Geto-Daci - Istoria Romaniei (proiect) par.2

By anonim - februarie 07, 2008

Dacia de la Burebista la Decebal. In decursul unui secol şi jumătate Roma îşi va întinde dominaţia în Peninsula Balcanică. O primă inter­venţie împotriva illirilor are loc în 229 î.d.Hr.; mai apoi statul macedonean va fi desfiinţat iar Macedonia şi Grecia vor fi transformate, curând după mijlocul sec. II, în provincii romane.
Inaintarea spre Dunăre a fost întârziată de relaţiile încordate cu bas-tarnii de neam germanic şi scordiscii de neam celtic, de incursiunile aces­tora în Illiria şi Macedonia. La atacurile împotriva provinciei Macedonia participă şi triburile nord-danubiene ale geto-dacilor. Astfel, prin 109-106 Î.d.Hr. proconsulul Macedoniei M. Minucius Rufus respinge in­vazia scordiscilor şi a dacilor. Asemenea raiduri daco-getice la sudul Dunării se vor repeta, de-acum încolo, periodic, tensionând relaţiile cu romanii.
Pe de altă parte, după lichidarea independenţei Greciei (146 î.d.Hr.) atenţia romanilor e atrasă de bogatele regate elenistice din Orient. In­staurarea puterii romane în Asia Mică se izbeşte însă de afirmarea regatului Pontului, mai cu seamă sub domnia lui Mithridates al Vl-lea Eupator (123-63 î.d.Hr.). El reuşeşte să închege o coaliţie antiromană în jurul Mă­rii Negre, din care nu lipsesc cetăţile Histria, Callatis şi Tomis.
La sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului I Î.d.Hr. se petrec importante evenimente în Dacia. Getul Burebista „ajungând în fruntea neamului său" reuşeşte în câţiva ani să făurească un stat puternic (ăQ%r\), „prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultarea de porunci" (Strabo, VII, 3, 11). în impunerea autorităţii sale şi a unor reforme Burebista are concursul lui Deceneu, care „vine la Burebista" în anul 82, el însuşi un reformator religios. Sprijinul este reciproc; Deceneu ajunge mare preot, Burebista dân-du-i „o putere aproape regală" (Iordanes, Getica, 67).
Felul în care autoritatea lui Burebista (la început — un şef de uniune tribală) s-a extins asupra triburilor şi uniunilor tribale geto-dacice rămâne necunoscut. Prin mijloace paşnice ori pe calea armelor el reuşeşte să aducă sub ascultarea sa neamul geto-dac, într-o acţiune de unificare. Dispariţia emisiunilor monetare locale ar fi un semn al supunerii şefilor de uniuni tribale, a regilor locali, autorităţii lui Burebista. Acesta ajunge să poseMe o armată puternică, Strabo (VII, 3, 13) apreciind-o, exagerat, la 200 000 de soldaţi. Ca reşedinţă a lui Burebista s-a propus cetăţuia de la Costeşti (jud. Hunedoara), în timp ce Sarmizegetusa reprezenta deja centrul religios — muntele sfânt al dacilor (Kogaionon). Apariţia lui Burebista şi a cen­trului de putere din sud-vestul Transilvaniei reflectă modificarea balanţei în favoarea dacilor din această zonă, după ce geţii din Muntenia şi, în ge­neral, din zonele extracarpatice, deţinuseră supremaţia în secolul anterior.
Pentru a obţine prăzi bogate, dar şi pentru a tempera acţiunile ofensive romane, urmând o mai veche politică, Burebista „trecea plin de îndrăzneală Dunărea... jefuind Tracia — până în Macedonia şi Illiria" (Strabo, VII, 3, 11). Probabil că în urma unui asemenea atac geţii şi scordiscii în retragere spre Dunăre sunt urmăriţi de proconsulul Macedoniei, C. Scribonius Curio, în anul 74: „Curio a înaintat până în Dacia, însă s-a înspăimântat de bezna pădurilor de acolo" (Florus, I, 39, 6), ceea ce este interpretat de istorici ca atingerea Dunării în dreptul Banatului.
Curând după acest episod armatele romane îşi fac apariţia la celălalt flanc al Daciei, în Dobrogea. în timpul celui de-al treilea război împotriva lui Mithridates, prin anii 72-71, M. Terentius Varro Lucullus, guvernatorul Macedoniei, îi înfrânge pe bessi şi pe moesi şi cucereşte cetăţile vest-pon-tice, unde romanii se instalează, deocamdată, temporar. Dar guvernatorul Macedoniei C. Antonius Hybrida va fi înfrânt, în 61 î.d.Hr. lângă Histria, în urma unei revolte a cetăţilor greceşti, care au apelat la sprijinul bastar-nilor (Dio Cassius, XXXVIII, 10, 3). Este posibil ca Burebista să nu fi fost străin de această revoltă şi de gonirea lui Hybrida djn Dobrogea: cetatea Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria) — unde iernase în 62/61 Î.d.Hr. Hybri­da şi produsese atâta nemulţumire — stabilise mai demult relaţii cu da-co-geţii prin intermediul unui cetăţean al său, Acornion, trimis în solie la Argedava (centru dacic neidentificat).
Oricum, situaţia din Dobrogea i se va fi părut lui Burebista, pentru moment, nepericuloasă. De aceea, prin anul 60 î.d.Hr. Burebista îşi în­dreaptă forţele împotriva celţilor din nord-vestul Daciei; îi înfrânge pe boii conduşi de Critasiros şi pe taurisci (Strabo, VII, 3, 11). După înfrângere, resturile acestor triburi se îndreaptă spre vest, până în Noricum (tauriscii) şi chiar în Gallia (boii). Cam în aceeaşi perioadă, renunţând la alianţa cu scordiscii situaţi între Morava şi Drina, Burebista îi atacă şi îi „pustieşte", după spusele aceluiaşi Strabo. In felul acesta Burebista îşi întinde stă­pânirea spre vest şi nord-vest până la Dunărea Mijlocie şi în Moravia; prezenţa dacilor se semnalează şi în Banatul sârbesc. Dacii ocupă oppida celtice, de pildă fortificaţiile de la Zemplin (Slovacia) sau Zidovar (Ser­bia). Ceramică dacică tipică se găseşte în sud-vestul Slovaciei (Bratislava,Devin), pe Dunărea pannonică (Budapesta, Tabân-Gellerthegy) sau lângă vărsarea Savei în Dunăre (Gomolava) etc.
Abia după rezolvarea situaţiei din vest, Burebista se îndreaptă spre Pontul Euxin. începând cu anul 55 î.d.Hr. Burebista cucereşte toate cetă­ţile greceşti vest-pontice: Olbia (la gura Bugului), Tyras (la vărsarea Nis­trului), Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos, Mesembria şi Apollonia. în cazul Olbiei şi al Mesembriei înstăpânirea lui Burebista se face violent; documentaţia de care dispunem e neconcludentă pentru a afla cum s-au petrecut lucrurile în celelalte cazuri. Astfel „hotarele" Daciei lui Burebista s-au extins spre răsărit, atingând litoralul vestic al Mării Negre, de la gurile Bugului şi până în lungul coastei tracice, iar spre miazăzi au ajuns la Balcani. în decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion Bure­bista e numit „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia", care stăpânea „tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo". în acest mare spaţiu ajuns sub autoritatea lui Burebista se aflau — pentru prima dată unificate sub o conducere unică — triburile geto-dacice, dar şi traci, greci, celţi etc.
Conducerea unei armate considerabile, organizarea unui sistem de fortificaţii (aproape 80 de cetăţi şi puncte întărite), impunerea unor măsuri economice într-un întins şi variat teritoriu presupun existenţa unor mij­loace adecvate de administrare şi supraveghere în formaţiunea politică înjghebată de Burebista. Aceasta a depăşit în mod evident nivelul unei uniuni de triburi, prezentând atribute de „stat", cu unele apropieri de mo­narhiile elenistice.
In anul 48 î.d.Hr. a izbucnit războiul civil la Roma. într-un moment când balanţa înclina spre Pompei, prin intermediul aceluiaşi Acornion din Dionysopolis, Burebista îşi oferă sprijinul, probabil în schimbul recunoaş­terii de către Pompei a posesiunilor sale pontice. întâlnindu-1 pe Pompei lângă Heracleea Lyncestis, în Macedonia, Acornion — după cum se arată în inscripţia dionysopolitană — „a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor". Câştigând de fapt bunăvoinţa lui Pompei, Burebista şi-a atras duşmănia lui Caesar, învingătorul din războiul cu Pompei. Numai asasinarea lui Caesar în anul 44 î.d.Hr. a împiedicat o campanie de pedepsire a dacilor. Cam îfi aceeaşi vreme Burebista este ucis într-o răscoală, iar construcţia lui politică se dezmembrează în patru părţi; sub Augustus vor fi cinci formaţiuni politice moştenitoare ale regatului lui Burebista (Strabo, VII, 3, 11).
Dispariţia lui Burebista şi destrămarea „imperiului" său a înlesnit înaintarea romană la Dunărea de Jos. Proconsulul Macedoniei M. Licinius Crassus întreprinde mai multe expediţii, prin anii 29-28 î.d.Hr., la sudul Dunării şi în Dobrogea; mai întâi a respins un atac al dacilor şi bastarnilor care trecuseră Dunărea, ajungând până în Tracia. Nu este exclus ca aceşti daci să fi fost conduşi de regele Cotiso. Crassus îşi găseşte un aliat în basi-leul geţilor Rholes. în curând Rholes este atacat de alt şef get, Dapyx; Crassus îşi ajută aliatul şi Dapyx este ucis. Ulterior el atacă cetatea Genu-cla, unde stăpânea basileul get Zyraxes. Aceste episoade (Dio Cassius, LI, 23, 2 — 26, 5) s-au petrecut în Dobrogea. După acţiunea lui Crassus s-a încheiat un tratat de alianţă (foedus) între Roma şi Callatis.
Un rege al geţilor, Dicomes, contemporan cu aceste evenimente sau puţin anterior, făgăduieşte ajutor lui Marcus Antonius împotriva lui Octavian.
Ciocnirile dintre diferitele mici „regate" geto-dacice şi romani conti­nuă, provocate, de regulă, de atacurile dacice împotriva teritoriilor romane (invazii în Pannonia, între anii 16-11 î.d.Hr., urmate de expediţia de pe­depsire condusă de Marcus Vinicius; atacarea în repetate rânduri a zonelor din sudul Dunării, viitoarea provincie Moesia, în primii ani ai erei noastre, când dacii sunt alungaţi la nordul fluviului de Cn. Cornelius Lentulus; atacarea, de către geţii (din Moldova?) a unor cetăţi dobrogene etc). Acum Dobrogea este din nou sub stăpânirea regilor odrizi, regi clientelari ai statului roman. Cetăţile greceşti erau dinainte aliate ale Romei; în anul 9 d.Hr. Ovidiu, care era exilat la Tomis de un an, afirmă că litoralul intrase de curând sub jurisdicţia romană (Tristia, II, 198-200).
Pentru slăbirea forţei ofensive a dacilor şi pentru crearea unui „spaţiu de siguranţă", dar şi din raţiuni economico-fiscale, romanii procedează la strămutări masive de populaţie în sudul Dunării: Aelius Catus mută 50 000 de geţi din Câmpia Munteniei, iar mai târziu, în timpul împăratului Nero, guvernatorul Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelianus mută în Imperiu 100 000 de „transdanubieni". Cu toate acestea, dacii — „un neam care nu era niciodată de bună credinţă" (Tacitus, Hist., III, 46, 2) — atacă din nou Moesia în anul 69, profitând de războiul civil pentru tronul Romei.
Aceste episoade ale relaţiilor duşmănoase dintre daco-geţi şi romani aduc la lumină — inegal şi discontinuu — diferite mici „regate" da-co-getice, în frunte cu basileii lor, urmaşe ale „imperiului" lui Burebista, situate destul de imprecis prin Banat, Muntenia, Moldova ori Dobrogea.
în Transilvania, centrul de putere din zona Munţilor Orăştiei se men­ţine şi după dispariţia lui Burebista. Sarmizegetusa devine acum „capitala" în care au rezidat, în ordine, Deceneu (devenit şi rege), Comosicus, apoi Coryllus sau Scorilo (cu o domnie de 40 de ani) şi Duras. Cum acesta din urmă domnea în timpul lui Domitian este posibil ca şirul regilor de la Sarmizegetusa (Iordanes, Getica, 73-74; Dio Cassius, LXVII, 6, 1) să nu fie cunoscut în întregime.
