Cultura romana dupa cucerirea romana -Proiect Istoria Romaniei

By anonim - februarie 25, 2008

Proiect Istoria Romaniei# Proiect Istoria Romaniei#

Cultura romană. Dacia nu a fost cucerită numai cu armele şi nu s-a lăsat doar impresionată de o civilizaţie materială superioară; Dacia a fost cucerită si de capacitatea de iluminare spirituală a Romei, câştigată de formele occidentale, latine, ale culturii greco-romane. în Dobrogea, cultura romană se alătură celei greceşti, influenţele lor reciproce reeditând sim­bioza culturală greco-romană.

Limba latină, făcând parte din grupul italo-celtic, situat la extremi­tatea apuseană a ariei lingvistice indoeuropene, n-a avut în limba dacica un concurent puternic, astfel încât romanizarea lingvistică s-a săvârşit in provincia întemeiată de Traian destul de repede. De altfel, când doua popoare vin în contact, se impune lingvistic cel care are un prestigiu mai mare; prestigiul culturii greceşti explică de ce latina nu s-a impus (ori s-a impus cu greu) în acele teritorii unde s-a întâlnit cu limba greaca. Prin urmare, în cadrul culturii greco-romane care se înstăpâneşte m întreg bazinul mediteranean începând cu epoca elenistică, doar limba ramane diferenţa esenţială între cele două aspecte ale culturii - occidentul latin şi orientul grec — fiindcă arhitectura, arta, religia romană sunt tributare formelor similare greceşti.
Proporţia de peste 3 500 de inscripţii latineşti descoperite in Dacia, fată de numai vreo 40 de inscripţii în greceşte şi vreo şase-şapte in Limba siro-palmireană vorbeşte de la sine despre preponderenţa absoluta a latinei în provincia Dacia. Latina era limba administraţiei, fiscului, armatei, co­merţului, era limba comună pentru ca diferitele grupuri etnice din pro­vincie să se poată înţelege între ele, o lingua franca pentru comunicare cu exteriorul comunităţii etnice. Cu toate dificultăţile trasării unei „frontiere între domeniile de limbă latină şi limbă greacă în Imperiul Roman, „linia jirecek" desparte în Peninsula Balcanică cele două zone, în funcţie de inscripţiile latine şi greceşti descoperite în fiecare regiune Prin Dobrogea această linie separă litoralul de limbă greacă de interiorul teritoriului, de limbă latină. Prin urmare, vechile colonii greceşti îşi păstrează, în esenţă, limba şi cultura greacă, în timp ce interiorul dobrogean, colonizat de romani, este dominat de limba latină. Această separaţie nu este absolută. Latina se difuzează nu numai până sub zidurile cetăţilor greceşti, ci chiar şi în interiorul lor. Invers, câteva inscripţii greceşti, dar nu foarte numeroase, căci grecii trebuie să se adapteze vieţii romane de îndată ce părăsesc fâşia lor maritimă, se află în două zone ce corespund drumurilor dinspre litoral spre Abrittus (azi Razgrad, în Bulgaria), Tropaeum Traiani şi Durostorum în sud, respectiv drumului dinspre litoral spre Carsium în centrul Dobrogei.
In Dacia, cele câteva inscripţii palmirene provin, aproape toate, de la Tibiscum şi reprezintă epitafurile (în fapt bilingve, cu text latin şi palmi-rean) militarilor din unitatea auxiliară de palmireni de acolo. Mai inte­resant de explicat este prezenţa inscripţiilor greceşti în provincia Dacia, aproximativ un procent din totalitatea textelor epigrafice. Câteva provin din mediul micilor comunităţi grecofone, dar altele sunt expresia unui anu­mit grad de cultură al unei aristocraţii mândre de a poseda această limbă.
Latina „populară", vorbită în Dacia şi Dobrogea, nu este o limbă dife­rită de latina clasică, ci ambele sunt stiluri ale aceleiaşi limbi latine. Latina „vulgară" ar fi vorbirea păturilor sociale mijlocii, majoritare, corespunzător stilului familiar, de conversaţie. Inscripţiile latine din Dacia şi Moesia Inferior dovedesc unitatea limbii latine vorbite. Abaterile de la latina cla­sică observabile în textele epigrafice — acelea dintre ele care nu se vor fi datorat unor simple erori de lapicid — sunt, în general, comune unor teritorii întinse ale Imperiului, cuprinzând şi zona Daciei şi Dunării de Jos. Fără a fi prea numeroase, aceste abateri se observă în fonetică (confuzii între vocale: a devine e, e devine i etc, sincoparea unor vocale neaccen­tuate, betacismul, dispariţia unor consoane finale, a consoanelor geminate etc), în morfologie (confuzii între cazuri, între declinări) şi în sintaxă.
