa sa şi-a încetat activitatea timp de mai bine de trei decenii.

Biserica ortodoxă din Ţara Românească şi Moldova şi-a extins activi­tatea şi dincolo de hotarele celor două ţări. La sfârşitul secolului XIV, mi-tropoliţii Ţării Româneşti au fost învestiţi de Patriarhia din Constan-tinopol cu funcţia de „exarh al întregii Ungarii şi al plaiurilor", titlu care le conferea autoritate spirituală asupra masei populaţiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsită de ierarhie bisericească superioară. O funcţie similară pentru teritoriile din Transilvania intrate sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare şi a succesorilor săi au îndeplinit episcopii numiţi de ei, cu sediul la Vad.

O funcţie protectoare din ce în ce mai eficace a asumat domnia din cele două state româneşti în raport cu centrele mănăstireşti de la Athos şi din întregul Răsărit ortodox. începută în secolul XIV, o dată cu integrarea lor oficială în aria spiritualităţii bizantine, această funcţie a devenit în se­colele următoare un factor important al raporturilor bisericeşti din aria vastă a lumii ortodoxe.

Apartenenţa la aria de civilizaţie a Bizanţului şi îndeosebi la principala sa manifestare spirituală, ortodoxia, mediată de lumea sud-slavă şi adoptată în veşmânt literar slav, a constituit doar una din componentele principale ale conştiinţei colective româneşti până în zorile epocii moderne. Mai veche decât aceasta şi mai profundă a fost tradiţia originii romane, a des­cendenţei din Roma şi din coloniştii ei, idee prin care s-a exprimat indi­vidualitatea poporului român în contextul etnic al Europei Răsăritene şi Sud-Estice.

Conştiinţa derivării din Roma s-a manifestat în primul rând prin numele însuşi al poporului român, păstrat de toate ramurile romanităţiirăsăritene, cuvânt care îl reproduce cu o imperceptibilă alterare fonetică pe originalul romanus. Popoarele migratoare şi în general străinii care au venit în contact cu ei, în primul rând germanii şi slavii, au tradus în limbile lor acest nume, printr-un termen care exprimă noţiunea de romanitate: wa-loch, wloch, voloh, blac, olah, blas etc. Ţara Românească a intrat în geografia politică a vremii cu denumirea de Walachia sau Walachia Major spre deo­sebire de cea de-a doua ţară românească, Moldova, denumită Walachia Minor, recunoaştere atât a identităţii de origine a locuitorilor lor cât şi a primatului celei dintâi.

Pe măsura afirmării politice a românilor, această cunoaştere a roma­nităţii lor s-a difuzat în arii mai îndepărtate şi a intrat în tezaurul de cunoştinţe al cercurilor culte europene. încă de la începutul secolului XIII, papa Inocenţiu III, într-una din scrisorile sale către Ioan Asan (Caloian), cel mai ilustru dintre conducătorii statului vlaho-bulgar din sudul Dunării, se făcea ecoul acestei conştiinţe afirmată de însuşi conducătorul noului stat. La mijlocul secolului XIV, când Ţara Românească a devenit o realita­te politică a Europei Răsăritene, papa Clement VI, referindu-se la românii nord-dunăreni, îi denumea olachi romani, îmbinând astfel numele pe care şi-1 dădeau românii înşişi cu traducerea sa de către străini.

Din secolul XV, o dată cu rezistenţa opusă de români expansiunii otomane şi cu interesul pe care 1-a suscitat în opinia europeană, afirmarea romanităţii românilor şi a conştiinţei lor despre propria origine a apărut tot mai frecvent în literatura savantă europeană.

Puternice erau conştiinţa latinităţii limbii române şi ataşamentul românilor faţă de ea. Potrivit lui Niccolo de Modrussa, prelat catolic trimis de Roma la curtea lui Matias Corvin, românii cu care a venit în contact făceau distincţia netă între folosirea de către ei a limbii „moesilor, care este ilirica" (slavona), şi „limba autohtonă, adică latina" pe care „o vorbesc de la origini". Legătura dintre conştiinţa identităţii colective proprii şi mani­festarea ei principală, limba lor pe care o numeau română, era atât de pu­ternică încât, afirmă alt umanist italian, Antonio Bonfini, românii se luptă mai mult „pentru păstrarea limbii" decât chiar a vieţii.

Limba latină pe care o vorbeau fusese adusă de coloniştii Romei, din care descindeau, afirmau românii, atât cei de la sudul cât şi cei de la nordul Dunării. Ioan de Sultanieh, misionar dominican, a înregistrat, la începutul secolului XV, această tradiţie la românii din Macedonia, iar un călător ita­lian, Francesco della Valle, a consemnat-o în secolul următor în Ţara Ro­mânească, în Moldova, tradiţia colonizării romane, a descălecatului de către ostaşii Romei, apare în legătură cu cea a misiunii apărării „Panno-niei" împotriva „sciţilor" (popoarele de stepă aşezate dincolo de Nistru).

Biserica ortodoxă, dominantă în cele două principate, s-a aflat în per­manent contact şi în confruntare cu confesiunea catolică ai cărei aderenţi,în majoritate de origine germană sau ungară, erau suficient de numeroşi pentru a justifica crearea unor scaune episcopale catolice: la Severin şi la Argeş în Ţara Românească, la Şiret şi apoi la Baia în Moldova. Pe lângă ierarhia ecleziastică, acţionau ordinele călugăreşti catolice, dominicanii şi mai ales franciscanii, sub protecţia regatelor catolice vecine.