Ostilităţile cu romanii reîncep cu violenţă în iarna anului 85/86, când atacului dacic îi cade victimă însuşi guvernatorul Moesiei, C. Oppius Sa-binus (Iordanes, Getica, 76). împăratul Domitian vine la Dunăre; invadatorii sunt respinşi peste fluviu, iar Moesia este reorganizată, prin divizarea în două provincii. în faţa pregătirilor de război ale romanilor Duras cedează tronul Daciei lui Diurpaneus-Decebal, probabil nepotul său de frate. în fruntea armatei romane, care trece Dunărea pe un pod de vase, se afla pre­fectul pretoriului Cornelius Fuscus. în primăvara anului 87 armatele roma­ne suferă o înfrângere gravă, însuşi Fuscus pierind în luptă (Dio Cassius, LXVII, 6, 5; Iordanes, Getica, 76-78). Probabil că după această victorie regele Diurpaneus îşi ia supranumele „Decebalus" („a onora pe cel mare, puternic"?). în anul următor se organizează o nouă expediţie împotriva dacilor, sub conducerea lui Tettius Iulianus. Bătălia decisivă se dă la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei). Victoria romanilor n-a putut fi fructifi­cată deoarece Domitian suferă înfrângeri pe alte fronturi. în final, în anul 89, se încheie o pace, cerută mai înainte de Decebal şi pe care acum o dorea şi Domitian. în urma tratativelor, unde Decebal e reprezentat de Diegis (probabil fratele său), se ajunge la un compromis: Dacia devenea regat clientelar, garantându-se astfel liniştea la frontiera Imperiului; în schimb, Decebal căpăta de la romani subsidii şi tehnicieni (Dio Cassius, LXVII, 7, 4).
Pentru un deceniu relaţiile dintre regatul dac şi Roma s-au stabilizat. Decebal a utilizat cu folos mijloacele financiare şi meşterii trimişi de romani, în primul rând pentru consolidarea sistemului de fortificaţii.
Regatul lui Decebal este, fără îndoială, de mai mică întindere decât acela al lui Burebista. După amplasarea fortificaţiilor care funcţionau în vremea lui Decebal rezultă că sub autoritatea acestuia se aflau Transilvania, zonele nord-vestice până la Tisa superioară, Banatul, Moldova până la Şiret, Oltenia şi o parte a Munteniei. Este posibil ca în timpul său să con­tinue procesul de reunificare a dacilor sub autoritatea regilor de la Sarmi-zegetusa. Pericolul roman, poate chiar victoriile răsunătoare obţinute în faţa inamicului în 86-87, contribuiau la refacerea unităţii pierdute timp de un secol. Decebal este ajutat de Vezinas, vice-rege (Dio Cassius, LXVII, 10, 1); avea un sfat şi o cancelarie, avea posibilitatea să trimită soli; în fruntea cetăţilor se aflau comandanţi militari, în timp ce lucrările agricole erau supravegheate de trimişi ai regelui (Criton, Geticele, 5).
Traian, curând după urcarea pe tron, nemaifiind de acord cu plata subsidiilor către daci, le suprimă; prin pregătirile de război — concentrările de trupe în Moesia Superior (o armată de 100 000 de oameni) — deve­neau tot mai evidente planurile sale de cucerire a Daciei, motivate poli-tic-militar şi economic; pe de altă parte, „puterea şi îngâmfarea dacilor sporiseră neîncetat" (Dio Cassius, LXVIII, 6, 1).
La 25 martie 101 Traian pleacă din Roma spre Dacia. începea con­fruntarea decisivă între Imperiul Roman şi regatul dac; evenimentele se pot reconstitui mai ales din istoriile lui Dio Cassius (LXVIII, 6-14). Trupele romane trec Dunărea pe un pod de vase, traversează Banatul şi îi înfrâng pe dacii ce încercau să le oprească (din nou) la Tapae. în timpul iernii care urmează Decebal întreprinde, fără succes, un atac de diversiune în Moesia. în 102 înaintarea romană spre Sarmizegetusa continuă din mai multe di­recţii, sub comanda lui Traian şi a altor generali încercaţi, inclusiv a guver­natorului Moesiei Inferior, Laberius Maximus, care în una din cetăţile ocupate o capturează pe sora lui Decebal. Decebal cere pace şi o obţine: ambii beligeranţi o înţelegeau doar ca pe un răgaz. Prin pacea din 102 Decebal trebuia să înapoieze armele şi maşinile de război primite de la ro­mani, să predea dezertorii romani şi, ceea ce era mai grav, să renunţe la teritoriile dacice cucerite deja de romani şi să-şi dărâme fortificaţiile. Trupe romane de ocupaţie sunt lăsate chiar în capitala regatului dac.
Cei doi ani de pace sunt destinaţi, în realitate, de ambele tabere, pre­gătirilor pentru război: Traian construieşte podul peste Dunăre de la Dro-beta, Decebal nu respectă prevederile referitoare la fortificaţii (decât pro­babil, într-o primă etapă, când era supravegheat îndeaproape) şi încearcă organizarea unui vast front antiroman (prin soli trimişi la vecini, dar şi mai departe, la regele părţilor Pacorus al II-lea).
Nerespectarea păcii, reală, declanşează al doilea război. Traian pără­seşte Roma la 4 iunie 105. De data aceasta o parte din daci trec de partea romanilor, iar apelurile către aliaţi rămân fără rezultat. Lui Decebal nu-i reuşiseră nici încercarea de a-1 asasina pe Traian în Moesia, nici eventualul şantaj prin capturarea generalului Longinus. După o eroică rezistenţă, ilustrată de Columna lui Traian din Roma, Sarmizegetusa cade în mâinile romanilor. Decebal reuşeşte să fugă — poate cu gândul de a organiza o nouă acţiune militară — dar, pe punctul de a fi capturat de romani, se sinucide. Războiul s-a purtat şi în zonele mai îndepărtate, fiind distruse fortificaţiile din nordul Moldovei şi de pe Tisa superioară.
Până în vara anului 106 Dacia este definitiv înfrântă. Prăzile fabuloase, inclusiv tezaurul regal dacic descoperit de romani, laolaltă cu convoaiele de prizonieri, iau drumul Romei. în acelaşi timp, prin strămutările de daci din zona montană în teritorii mai uşor de supravegheat începea să acţioneze ordinea romană instalată în noua provincie a Imperiului — Dacia lui Traian.
Istoria politică uimitoare a dacilor (care, în două secole, de la nivelulde uniuni tribale barbare puse pe prădăciuni în Sudul mai bogat, au ajuns
să constituie o forţă organizată, considerabilă, un adversar lichidat cu mari eforturi de cel mai puternic imperiu al antichităţii) s-a „alimentat" în etapa finală a epocii Latene dintr-o remarcabilă şi originală dezvoltare a so­cietăţii si economiei.
Marilor aşezări semnalate încă din epoca precedentă li se adaugă al­tele, în primul rând Sarmizegetusa (Grădiştea Muncelului, jud. Hunedoa­ra), care se apropie, în sec. I d.Hr. de aspectul unui oraş, cuprinzând două cartiere civile, cetatea, zona sacră. In „capitala" Daciei existau drumuri pietruite, instalaţii de captare şi aducţiune a apei, canalizare. Alte davae remarcabile se aflau pe Şiret, la Brad (jud. Neamţ) — probabil Zargidava, Răcătău (jud. Bacău) — probabil Tamasidava, apoi la Cârlomăneşti (jud. Buzău), Crăsani (jud. Ialomiţa), Sprâncenata (jud. Olt), Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea) etc.
Locuinţele dacilor au evoluat de la cele parţial adâncite în pământ până la acelea de suprafaţă, construite din lemn, piatră, uneori acoperite cu ţigle de tip elenistic. Unele ajung la planuri complexe, cu încăperi poli­gonale, cu etaj, în câteva cazuri locuinţele devin „palatele" şefilor din davae.
Arhitectura militară este una din cele mai remarcabile creaţii ale da­cilor, impulsionată odată cu ascensiunea lui Burebista. Se cunosc aşezări fortificate (aglomerări de construcţii civile şi religioase), apoi cetăţi cu pregnant caracter militar, cu „garnizoane" permanente şi, în sfârşit, fortifi­caţii liniare, de baraj. Pe lângă elementele tradiţionale de fortificaţie (val de pământ cu palisadă, şanţ) apare zidul cu două paramente din piatră fasonată, fără mortar (cu umplutură între ele), unde se simte influenţa elenistică datorată, poate, participării efective a tehnicienilor greci la rea­lizarea cetăţilor, în vremea lui Burebista. Sistemul defensiv al Daciei se baza pe aproape 80 de fortificaţii construite şi refăcute în mai puţin de două sute de ani.
Creşterea demografică, ilustrată de sporirea numărului de aşezări, a de­terminat mărirea suprafeţelor cultivate şi perfecţionarea tehnicii agricole. Se cultivau cereale (grâu, mei, secară, orz), plante textile, plante furajere, în pofida „abţinerii de la vin" pe care le-o cerea Burebista (Strabo, VII, 3, 11) probabil că dacii au practicat în continuare viticultura.
Produsele agricole şi animaliere, alături de sare şi lemn, constituiau baza exportului dacic; se importau vase de bronz şi sticlă, podoabe, unelte etc. Cam pe la începutul domniei lui Burebista încetează emisiunile de monede dacice; de acum înainte dacii vor copia denarul roman. Stanţe monetare romane s-au descoperit la Tilişca (jud. Sibiu), la Sarmizegetusa (într-un atelier monetar dezgropat în 1987) etc.
Dacii exploatau zăcămintele de fier, aur, argint, aramă, plumb şi pro­babil, cositor şi mercur. Reducerea minereului se petrecea în apropierea locurilor de exploatare. Dintre atelierele care confecţionau obiecte de fier, o menţiune aparte merită acelea de la Sarmizegetusa. Prin cantitatea fie­rului brut şi a celui prelucrat descoperit acolo, capitala regatului dac este, la sfârşitul sec. I d.Hr. unul din cele mai importante centre metalurgice din afara Imperiului Roman. Bogăţia în fier a Sarmizegetusei, ieşită din comun pentru epocă, aminteşte de locul Transilvaniei în Europa în privinţa de­pozitelor de bronzuri de la începutul Hallstattului. Prelucrarea fierului se făcea prin martelare. Meşteşugul atinsese cote cu totul remarcabile, mai ales în privinţa tratamentelor termice, prin care se obţineau „oţeluri" de foarte mare duritate.
La Sarmizegetusa a funcţionat, se pare, la sfârşitul secolului I d.Hr., şi un atelier de sticlărie.
Se exploata, de asemenea, piatra — calcarele la Călan (jud. Hune­doara) şi lângă Cricău (jud. Alba), andezitul lângă Deva (la Uroiu şi „Be-jan"), tuf vulcanic în Carpaţii Orientali etc. Descoperiri recente atestă folosirea foilor de mică (extrasă în Carpaţii Meridionali) la ferestrele unor locuinţe din Sarmizegetusa.
Erau probabil exploatate salinele de la Turda, Ocna Dejului, Ocna Mureşului, în Maramureş (la Costiui), în Oltenia (Ocnele Mari, jud. Vâl­cea). La Valea Florilor (jud. Cluj) s-au descoperit chiar diverse unelte de lemn într-un puţ amenajat pentru extragerea sării.
Cantităţile de lemn exploatate au fost, ca şi în cazul pietrei, impre­sionante, pe măsura masivei întrebuinţări a lemnului, ceea ce a adus civi­lizaţiei dacice — înainte de a se cunoaşte arheologic marea cantitate de piese de fier — apelativul de „cultură a lemnului" (V. Pârvan). Produsele din lemn s-au păstrat arareori: cisterna de la Sarmizegetusa, săpată în stâncă (10 * 7 m) era placată cu scânduri de lariţă.
Olăritul este un meşteşug specializat; pe lângă forme de vase care con­tinuă să se lucreze cu mâna, majoritatea tipurilor de vase se lucrează la roată; culorile sunt diferite, de la galben la negru, în funcţie de felul ar­derii. Cu timpul influenţele elenistice în formele ceramicii, mai evidente în secolul II î.d.Hr., cedează locul influenţelor romane, atât în forme, cât şi în arderea oxidantă. Din lut se confecţionau, mai rar, cărămizi, ţigle şi tuburi pentru aducţiunea apei. O categorie specială o constituie vasele de lut cu pictură pe angobă. Cel mai interesant centru de producere a cera­micii pictate va fi Sarmizegetusa, în secolul I d. Hr.; decorul este geometric sau figurativ, fito- şi zoomorf. După ce, începând cu mijlocul secolului al IlI-lea î.d.Hr., dispăruseră imaginile zoomorfe în arta geto-dacică, în sec. I î.d.Hr. acestea reapar, dar reprezentările fantastice (animalele fabu­loase) sunt rare; la fel de rare sunt şi imaginile antropomorfe (absente total în ceramica pictată). Fluxul influenţelor artistice orientale a slăbit în fa­voarea influenţelor elenistice şi romane. Numai o parte din motivistica artei animaliere prezentă pe obiectele de prestigiu şi însemne sociale din tezaurele secolelor V-IV î.d.Hr. este preluată de ceramica pictată.
Arta argintului se vădeşte mai cu seamă în bijuterii (podoabele din aur sunt extrem de rare). Dispar obiectele specifice tezaurelor din sec. V-1V î.d.Hr. şi se crează acum fibule, colane, lanţuri ornamentale, brăţări simple şi spiralate, terminate uneori cu protome de animale (în special şerpi), aplici; din argint se confecţionau şi vase (un depozit de 15 vase de argint din sec. I î.d.Hr. s-a descoperit la Sâncrăieni — jud. Harghita). De regulă, podoabele de argint sau vasele se găsesc sub formă de tezaure — peste 100 de asemenea descoperiri sunt datate în intervalul sec. II î.d.Hr. — I d.Hr. Ateliere de orfevrari sunt semnalate la Sarmize-getusa, Pecica, Tăşad (jud. Bihor).
In decorul acestor podoabe geometrismul autohton se împleteşte cu modele de certă inspiraţie grecească. O menţiune aparte merită repre­zentările antropomorfe: figurile feminine de pe falerele de argint aurit de la Herăstrău (Bucureşti), de pe fibulele de argint de la Coada Malului (jud. Prahova) şi Bălăneşti (jud. Olt), a căror semnificaţie e dificil de stabilit. O divinitate feminină, uneori înaripată, apare pe trei falere din tezaurul de la Lupu (jud. Alba). în acelaşi tezaur, databil în sec. I î.d.Hr., două falere înfăţişează un călăreţ, iar alte două falere înfăţişează vulturi în luptă cu şerpi. O figură bărbătească în picioare este redată pe o placă de argint de la Săliştea (jud. Hunedoara), iar un călăreţ (Cavalerul Trac?) e reprezentat şi pe o faleră de argint la Surcea (jud. Covasna), ca şi pe o foarte curioasă plăcuţă de bronz de la Polovragi (jud. Gorj). Asemenea descoperiri — care au infirmat teza aniconismului artei geto-dacice — sunt cu atât mai pre­ţioase cu cât sculptura în piatră este aproape necunoscută la daci până la finele civilizaţiei lor.
Schimbările din arta toreuticii sesizabile în epoca regatului dac nu sunt singulare; şi în alte domenii ale vieţii spirituale se constată, de prin secolul II î.d.Hr. şi mai cu seamă în sec. I î.d.Hr. — I d.Hr., mutaţii majore, fără a cunoaşte astăzi satisfăcător ce anume a generat aceste fenomene.
Oricum, din vremea lui Herodot şi până la înălţarea monumentalelor sanctuare din sec. I Î.d.Hr. — I d.Hr. modificări notabile se pare că au intervenit în religia dacilor, fiindcă aceste construcţii de cult par pendinte mai degrabă de o religie urano-solară, decât de ceea ce ar sugera locuinţa subpământeană a lui Zalmoxis descrisă de Herodot.
Pe două din terasele amenajate artificial la Sarmizegetusa s-au înălţat 10 construcţii bănuite a fi sanctuare. Opt din acestea sunt rectangulare, constând din aliniamente de tamburi (baze pentru coloane din lemn ori piatră) .sau stâlpi, într-un număr multiplu al cifrei şase. Spaţiul sacru al fiecărui „templu" era delimitat de pilaştri de piatră. Cel mai mare sanctuar patrulater de la Sarmizegetusa avea 60 de coloane de andezit, ocupând o suprafaţă de 37,5 * 31,5 m. El a rămas, se pare, neterminat. în general sanctuarele din piatră de calcar sunt mai timpurii; andezitul s-a folosit nu­mai în timpul lui Decebal. Două sanctuare circulare erau, de asemenea, delimitate prin blocuri şi stâlpi de andezit. Cel mare avea diametrul de aproape 30 m; în interior se mai găsea un cerc din stâlpi de lemn, care înconjura la rândul său încă o dispunere de stâlpi de lemn în formă de absidă. Lângă aceste sanctuare se afla şi un altar (?) rotund de piatră, cu diametrul de aproape 7 m: în jurul unui disc central erau dispuse lespezi în formă de raze („Soarele de andezit"). Sanctuarele au fost distruse de ro­mani; practicarea sacrificiilor umane (trimiterea periodică a solului la Zal-moxis), precum şi specificitatea religiei celor care „ştiau să se facă nemu­ritori" — ceea ce le insufla curajul în luptă — susţinut de preoţimea da­cică, ar explica aversiunea romanilor — cu foarte puţine analogii în istoria lor — faţă de aceste locuri de cult, faţă de preoţime, într-un cuvânt — faţă de religia dacilor.
Dacă mulţimea templelor de la Sarmizegetusa conferă acelui loc cali­tatea de „Munte Sfânt" al dacilor, trebuie să menţionăm că sanctuare apar­ţinând celor două tipuri descrise s-au descoperit şi în alte 19 aşezări, în total 23 sanctuare de tipul aliniamentelor şi şapte sanctuare circulare: la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe (toate în zona Sarmizegetusei), dar şi mai departe, la Baniţa (jud. Hunedoara), Piatra Craivii, Bâtca Doamnei, Barboşi-Galaţi, Ziridava, Racoş (jud. Braşov), Dolinean (raionul Hotin, Ucraina) etc. O altă categorie de „temple", mai apropiate plani-metric de tipul clasic, cu naos şi cella absidată, se găsea la Popeşti, Brad, Cetăţeni, Cârlomăneşti etc. De altfel, spaţii absidate se află, cum am văzut, şi în interiorul marelui sanctuar circular de la Sarmizegetusa, ca şi în alte locuri (la Piatra Roşie, în interiorul sanctuarului circular de la Racoş etc).
La jumătate de mileniu după Zalmoxis, un al doilea reformator reli­gios, Deceneu, a impus, probabil, având şi sprijinul regelui, schimbări în credinţele şi practicile religioase ale dacilor. Deceneu avea puterea de a impune reforme moral-religioase, ceea ce îl făcea pe Strabo (VII, 3, 11) să reitereze în persoana lui Deceneu situaţii puse pe seama lui Zalmoxis: şi marele preot al lui Burebista călătorise în Egipt şi ajunge să fie considerat zeu. Nu este exclus ca Deceneu să „legifereze" elemente apărute mai de­mult. Dacă absenţa mormintelor dacice în această perioadă este de explicat prin prisma modificărilor în credinţă (ceea ce conduce spre noi moduri de „tratare" a defuncţilor), trebuie menţionat că fenomenul începuse cu vreun secol înaintea lui Deceneu. Abia după cucerirea romană — deci după dispariţia autorităţii religioase centrale — reapar practicile funerare nor­male, atât la dacii din provincia Dacia, cât şi la dacii din afara acestei provincii.
O minoritate foarte firavă a societăţii dacice (preoţimea, funcţionarii cancelariei regale, constructorii, şefi de ateliere) cunoştea scrierea. La relatările lui Dio Cassius în această privinţă (LXVII, 7, 3; LXVIII, 8, 1) se adaugă scurtele texte cu litere greceşti şi latineşti pe ceramică, la Buridava („Basileul Thiamarcos a făcut vasul" — în greceşte), la Sarmizegetusa
(„Decebalus per Scorilo") etc, sau grupurile de litere incizate pe blocurile de piatră de la construcţiile din Sarmizegetusa (probabil cu rol de marcaj pentru constructori).

Relatările lui Iordanes (Getica, 69—70) despre îndeletnicirile filosofice şi ştiinţifice ale unor daci sunt confirmate, parţial, şi de alte surse. Numele dacic al unor plante de leac sunt consemnate în sec. I d.Hr. de Dioscoride şi reluate mai târziu de Pseudo-Apuleius. Cunoştinţele medicale se vădesc, în afara acestei botanici farmaceutice, în instrumentele chirurgicale des­coperite, în folosirea apelor termale. Preocupările de matematică şi astro­nomie se reflectă — probabil — în orientarea sanctuarelor, în eventuala funcţie de cadran solar atribuită altarului discoidal de la Sarmizegetusa.

Această civilizaţie făurită de cei care erau „aproape egali grecilor" (Iordanes, Getica, 40) e oprită brusc din dezvoltarea sa firească de cucerirea romană.



  • Share:

You Might Also Like

1 comentarii