Ştiutori de carte erau relativ numeroşi în epocă; credem că procentajul lor nu va mai fi egalat decât în epoca modernă. Mulţi sunt cei care se străduiau să dobândească o minimă ştiinţă de carte. Instruirea copiilor şi a sclavilor era o problemă particulară ce se rezolva prin învăţători şi profesori privaţi. Copiii sunt înfăţişaţi pe monumentele funerare (la Micia, Germi-sara etc.) cu sdli în mână, iar la Tomis un sarcofag de copil conţinea şi o tăbliţă cerată şi un penar pentru sdli. Instruirea sclavilor publici urmărea posibilitatea angajării acestora ca mici funcţionari în birourile fiscului, vamale etc; sclavii instruiţi ai particularilor deveneau administratori, re­prezentanţi ai stăpânului în diferite afaceri. Pentru a putea avansa militarii trebuiau să ştie carte, ceea ce explică efortul lor de a se alfabetiza: mai ales în mediul militar s-au descoperit cărămizi şi ţigle în a căror pastă moale, înainte de ardere, soldaţii reproduc alfabetul ori scriu diferite cuvinte şi scurte texte. Asemenea „exerciţii de scriere" au apărut în 28 de localităţi ale Daciei (din care în 20 erau castre). Acele monumente epigrafice la care buna execuţie generală ori părţile ornamentale contrastează cu un scris neglijent trebuie să fi fost „scrise" nu de lapicid, ci de cumpărătorul monumentului. Faptul că pe unele tăbliţe cerate de la Alburnus Maior se menţionează dintru început că au fost scrise de scribi de profesie, înseamnă că celelalte erau scrise de oricare din persoanele menţionate în acele acte. Descoperirea importantului lot de tăbliţe cerate la Alburnus Maior s-a datorat condiţiilor speciale, microclimatului din galeriile minelor romane, care au conservat aceste documente, dar asemenea tăbliţe erau răspândite pretutindeni în Dacia şi Dobrogea; câteva din cele de la Alburnus Maior menţionează ca loc de redactare alte localităţi, unele în preajmă, dar şi mai îndepărtate (de pildă, Apulum). Toate acestea demonstrează larga răspân­dire a cunoştinţelor de carte, cel puţin de nivel elementar.
Cu toate acestea, însemnarea în greceşte de pe o cărămidă descoperită la Romula — „ale războiului troian (evenimente) după Homer (să le în­veţi)" (IDR, II, 390) — dovedeşte existenţa unui învăţământ ce depăşea nivelul „alfabetizării" atestând preocupări intelectuale.
Câteva inscripţii în versuri sunt închinate divinităţii: la Germisara unei nimfe, iar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa o astfel de epigrafă o amin­teşte pe zeiţa Caelestis. Mai numeroase sunt epitafurile în hexametri, cu caracter elegiac, descoperite la Gherla (jud. Cluj), Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia, Tibiscum, Romula. Originalitatea lor este relativă, multe fiind adaptări ale unor versuri-şablon care circulă pretutindeni în Imperiul Roman. Totuşi, pentru cultura provinciei este de remarcat copie­rea unui vers din Vergiliu (Aen., I, 253) în fruntea unei inscripţii funerare versificate la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (IDR, III/2, 430): Hic pietatis honos... în aceeaşi ordine de idei, pe o stelă funerară de la Tomis începutul unui distih elegiac (hic ego qui iaceo, ISM, II, 242) se apropie de cunoscutul pasaj dintr-una din elegiile lui Ovidiu (Tristia, III, 3, 61). De altfel, dintre toate cetăţile dobrogene, Tomis este oraşul cu cele mai multe manifestări literare păstrate din genul minor, dar nu lipsit de interes, al epigramelor funerare — peste 40, din care numai două în latineşte, restul greceşti.
O interesantă reflexie filosofică răzbate din versurile unui monument
funerar din Tibiscum (IDR, III/l, 173): „terra tenet corpus, nomen lapis atque animam aer..." („pământul ţine trupul, numele (este pe) piatră, iar sufletul (se află) în aer..."). Disocierea tranşantă proclamată de inscripţia tibiscen-să, între sufletul nemuritor înălţat spre sejurul celest şi corpul care zace în pământ o reîntâlnim exprimată epigrafic şi în alte zone ale Imperiului Roman, ea constituind temeiul unui întreg simbolism sideral prezent în ornamentaţia monumentelor funerare. Faptul că în acelaşi timp ofrandele funerare depuse periodic la morminte (uneori chiar prin intermediul unor amenajări speciale, cum ar fi sarcofagele cu tuburi pentru libaţii funerare la Apulum) atestă credinţa vieţii în mormânt ori în regatul subpământean al lui Hades, dovedeşte convieţuirea celor două concepţii fundamentale — nemurirea sufletului aerian şi continuarea vieţii în mormânt. Fiecare era liber să creadă într-una ori în alta din aceste două teorii eschatologice, sau să le amestece în forme convenabile, cu atât mai mult cu cât încercările de conciliere n-au lipsit nici din intenţiile filosofiei. Dincolo de aceste consi­deraţii textul tibiscens exprimă o idee foarte apropiată de ceea ce notează Marcus Aurelius (Către sine, IV, 21): „Dacă sufletele supravieţuiesc, cum le încape aerul, din veşnicie, pe toate? Dar pământul, cum cuprinde cadavrele celor care au fost îngropaţi în el din veşnicie?" Chiar dacă versurile de la Tibiscum nu pot fi considerate ecoul direct al doctrinei lui Marcus Aure­lius, ele reflectă, în general, concepţiile neostoicismului epocii şi pătrun­derea în provincii a teoriilor filosofice la modă.
Din această pătură intelectuală care-1 citeşte pe Homer, care aşează
epitafuri elegiace împrumutând versuri din Vergiliu şi Ovidiu, fiind recep­tivă la curentele filosofice ale vremii, se recrutează o parte a cunoscătorilor de limbă greacă, întrebuinţată în dedicaţii votive; pe seama aceloraşi oameni trebuie pus gustul anticăresc reflectat de câteva inscripţii religioase, cu neaşteptate invocări ale unor divinităţi demult uitate de contemporani.
Homer, Vergiliu, Ovidiu, neostoicismul — sunt câteva repere spiritua­le care, deşi nu permit concluzii generalizatoare, reuşesc să jaloneze răspân­direa culturii clasice măcar în anumite straturi ale societăţii provinciale. Pentru difuzarea aceleiaşi culturi un rol deosebit l-au avut imaginile, de acestea beneficiind inclusiv analfabeţii. Mai ales prin iconografie se difu­zează şi se receptează în Dacia şi Dobrogea mitologia clasică, parte inte­grantă a culturii greco-romane. îndemnul de la Romula de a-1 citi pe Homer îşi află pandantul în mozaicurile de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ilustrând ciclul troian („Judecata lui Paris" şi „Priam cerându-i lui Achile trupul lui Hector"). Reprezentările jucau un rol deosebit pentru răspândirea mitologiei şi chiar a învăţăturilor religioase. In acest sens se remarcă relie­furile „narative", de pildă cele din Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Tibiscum înfăţişând prin juxtapunere, isprăvile lui Hercules. Nararea prin imagine, uneori chiar în detrimentul calităţilor artistice, urmărea instruirea copiilor, dar nu numai a acelora, care învăţau să deosebească zeii şi eroii. în unele imagini, de exemplu în reliefurile mitraice, se concentra întreaga încăr­cătură de idei a cultului respectiv. Artele plastice răspândesc în Dacia şi Dobrogea mituri din ciclul lui Zeus (răpirea Europei, mitul Ledei, mitul lui Ganymedes), din ciclul lui Apollo (zeul urmărind-o pe nimfa Daphne, concursul muzical cu silenul Marsyas), miturile în legătură cu eroii, mai ales numeroasele imagini cu muncile lui Hercules. Din ciclurile epice, mai bine reprezentat este ciclul troian; pe lângă amintitele mozaicuri de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa se cunosc şi alte scene (Ajax şi Cassandra,Diomedes). Deşi mai rar înfăţişate, nu lipsesc miturile de esenţă pur roma­nă, cele legate de întemeierea Romei. Cele mai multe imagini ale Lupoai­cei de pe Capitoliu descoperite în Dacia şi în Dobrogea apar pe monu­mente funerare. Numele antic al unei asemenea reprezentări era, se pare, signum originis. Faptul că se alegea pentru perpetuarea memoriei decedatului tocmai emblema Cetăţi Eterne are semnificaţii politice şi sociale foarte transparente: simbolul Romei e etalat aproape ostentativ, cu mândria de a fi fost cetăţean, de a fi aparţinut lumii romane.
Ştiinţele matematice nu sunt doar apanajul unor specialişti, căci ve­
dem în tăbliţele cerate de la Alburnus Maior „bancheri" mai mult sau mai puţin ocazionali care se descurcă dezinvolt în calculul dobânzilor. Dar este evident că arhitecţii şi constructorii posedau cunoştinţe de geometrie supe­rioare. Ei ştiu să folosească groma pentru a trasa aliniamente pe teren, ştiu să transpună în teren un plan cu multă fidelitate, să măsoare şi să calculeze cu precizie suprafeţe. Planurile castrului legionar, respectiv ale clădirii co­mandamentului din castrul de la Potaissa se înscriu perfect în două drept­unghiuri din seria „dreptunghiurilor dinamice" ale lui Hambidge (forma castrului este cea a unui dreptunghi de temă _y2, iar a clădirii coman­damentului — cea a unui dreptunghi de temă v3). Tot acolo locul gromei, respectiv al intrării în clădirea comandamentului şi plasarea porţilor prin.' cipales s-au stabilit în funcţie de marcarea, cu mare precizie, a secţiunii de aur pe axul longitudinal al castrului. Realizarea unor construcţii geometrice cu plan subiectiv prestabilit înseamnă perpetuarea în epoca imperială a unor străvechi relaţii între geometrie şi mistică, a unor prescripţii magi-:o-rituale reflectate în relaţii geometrice, transmise în cadrul strict al învă-:ământului esoteric de arhitectură. în sfârşit, cunoştinţe matematice şi istronomice deosebite posedau şi cei care trasau analetnma cadranelor so­are cilindrice ori semisferice de marmură, de felul celor descoperite la Dumpăna (jud. Constanţa) ori Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Domeniul ştiinţelor juridice este ilustrat mai ales de aceleaşi tăbliţe ce-îte de la Alburnus Maior, importante documente de drept civil. Acestea mt contracte încheiate potrivit dreptului roman, în care se foloseşte o :rminologie adecvată pentru a exprima indicaţii, clauze juridice, obligaţii cuniare, sancţionări, termene. Mai multe inscripţii funerare, în special î epitaf de la Sucidava (IDR, II, 187) sunt interesante documente de ept testamentar.
Pe lângă aceste preocupări şi ocupaţii intelectuale, nu mai puţin im-irtante în viaţa spirituală sunt ocupaţiile artistice. O singură statuie din icia poartă „semnătura" sculptorului Claudius Saturninus, la Ulpia Tra-ia Samizegetusa şi un singur pictor este atestat epigrafic la Apulum, dar mărul creatorilor operelor plastice era infinit mai mare. Majoritatea se :ointitulau „pietrari" (lapidarii, lapiddae). Unii sunt cunoscuţi epigrafic, la Aquae, Micia, Cristeşti, Napoca. Ei sunt sculptorii-artizani, ale căror lu­crări plastice în piatră (decor ahitectonic, statui şi reliefuri votive, dar mai ales variate tipuri de monumente funerare) pendulează la hotarul dintre artă şi meşteşug, în funcţie de talentul fiecăruia. Evident, cele mai multe sculpturi din Dobrogea şi Dacia sunt încadrabile, mai curând, în categoria artizanalului decât în aceea a artei.

Cea dintâi şi cea mai importantă creaţie a artei romane în Dobrogea este monumentul triumfal ridicat în anul 109 în locul care se va numi — din acest motiv — Tropaeum Traiani. Acesta este şi cel mai mare monu­ment triumfal din lumea romană, destinat să cinstească victoria repurtată acolo, în anul 102, asupra dacilor şi aliaţilor acestora. înălţimea totală a monumentului era de vreo 40 m. Peste un cilindru cu un diametru egal înălţimii (aşezat peste mai multe trepte), urma un acoperiş conic, în formă de mari solzi. în centrul acoperişului se ridicau doi tamburi hexagonali peste care se afla trofeul propriu-zis, o statuie colosală cu două feţe. Din cele 54 de metope care înconjurau tamburul s-au păstrat 48, înfăţişând în relief scene din războiul comemorat. Faţă de grandoarea monumentului decoraţia sculpturală este destul de modestă. Fie că vedem în acest monu­ment produsul artei militare danubiene, fie că, potrivit altei ipoteze, sculp­turile trofeului ar fi de influenţă orientală (proiectul însuşi i-ar aparţine lui Apollodor din Damasc), monumentul închinat lui Marş Ultor domina întinsul dobrogean, ca o perpetuă aducere aminte pentru barbari despre puterea şi măreţia Romei.

Arta romană zisă „provincială" reflectă trăsăturile comune artei Impe­riului Roman — frontalitatea, schematismul, „prefabricarea", încercările de portretizare. Marea bogăţie de forme, mai ales în arta funerară, provine din îmbinarea diverselor influenţe, elenistico-orientale, sud-dunărene, nord-ita-lice şi apusene.

Unele genuri ale artelor plastice majore — statuaria, mozaicul, deco­raţia arhitectonică — erau destinate mai cu seamă spaţiilor publice. în fo­rul oraşului ori în basilica dintr-un castru expresiile artei oficiale se concre­tizau mai ales în statuile imperiale. Din statuile imperiale din bronz aurit au rămas doar fragmente, urmare a distrugerii lor când cel reprezentat a suferit damnatio memoriae, distrugeri ulterioare provocate de barbari ori de scurgerea vremii. în castrul de la Răcari (jud. Dolj) s-au găsit vreo 3 000 de fragmente ale unei asemenea statui, care-1 înfăţişa, poate, pe Eliogabal. Mai interesante sunt capul statuii lui Traianus Decius, descoperit la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa, fragmentele din statuia ecvestră a lui Caracalla şi din statuia Iuliei Domna, ambele de la Porolissum.
Spre deosebire de statuile imperiale de bronz, care sunt opere de im­port, turnate în ateliere italice sau occidentale, statuile din piatră sunt, probabil, majoritatea, realizate în Dacia, respectiv în Dobrogea. Multe sunt