Prozelitismul catolic în raport cu ortodoxia s-a manifestat şi în spaţiul românesc, îndeosebi atunci când Unirea dintre cele două biserici rede­venea actuală. în secolul XIV şi în secolul XV, de câteva ori presiunea lumii catolice, exercitată prin Polonia sau prin Ungaria, a atras pe unii domni, atât din Moldova cât şi din Ţara Românească, în obedienţa Romei, fără însă să cuprindă şi cercuri largi ale societăţii. Acceptată, sub presiune politică, de biserica bizantină, Unirea cu Roma, realizată în urma conci­liului de la Ferrara-Florenţa, a fost recunoscută şi în Moldova, prin per­soana mitropolitului ţării, care a urmat consemnul Patriarhiei din Con-stantinopol; evoluţie de scurtă durată, care nu a lăsat urme adânci.

în momentele de tensiune politică sau de conflict armat cu Regatul Polon sau cu cel Ungar, domnii declanşau uneori şi prigoane împotriva bisericii catolice. Ştefan cel Mare, atunci când s-a aflat în război cu Polo­nia, şi-a manifestat în câteva rânduri ostilitatea deschisă faţă de cultul catolic.

O formă de manifestare a reacţiei anticatolice a fost în Moldova lui Alexandru cel Bun protecţia acordată husiţilor refugiaţi din Boemia, care au reuşit să-şi câştige în ţară aderenţi din mijlocul comunităţilor catolice. Faţă de refuzul domnului de a reprima erezia husită, denunţată vehement de episcopul catolic al Moldovei, acesta a invocat sprijinul polon, fără succes de altminteri.

în urma adoptării creştinismului de către unguri, catolicismul a deve­nit religia dominantă în tot spaţiul controlat de coroana ungară, care a manifestat tendinţe puternic exclusiviste în secolele XIII-XIV. Coexistenţa popoarelor catolice — unguri, saşi, secui — cu românii ortodocşi a dat naştere în Transilvania unei situaţii spiritual-culturale specifice, cu pro­funde implicaţii politice.

Ierarhia catolică a Transilvaniei s-a organizat în jurul episcopiei din Alba Iulia, întemeiată în secolul XI sau XII, căreia îi erau subordonate toate bisericile catolice cu excepţia celor săseşti din teritoriile aparţinând primului val de colonişti saşi, dependenţi de arhiepiscopia din Esztergom.

Un rol însemnat în consolidarea catolicismului în Transilvania a re­venit ordinelor călugăreşti catolice: benedictinii, instalaţi în provincie spre sfârşitul secolului XI; cistercienii stabiliţi la sfârşitul secolului următor în apusul Ţării Făgăraşului la Cârţa (Kertz), probabil cu scopuri misionare în raport cu românii din regiune; dominicanii, foarte activi în secolul XIII în­deosebi în cadrul efortului de creştinare a cumanilor; franciscanii în secolul XIV, care au asumat un rol de primă însemnătate în îndeplinirea politicii regilor angevini de înfăptuire a unităţii de credinţă a regatului lor (unitas fidei) prin suprimarea celorlalte confesiuni şi religii.

Arhitectura bisericească a produs şi îri aria catolică a Transilvaniei câteva monumente remarcabile, dintre care cel mai vechi e catedrala catolică de la Alba Iulia, operă romanică din secolul XIII. Reprezentative pentru avântul economic şi cultural al oraşelor transilvane în secolul XIV sunt marile biserici parohiale din Sibiu, Cluj şi îndeosebi Sebeş, aceasta din urmă îmbinând în chip izbitor, datorită intervalului îndelungat în care s-a realizat, o construcţie romanică şi una gotică. Cea mai grandioasă dintre aceste construcţii este Biserica Neagră din Braşov, construită de saşi începând cu ultimii ani ai secolului XIV. O valoroasă creaţie sculpturală îmbogăţeşte aceste mari construcţii.

Pe lângă o bogată literatură religioasă, copiată sau originală, Transil­vania de expresie literară latină a produs în această vreme două scrieri mai însemnate: cea dintâi e o operă istorică, Chronicon Dubnicense, cronică a evenimentelor petrecute între anii 1457 şi 1480; cea de a doua e un mic tratat despre turci al unui autor transilvănean căzut în captivitate turceas-că, Tractatus de ritu, rnmbus, condicionibus et nequitia Turcorum, scriere tipă­rită în 1482, care avea să ocupe un rol important în dezvoltarea timpurie a turcologiei europene.

în aria ortodoxiei din Transilvania, viaţa spirituală a urmat în secolele XI—XIII, ca şi dincolo de Carpaţi, destinele modeste ale măruntelor for­maţii, cnezate şi voievodate, în care se desfăşura viaţa politică românească. Ca şi acestea, creaţia cultural-artistică a lăsat doar puţine urme. Mani­festarea cea mai tipică a acestui stadiu al civilizaţiei româneşti sunt bise­ricile de lemn săteşti, modeste ca dimensiuni şi material de construcţie, dar care exprimă un puternic elan spiritual; cele mai reprezentative exemplare ale acestui tip arhitectonic sunt cele care s-au păstrat, în replici mai târzii, în Maramureş.

La sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următor, într-o vreme când regele Sigismund de Luxemburg a încercat să realizeze convergenţa dintre biserica apuseană şi cea răsăriteană, o relativă toleranţă a suspendat în regat interdicţia impusă ortodoxiei de a înălţa lăcaşuri bisericeşti. Acestui răstimp îi aparţin mănăstirea de la Peri a voievozilor maramureşeni Bale şi Drag, cea de la Streisângeorgiu a jupanului Chendreş (1408), cea de la Leşnic (sfârşitul secolului XlV-începutul secolului XV), cea de la Râbiţa în Zarand a jupanilor Vladislav şi Miclăuş (1417), cea din Criscior a voie­vodului Bâlea (1411), cea de la Remetea şi cea de la Sfânta Măria Orlea.

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii