BLOGO-ENCICLOPEDIA

Ştefan cel Mare. Etapa următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost ilustrată de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Predecesorul său, Petru Aron, fusese silit să se încline în faţa ultimatumului sultanului Mehmet II, care, îndată după cucerirea Bizanţului, invitase pute­ rile riverane ale Mării Negre să-i plătească tribut şi să recunoască, astfel, hegemonia otomană asupra bazinului pontic. în 1456, Moldova a acceptat aşadar să plătească tribut Porţii şi să-şi răscumpere pacea din partea sulta­ nului, situaţie pe care a continuat-o Ştefan în prima etapă a domniei sale. Pe primul plan al preocupărilor noului domn în această etapă s-au aflat raporturile cu Ungaria şi Polonia, puteri a căror rivalitate pentru Moldova şi îndeosebi pentru gurile Dunării şi Chilia a continuat să se manifeste puternic şi în a doua jumătate a secolului XV. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de domi­naţie ale Regatului Ungar, a rămas şi acum d

Rezistenţa împotriva expansiunii otomane. După vertiginoasele lor cu­ ceriri în Peninsula Balcanică, turcii au atins în ultimul deceniu al secolului al XlV-lea linia Dunării şi au intrat în contact direct cu ţările române şi cu Ungaria în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402). Instalarea turcilor la Dunărea de Jos şi tendinţa lor de expansiune la nordul fluviului a deschis îndelungata epocă a confruntării ţărilor române cu puterea otomană. Timp de un secol şi jumătate, expansiunea Imperiului Otoman la nord de Du­ năre şi în direcţia Europei Centrale a fost oprită de rezistenţa izolată sau coalizată a ţărilor române şi a Regatului Ungar. în tot acest interval, Dună­ rea, redevenită un fluviu al confruntării, a fost pentru Imperiul Otoman principalul front european. Opunând o rezistenţă tenace cuceririi otomane, care ameninţa exis­ tenţa statelor lor, românii s-au integrat ca factor de prim plan în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi ofensive intră în circuitul opiniei publ

Răscoalele ţărăneşti din Transilvania. Tendinţa de fond dominantă în societatea transilvană a secolului XV a fost însă consolidarea puterii nobi­limii asupra ţărănimii dependente, pe temeiul puterilor discreţionare acor­ date în secolul precedent de regii angevini stăpânilor de domenii. în­ zestrată cu cele mai largi privilegii, nobilimea transilvană supune unei exploatări sporite pe ţăranii de pe domeniile ei, străduindu-se să fructifice mai remunerator drepturile ei tradiţionale. încercarea ţărănimii de a păstra „libertăţile" vechi, de a se descătuşa din lanţurile exploatării senioriale care începeau să se strângă a provocat în 1437 prima din şirul marilor răscoale ţărăneşti din Transilvania. Convenţiile încheiate de ţăranii răsculaţi cu nobilii pe parcursul răscoalei aduc la iveală motivele mişcării: sporirea cen­ sului în bani şi a dijmelor, introducerea nonei, dare suplimentară din produse, modalităţile agravate de prelevare a dijmei bisericeşti, îngrădirea dreptului iob

Structurarea puterii. Scurt timp după constituirea Ţării "Româneşti şi Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în tiparele generale ale monarhiei feudale, cu trăsăturile proprii, determinate de specificul societăţii româneşti. Reunirea sub o conducere comună a multi­ plelor cnezate şi voievodate din aria românească extracarpatică, proces încheiat cu constituirea celor două state, a fost urmarea unui transfer de putere politică din partea cnezilor şi voievozilor locali în favoarea condu­ cătorului ales, care a asumat titlul de mare voievod; titlul exprimă atât func­ ţia primordială, militară, a conducătorului cât şi întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi care de altminteri au dispărut curând din societatea româ­ nească extracarpatică. Integrarea Ţării Româneşti şi Moldovei în Commonwealth-ul bizan­ tin, o dată cu înfiinţarea scaunelor metropolitane în dependenţă de Pa­ triarhia din Constantinopol, a avut drept consecinţă nu numai consoli­ darea poziţ