deficitare sub aspect artistic; portretele imperiale în piatră se recunosc cu destulă greutate. Mai izbutite sunt, la Apulum, statuia loricată care-1 înfăţi­şează pe Antoninus Pius (ori Pertinax?) şi capul lui Gallienus. Sculpturi în marmură de mare valoare, cum ar fi cele descoperite recent la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa (Septimius Severus şi Iulia Domna) rămân o excepţie. Portretistica provincială înregistrează puţine exemplare notabile, printre ele câteva statui de togati sau de matroane (de tipul „La grande Ercola-nese", „La piccola Ercolanese", precum şi Pudicitia), cu rosturi funerare. Din această categorie mai semnificative sunt statuile din oraşele dobroge­ne, de la Tomis, ori recentele decoperiri din necropola de la Noviodunum.
Dacă forul oraşului sau basilica din castru se constituie în teritoriu pentru arta oficială, în spaţiul sacru al templului arta comunitară (statuia de cult) se întâlnea cu expresiile iniţiativei artistice private (ofrandele aduse de credincioşi).
Dintre statuile de cult destinate adoraţiei credincioşilor în temple, tipul cel mai bine reprezentat în Dacia este Iupiter „tronans" (inclusiv un exemplar colosal la Apulum). Puţine statui de cult ale altor divinităţi s-au păstrat (Hecate triformis la Apulum, capul unei statui colosale a lui Mithras la Potaissa, Fortuna şi Pontos la Tomis, şarpele Glykon la Tomis — unica statuie de cult a acestei divinităţi cunoscută până acum în întreg Imperiul Roman). Statuete votive, din piatră ori bronz, reproduc tipuri celebre: o Venera la Tomis este de inspiraţie praxiteliană, un Mercurius la Potaissa trădează modelul lysippeic, mai multe imagini ale lui Hercules sunt copii reduse ale tipurilor „Farnese" ori „Mastai", statuetele Artemi-dei-Diana aparţin, de regulă, tipului „Versailles" etc.
Relieful de cult este reprezentat, mai ales, de monumentele mithriace cu binecunoscuta scenă a tauroctoniei, dar şi de reprezentările Cavalerului Trac. Reliefurile votive depuse de credincioşi în temple au un repertoriu bogat: Dionysos-Liber şi thiasos'ul, Apollo, Hercules, Aesculapius şi Hy-gia etc. Execuţia majorităţii reliefurilor este artizanală, caracterizată prin aplatizare, schematism, o modelare superficială a volumelor; totuşi, com­poziţia este adesea corectă şi unele reliefuri, ca şi unele sculpturi tridimen­sionale, dovedesc o bună cunoaştere a corpului uman. Câteva frize to-mitane cu reliefuri (divinităţi, amazonomachie etc), unele de tradiţie elenistică, sunt de factură artistică superioară. Relieful în piatră decorează şi numeroasele tipuri de monumente funerare: stele, altare, medalioane, edicule etc. Sculptorii locali se străduiau să-i portretizeze pe defuncţi, ba­soreliefurile lor „să semene" cu persoanele înfăţişate, în pofida unei fron-talităţi excesive şi a gesturilor încremenite.
Micile statuete de bronz înfăţişau divinităţi (ofrandele depuse în tem­ple sau pe larariile casnice) sau diferite personaje ori „scene de gen". Cali­tatea lor este extrem de variată, de la piese grosiere, până la capodopere, de felul statuetelor potaissense — Marş şi Iupiter fulminans. Cele mai bune bronzuri mici provin din ateliere străine.
Artele minore sunt reprezentate şi de produsele coroplasticei, general
răspândite în Dacia şi Dobrogea: statuete de teracotă ieftine, perisabile, de valoare artistică scăzută. Gravorii pietrelor semipreţioase foloseau mai cu seamă jaspisuri şi carneolul aflate la îndemână, în Dacia, dar şi roci aduse din Orient. Loturi importante de geme şi camee au furnizat Romula, Poro-lissum, Micia şi oraşele de pe litoralul pontic.
Pictura murală s-a păstrat arareori, mai ales la Apulum, în fragmente
destul de puţin semnificative. Cele mai frumoase mozaicuri provin din Ulpia Traiana Sarmizegetusa (scene din Iliada — „Judecata lui Paris" şi „Priam implorându-1 pe Achile") şi Apulum (cele patru Vânturi).
Cel mai interesant şi mai bogat în manifestări domeniu spiritual al an­tichităţii romane de pe teritoriul României este acela al religiei. în epoca de care ne ocupăm contopirea divinităţilor de origine grecească cu acelea corespunzătoare, romano-italice, era de mult fapt împlinit. în urma acestui proces divinităţile „universale" greco-romane au devenit, din punctul de vedere al mitologiei şi iconografiei, tributare Greciei.
Potrivit originii lor, divinităţile atestate epigrafic ori/şi figurativ în pro­vincia Dacia fac parte din următoarele sfere (după o statistică întocmită în 1985): zeii greco-romani, cărora li se dedică peste 2 100 de monumente, adică aproape 73% din monumentele religioase din provincie; iranicul Mithras, cu aproape 10% din monumentele religioase; divinităţile siro-pal-miriene (aproape 5%), cultele din Asia Mică (3,8%), cultele traco-moesice (3,6%), cultele egiptene (aproape 3%), zeii celto-germanici, zei originari din nord-vestul Africii.
Cele 12 divinităţi principale ale panteonului clasic (dii consentes) ocu­pă o pondere inegală în preferinţele credincioşilor. Iupiter, zeul suprem al religiei greco-romane deţine primul loc şi în Dacia; caracterul oficial al cultului său se vădeşte din analiza dedicanţilor monumentelor votive, cei mai mulţi fiind militari, magistraţi imperiali şi municipali. Multe din mo­numentele închinate zeului suprem provin din „obligaţiile de serviciu" ori din raţiuni sociale, mai curând decât dintr-o devoţiune sinceră. Diana, Venus, Mercurius, Minerva, Iuno, Apollo şi Marş au beneficiat în epocă de decficaţii destul de numeroase în comparaţie cu restul divinităţilor din consiliul lui Iupiter (Neptunus, Vulcanus, Ceres şi Vesta). Un loc impor­tant în panteonul provinciei 1-a ocupat zeul viţei de vie — Liber Pater, ipostaza romană a lui Dionysos, paredra sa Libera şi cortegiul bachic (Pan, sileni, satiri etc). Multe monumente epigrafice şi sculpturi s-au dedicat în provincia Dacia lui Hercules, italicului Silvanus, zeităţilor medicinei Aes-culapius şi Hygia. Alte divinităţi, ca Dis Pater şi Proserpina, Hekate, Dioscurii, Nimfele etc. completează panteonul greco-roman din Dacia.

Din sfera personificărilor se remarcă monumentele votive pentru întru­chipările norocului, bogăţiei şi destinului (Fortuna, Nemesis), apoi personi­ficările pământului, apelor şi a spiritelor (Genii, Penates, Lares). Propagan­da religioasă oficială răspândeşte şi personificările unor concepte abstracte şi valori morale care alcătuiau, în parte, însăşi teologia puterii imperiale (Concordia, Justiţia, Salus, Victoria, Virtus etc. în Dacia, Honos în Do-brogea).

Jn cetăţile dobrogene la loc de cinste se aflau numeroase divinităţi tradiţionale — Herakles (întemeietorul mitic al oraşului Callatis), Apollo, (deosebit de venerat la Histria şi Tomis), divinităţi agreste (Demeter, Core, Dionysos, Artemis), marine (Poseidon, Nimfe), divinităţi ale comerţului (Hermes, Dioscurii), ca şi Afrodita, Asclepios, Ares etc. în oraşele romane şi în teritoriile lor apar monumente pentru Liber Pater, Diana, luno, lu-piter, Fortuna, Silvanus — un panteon mai apropiat de acela adus de romani şi în Dacia. Se adaugă sărbători de factură romană, precum Rosalia.

întâlnirea religiei greco-romane cu alte sisteme religioase, în primul rând cu cultele orientale, e vizibilă în Dacia şi Dobrogea romană; nume­roasele dedicaţii către divinităţile orientale nu schimbă însă orientarea majoră spre religia romană clasică, ceea ce constituie un exemplu tipic al rezistenţei şi puterii de afirmare a religiei romane într-o epocă de maximă penetraţie în Imperiu a celor mai diverse culte străine.

Cel mai popular cult oriental din Dacia, bine reprezentat şi în Do­brogea, este al iranicului Mithras.

Cultele microasiatice sunt, unele, răspândite atât în Dacia cât şi în oraşele dobrogene (Attis, Cybele, Glykon, Sabazios), altele cu precădere în Dacia, baalimi locali din diverse localităţi microasiatice aduşi de grupuri restrânse de credincioşi în Dacia. în general, pentru a fi mai accesibili populaţiei dinafară patriei lor, aceşti zei sunt adoraţi în sincretism cu zeul suprem clasic, Zeus ori Iupiter.

Dintre zeii sirieni şi palmirieni, mai important pare să fi fost în Dacia şi Dobrogea Iupiter Dolichenus; în Dacia apar şi alte zeităţi „supreme" locale (din diverse localităţi siriene) sincretizate cu Iupiter (Heliopolitanus, Hierapolitanus etc), apoi zeiţa Syria, zeul Azizos, Turmasgades etc. în Da­cia, dar şi la Tomis, este cunoscută divinitatea sincretistică siriano-iudaică Theos Hypsistos.

Divinităţile egiptene mai bine reprezentate în Dacia şi Dobrogea sunt Serapis şi Isis.
Din provinciile romane vest-africane e originară Caelestis, ca şi Sa-turnus (în Dacia).

în sfârşit, revenind în Europa, sunt de semnalat alte două grupuri de divinităţi atestate în Dacia şi Dobrogea. Din teritoriile carpato-balcanice sunt originari „Cavalerii danubieni" întâlniţi în imagini mai ales în Dacia;

cultul „Cavalerului trac" este bine răspândit în Dobrogea şi în Dacia. Gru­pul de zeităţi celtice şi celto-germanice, originare din Gallia şi Germania, apare, cu excepţia Eponei (atestată şi în Dobrogea) numai în provincia Dacia (divinităţile Cernunnos, Marş Camulus, Mercurius şi Rosmerta, Matres, Apollo Granus şi Sirona etc).

Numărul impresionant de divinităţi atestate în Dacia — peste 130 — se explică prin originea variată a populaţiei. Dar divinităţile ale căror culte s-au răspândit larg în provincie sunt mult mai puţin numeroase. Grupul principal de culte (Iupiter, Mithras, Liber şi Libera, Hercules, Silvanus, Diana, Aesculapius şi Hygia, Fortuna, Cavalerii Danubieni, Cavalerul Trac etc.) cuprinde, după cum se observă cu uşurinţă, divinităţi de origini foarte diferite, pe care le-au impus în Dacia şi le-au adus în fruntea credinţelor o seamă de factori, precum mediul natural, economia provinciei, principalele ocupaţii ale locuitorilor, politica religioasă imperială. Unele caracteristici ale religiei romane, în primul rând contractualismul şi pragmatismul, gre­fate pe o pietate moderată s-au armonizat în Dacia cu factorii socio-eco-nomici amintiţi. Diversitatea elementului colonizat şi poziţia provinciei, la răspântia celor mai diverse influenţe, explică şi prezenţa unor culte per­sonale sau ale unor grupuri etnice restrânse (de pildă, Dii Mauri aduşi de africanii soldaţi la Micia, unele divinităţi celto-germanice rare, cum ar fi Marş Camulus, unele divinităţi din Asia Mică etc). Cultele autohtone n-au supravieţuit direct, au contribuit doar la propagarea mai intensă a acelor divinităţi romane care se apropiau de esenţa lor. în Dacia şi Do­brogea se răspândesc şi religiile şi cultele „la modă", cum ar fi cultul zeului-şarpe Glykon. Alte culte au un pronunţat caracter politic, prezenţa lor în Dacia ori în Dobrogea fiind urmarea Ioialismului provinciilor faţă de Roma şi de suveranii ei, loialism înveşmântat în haine religioase.
Surprinzătoare în Dobrogea, dar mai cu seamă în Dacia, este nu numai varietatea divinităţilor atestate epigrafic şi/ori figurativ, ci prezenţa unor zeităţi foarte rare: baalimi locali din oraşe microasiatice ale căror unice atestări din Imperiul Roman (în afara patriei lor de origine) provin din Dacia (aşa sunt cazurile lui Eruzenus şi Bussurigius), ori a căror unică documentare epigrafică din Imperiul Roman se găseşte în Dacia (Tavianus şi Bussumarius). Se remarcă şi apariţia neaşteptată pentru această epocă a unor străvechi divinităţi ale panteonului clasic, demult uitate de contem­porani, cum ar fi Salacia sau Soranus, la care se adaugă asocieri de divi­nităţi, sincretisme şi tendinţele henoteiste foarte interesante.
Dacă pentru formarea cercului personal de credinţe al fiecăruia deter­minante erau motivaţiile personale, ambiţii socio-profesionale şi originea etnică, convieţuirea numeroaselor culte şi credinţe religioase diverse era posibilă pentru că, în general, un spirit de largă toleranţă guverna ansamblul vieţii religioase, ca şi relaţiile interumane, permiţând dezvoltarea unei spiritualităţi atât de bogate.
Această largă toleranţă faţă de cele mai diverse culte n-a funcţionat
constant doar în ceea ce priveşte creştinismul. Din acest motiv, deşi creş­tinismul apare în Dacia şi Dobrogea în epoca romană (preaureliană), noua religie se va dezvolta în secolul al IV-lea.
Dar pe lângă numeroasele culte surprinse în „panteonul" provincial din Dacia ori Dobrogea romană, credinţele cele mai felurite, exprimate
prin practici oculte, circulau în „subteranele" religiei oficiale, dând măsura unei vieţi spirituale complexe, mai ales în secolul al III-lea. Credinţele funerare vehiculează o serie de divinităţi cu mitologie adecvată: Mercurius psihopomp, Liber, Hercules, Attis, Ammon, ca şi întruchipările Destinului, mai ales imagini ale moirei Clotho („torcătoarea"). Dacă divinităţile orientale atrăgeau credincioşii prin ceremonii miste­rioase de iniţiere, prin satisfacerea setei de emoţii, prin caracterul lor sote-rologic, adică prin ceea ce le deosebea de austeritatea cultelor romane tradiţionale, este evident că pe acest fundal se puteau dezvolta o seamă de practici oculte: magia cifrelor (mai ales a cifrelor trei şi şapte) e reflectată de descoperiri de la Ulpia Traiana, Apulum, Sucidava, Orlea etc. O mul­ţime de amulete apotropaice, în special geme, protejau pe purtătorii lor prin forţa conferită de imagini sau de textele gravate. Influenţa gnosti­cismului e relevată prin geme cu figuraţie şi inscripţii specifice sectei basilidiene, descoperite la Porolissum, Romula, Orlea, un mormânt de la Dierna etc. Credinţele magice, impregnate cu elemente semitice şi orien­tale, care ne trimit în zona culturală greco-alexandrină, ale aceleiaşi comu­nităţi iudeo-gnostice din Dierna sunt ilustrate şi de o „plăcuţă de blestem" (defixionis tabella) de aur, cu text grecesc şi latin.



  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii