Geto-Dacii - Istoria Romaniei (proiect) par.1

By anonim - februarie 06, 2008

Pe când lumea geto-dacă traversa perioada mijlocie a Hallstattului, un fenomen cu totul nou începea a se produce în câteva puncte de pe ţărmul occidental al Mării Negre: în roirea lor, coloniştii greci întemeiau primele aşezări, viitoare oraşe. De această dată nu mai avem a face cu o pătrundere de alogeni care trăiau mai mult sau mai puţin similar autohtonilor. Con­comitent cu un final de preistorie în care se aflau geto-dacii, acum apare şi se dezvoltă o societate grecească colonială care trăieşte în istorie. Coloniile greceşti au avut o influenţă civilizatoare în societatea getică tradiţională din zonele limitrofe, Dobrogea, dar şi sudul şi centrul Moldovei ori răsăritul Munteniei.
Prin aceste colonii o mică parte a teritoriului României participă la istoria antichităţii clasice; în rest, societatea geto-dacică cunoaşte o evo­luţie lentă, dar sigură, pe parcursul mai multor secole. Născută în spaţiul dintre o Europă Centrală celtică şi Sudul elenistic, civilizaţia dacică îmbină aceste influenţe, primind chiar şi altele, mai îndepărtate, orientale, con-topindu-le în forme proprii, uneori mai originale, alteori mai evident tri­butare influenţelor străine.
La cumpăna erei vechi şi a erei creştine, în ultimele două secole di­naintea cuceririi romane, această civilizaţie atingea apogeul pe plan mate­rial şi spiritual. Ea nu era deloc lipsită de aspecte contradictorii în cultura materială, chiar stranii în unele domenii ale creaţiei spirituale (arhitectura sacră şi religia), cu elemente de unicitate în istoria europeană. La începutul secolului al II-lea d.Hr. statul roman reuşea să anihileze definitiv regatul lui Decebal, punând capăt unei civilizaţii „barbare" remarcabile.
Geti şi greci între Dunăre şi mare (sec. VÎI-II î.d.Hr.). întâmpla­rea (de fapt, poziţia geografică) face ca primul grup de autohtoni pome­nit într-un izvor istoric să fie cel al geţilor dobrogeni. Spre sfârşitul sec. VI î.d.Hr. puterea scitică aflată la apogeu intră în conflict cu interesele
expansioniste ale Imperiului Persan condus de Darius. Prin 519 (sau 514-512) î.d.Hr. acesta întreprinde o campanie — pe uscat şi pe mare, de-a lungul coastelor Mării Negre — spre ţara sciţilor. Grupurile de traci din împrejurimile Apolloniei (azi Burgas, Bulgaria) şi Mesembria (azi Ne-sebăr, Bulgaria) s-au supus perşilor de bunăvoie. în schimb, geţii — pe care armata persană îi întâlneşte undeva în Dobrogea, înainte de atingerea Istrului — s-au opus şi au fost biruiţi, „măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" — cum îi caracteriza Herodot, povestind episodul (IV, 93).'
Pentru veacul al Vl-lea, arheologia dobrogeană e ilustrată de aşezări
indigene la Tariverde (corn. Cogealac, jud. Constanţa), Sarinasuf (jud. Tulcea), fortificaţiile de la Mahmudia şi Beidaud (jud. Tulcea). Bine repre­zentate sunt necropolele ceva mai târzii, din sec. V-IV, de la Canlia, Satu Nou, Bugeac (jud. Constanţa), Murighiol (jud. Tulcea) şi, mai ales, marea necropolă cu peste 500 de morminte, majoritatea de incineraţie, de la Enisala (jud. Tulcea).
Dacă „regele" get Charnabon, pomenit într-o tragedie a lui Sofocle, a
domnit (înainte de mijlocul sec. V. î.d.Hr.) în acest spaţiu, ori în altul, este imposibil de precizat.
Geţii dobrogeni, primii menţionaţi într-un izvor literar, sunt şi primii autohtoni care vin în contact cu civilizaţia antichităţii clasice, prin intermediul grecilor din coloniile fundate pe litoralul dobrogean al Mării Negre.
Cea dintâi cetate grecească întemeiată aici a fost Istros — numită sub romani Histria (azi Istria, judeţul Constanţa), în anul 657 î.d.Hr., de coloniştii sosiţi din Milet. Aceeaşi origine au avut-o coloniştii care, în sec. VI au fundat oraşul Tomis (azi Constanţa). Aceste două colonii mile-siene au trăsături ioniene specifice (în dialect, instituţii şi viaţă spirituală), deosebindu-se de cetatea Callatis (azi Mangalia, jud. Constanţa), înteme­iată la sfârşitul secolului VI de dorienii din Heracleea Pontică (la rândul ei, colonie a Megarei). Histria se bucura de apropierea deltei şi a Dunării; 'Callatis era înconjurat de câmpii roditoare; Tomisul, deşi avea un excelent loc de port, în primele secole de existenţă a rămas în umbra coloniilor vecine. Au fost şi alte colonii, mai puţin cercetate deocamdată, din rân­dul cărora se detaşează totuşi Orgame, localitate numită aşa deja de Hecateu din Milet (probabil „Argamum" din epoca romană), de identificat la Capul Dolojman (jud. Tulcea), unde s-a cercetat incinta grecească din sec. V Î.d.Hr.
Viaţa cetăţilor depindea în bună măsură de relaţiile pe care le păstrau cu metropolele, uneori chiar precizate prin tratate; oricum, în organizarea social-politică ori în viaţa religioasă se reproduc instituţii şi cutume ale metropolelor. Puterea politică aparţinea poporului (cetăţenii cu drepturi depline) constituit în „adunare" (ekklesia). Un corp consultativ mai puţin numeros era însărcinat cu treburile curente — sfatul {boule). La Histria şi la Tomis corpul cetăţenesc e împărţit în triburi gentilice de origine ionia-nă; probabil că la Callatis existau cele trei triburi doriene. Puterea execu­tivă e deţinută la Histria şi la Tomis de câte un colegiu de arhontes, ajutaţi de colegii speciale. împrejurări excepţionale pot genera funcţii temporare: conducători militari (hegemones) la Tomis sau demnitari cu puteri extra­ordinare la Histria. La Callatis, colegiile de magistraţi urmează modelul Megarei, inclusiv eponimul cetăţii numit „rege" (basileus).
Din primii colonişti s-au recrutat familiile privilegiate care, cu timpul,
au ajuns să deţină poziţiile cheie din cetăţi. împotriva regimurilor oligar­hice instaurate astfel au avut loc frământări şi conflicte sociale. Aristotel dădea tocmai exemplul Histriei (alături de altele) pentru a ilustra felul în care se produc răsturnări din partea celor bogaţi dar excluşi de la magis­traturi; într-o primă etapă, oligarhia a fost nevoită să admită lărgirea numărului celor care participau la conducerea treburilor statului, iar mai apoi această formă de organizare politică s-a transformat în democraţie (Po­litica, IV, 4, 1290 b. 11). Nu este exclus ca prefacerile finale, spre demo­craţie, să se fi produs sub înrâurirea Atenei şi a expediţiei lui Pericle din Marea Neagră din anul 437, în urma căreia vor fi intrat în liga delio-attică şi unele colonii, printre ele aflându-se, poate, şi Histria.
Relaţiile coloniilor cu oraşe ca Rhodos, Samos, Chios, Corint sau Ate­na sunt ilustrate de importuri (ceramică, diverse produse meşteşugăreşti, vinuri şi untdelemn); spre mijlocul sec. VI la Histria se producea ceramică destinată mai ales uzului comun. în aceeaşi polis se fabricau şi material tegular, statuete de teracotă, bijuterii şi mărgele de sticlă. Tranzitul unor mărfuri sosite din metropole a constituit o sursă importantă de venituri pentru colonii; acestea, pe de altă parte, expediau materii prime, alimente (peşte, grâne) şi sclavi. Interesante relaţii s-au stabilit între grecii dobro­geni şi alte colonii din bazinul Mării Negre, sau chiar cu Lesbos, Pireu, Delos şi Egipt. Mai multe decrete au fost votate la Histria şi Callatis în favoarea unor oaspeţi străini — negustori, medici şi arhitecţi. Importanţa crescândă a portului Tomis a făcut ca, pe la 262 î.d.Hr. callatienii, împreu­nă cu histrienii să încerce să se înstăpânească pe acest port, fără însă a reuşi, datorită opoziţiei coloniei Byzantion.
Coloniile au posedat şi teritorii agricole necesare pentru producerea
hranei. Pe la începutul sec. III î.d.Hr. se desăvârşeşte procesul de organizare al acestor teritorii rurale (cbora), în care fiecare polis îşi exercita jurisdicţia. Dintre satele greco- indigene cu mare vechime menţionăm cel de la Nun­taşi (corn. Istria, jud. Constanţa), din chora Histriei, existent deja la sfâr­şitul sec. VII î.d.Hr.
In teritoriile rurale se producea mai frecvent contactul grecilor cu autohtonii. în principiu, grecii nu s-au stabilit în aşezări indigene pre­existente, în zonele rurale din preajma coloniilor populaţia autohtonă a putut fi atrasă şi, eventual, angrenată în activităţi agricole. Deşi există prezenţe autohtone la Histria (morminte ale aristocraţiei getice din sec. VI-IV î.d.Hr. în necropola tumulară a coloniei, sau ceramica de tra­diţie hallstattiană locală găsită în oraş), sensul major al relaţiilor e altul: apariţia produselor greceşti în mediul indigen din Dobrogea ori chiar de dincolo de Dunăre. Prin intermediul grecilor, în teritoriul getic ajungeau amfore cu vinuri şi uleiuri din Thasos, Rhodos, Sinope şi Cnidos. La Tari-verde, la numai 18 km de Histria, inventarul ceramic autohton se amestecă într-o asemenea măsură cu cel grecesc încât e greu de stabilit dacă ne aflăm într-o factorie greacă în mediu indigen, ori într-o aşezare indigenă elenizată. în necropola getică de la Enisala alături de ceramica locală se întâlnesc amfore de Chios şi Thasos, ca şi vase greceşti cu figuri roşii, măr­furi venite din apropiatul Argamum ori de la Histria.

Dar produsele greceşti de import depăşesc pământul dobrogean. Ele sunt în egală măsură cumpărate de aristocraţia getică din sudul Munteniei (ceramică de Thasos, Heracleea Pontică şi Rhodos la Zimnicea, jud. Te­leorman), ca şi de şefii triburilor din Moldova, ca la Curteni (jud. Vaslui), sau cei care rezidau în cetăţile de la Cotnari (jud. laşi), sau chiar mai la nord, la Stânceşti (jud. Botoşani). Până aici ajungeau, încă de la sfârşitul secolului VI, mărfurile tranzitate de cetăţile greceşti vest-pontice: amfore de Chios, Thasos şi Lesbos, boluri attice (sec. V). Nu mai puţin semni­ficativă pentru răspândirea şi preluarea formelor greceşti este imitarea aces­tora de olarii autohtoni: la Cotnari meşterul s-a străduit să modeleze cu mâna un „kantharos".

înflorirea economică a polis-urilor greceşti de pe litoralul dobrogean e reflectată şi de începerea activităţii atelierelor monetare: la sfârşitul sec. VI Histria bate monede de bronz, iar primele monede de argint sunt emise la Histria în sec. V şi la Callatis în sec. IV; la Tomis cele mai vechi monede sunt de bronz (sec. III). Monetăriile din Callatis şi Tomis au emis şi stateri de aur de tipul Alexandru cel Mare şi, mai târziu, de tipul Lisimah. în mediul autohton din dreapta şi stânga Dunării au pătruns şi monede bătute în aceste oraşe.

Prin populaţie, economie, prin formele de conducere, prin societatea de tip sclavagist, cetăţile dobrogene şi teritoriile lor au făcut parte din spaţiul lumii clasice a antichităţii. Toate componentele vieţii spirituale dau şi ele măsura integrării într-o civilizaţie grecească „de dincolo de mări". Limba vorbită în aceste colonii (cel mai vechi text histrian e de la sfârşitul sec. VI) este greaca „comună" (koine), răspândită în toată lumea elenistică, cu unele particularităţi ale dialectului ionic la Histria şi Tomis, ale celui doric la Callatis. Pentru nivelul culturii intelectuale sunt semnificative tea­trele care existau la Histria şi Callatis încă de la începutul epocii elenis­tice, în veacul al IlI-lea Î.d.Hr. printre intelectualii care activau în centrele culturale din regatele elenistice se numărau şi câţiva originari, se pare, din Callatis: Demetrios — geograf şi istoric, Istros — profesor de literatură, Satyros Peripateticul — literat.
Incintele cetăţilor şi mai cu seamă construcţiile obşteşti, începând cu
cele din epoca clasică, sunt întru totul remarcabile. încă din sec. VI car­tierul sacru al Histriei cuprindea două temple de piatră închinate lui Zeus şi Afroditei. Prin programul lor constructiv şi prin stil, templele histriene vădesc influenţele arhitecturii Greciei asiatice, mai ales ale oraşelor Samos şi Chios. încă mai interesant este micul templu doric din sec. III, construit din marmură de Thasos şi dedicat „Marelui Zeu". Cea mai veche statuie de marmură de la Histria, databilă la mijlocul sec. VI, reprezintă un tânăr (kouros). Statuile de cult ale lui Apollo şi cea colosală a lui Helios au fost importate la Histria. Numeroase frize cu reliefuri, uneori de calitate excep­ţională, înfăţişând scene mitologice ori scene de vânătoare, provin din import sau, poate, din ateliere locale. Artele minore — statuetele de lut (mai cu seamă cele de la Callatis se străduiau să imite celebrele teracote de Tanagra), bijuteriile etc. — presupun existenţa unor artizani-artişti spe­cializaţi, în toate cele trei colonii.

Religia cetăţilor greceşti dobrogene e religia metropolelor Greciei şi ale Asiei Mici. Panteonul lor cuprinde marii zei ai grecilor de pretutindeni (Zeus, Poseidon, Hermes etc), cu o devoţiune accentuată pentru Dionysos (temple la Callatis, probabil şi la Histria şi Tomis), pentru Cabirii din Samothrake (temple în toate cele trei cetăţi) contopiţi cu Dioscurii, pentru Apollo „Medicul" (protectorul Histriei, probabil şi al Tomisului), Afrodita şi Demeter (la Callatis).
Toate aceste realizări economice şi culturale sunt rodul unor eforturi deosebite, coloniile dobrogene fiind adesea nevoite să facă faţă unor mo­mente politice de mare dificultate. Puţin cât se cunoaşte, istoria politică a zonei vădeşte suficiente frământări şi pericole care reveneau periodic.
Se pare că oraşele greceşti (cel puţin Histria) au avut de suferit dis­trugeri cu prilejul expediţiei persane împotriva sciţilor. Dar şi populaţiile
din imediata apropiere, cum erau geţii şi tracii, ori situate mai departe, cum erau sciţii nord-pontici, au pus adesea în pericol viaţa acestor cetăţi, în veacul al V-lea, regatul sud-tracic al odrizilor s-a întins până la gurile Dunării, incluzând pe geţii dobrogeni (Tucidide, II, 96, 1; II, 97, 3) şi exer-citându-şi dominaţia asupra oraşelor greceşti. Despre extinderea acestei săpâniri la stânga Dunării nu există dovezi.
După slăbirea puterii odrizilor, pe la mijlocul secolului al IV-lea, gru­puri de sciţi încearcă să se aşeze în Dobrogea, sub conducera lui Atheas ,dar au fost respinse în anul 339 î.d.Hr. de cetăţile greceşti în alianţă cu geţii (o alianţă condusă de un enigmatic „rex Istrianorum"), dar şi cu spri­jinul regelui Macedoniei, Filip al II-lea, care dorea să controleze el însuşi Dobrogea şi coloniile greceşti (Iustinus, Historiae Philippicae, IX, 2, 2). Autoritatea macedoneană s-a făcut simţită încă mai mult sub domnia lui Alexandru cel Mare şi a căpătat forme apăsătoare sub urmaşul acestuia pentru Tracia, Lisimah. Regatul Traciei condus de Lisimah includea Do­brogea, până la gurile Dunării, poate şi sudul Basarabiei. împotriva satra­pului Lisimah cetăţile se răscoală prin 313 î.d.Hr., sub conducerea oraşului Callatis (Diodor, Bibi. hist., XIX, 73, 1-10; XX, 25). Cetăţile greceşti de pe ţărmul vestic al Pontului s-au aliat în acest context cu traco-geţii şi cu sciţii, fără ca revolta lor să fie încununată de succes. Moartea lui Lisimah, în 281 î.d.Hr., va aduce o uşurare pentru scurt timp, pentru că apare cu­rând o nouă ameninţare: „regatul" grupului celtic stabilit la Tylis, în Tracia, formaţiune politică care va exista până spre sfârşitul secolului al III-lea şi care-şi va exercita controlul şi asupra coloniilor.
Relaţiile cu geţii sunt schimbătoare: după episoade de alianţă în faţa pericolelor comune, urmează perioade de încordare şi duşmănie. în veacul al III-lea, un decret histrian ne face cunoscut că oraşul fusese nevoit să accepte „protectoratul" unui şef get, numit Zalmodegikos (ISM, I, 8) (dom­nind prin nord-vestul Dobrogei sau chiar în stânga Dunării?), căruia îi trimitea ostateci şi care controla, de altfel, sursele de venituri ale cetăţii. Un alt „basileu" traco-getic, de prin nordul Dobrogei, de la care ne-au ră­mas emisiuni monetare de argint, a fost Moskon. Ceea ce nu reuşiseră sciţii sub Atheas, se întâmplă spre sfârşitul veacului III şi în secolul următor: grupuri de sciţi se stabilesc în Dobrogea sub conducera unor „regişori" (de unde numele de „Scythia Minor") cărora cetăţile le plăteau, probabil, tri­but. O ameninţare mai mare pare să fi constituit, încă o dată, tracii situaţi în sudul Dobrogei, conduşi de un Zoltes. Pe la începutul secolului al II-lea Î.d.Hr. Histria (poate şi alte colonii) preferă să plătească tribut „regelui" Rhemaxos (şeful unei formaţiuni getice din Muntenia sau sudul Moldovei, ori o căpetenie scită sau cehă din sudul Basarabiei?) care, în schimb, apără teritoriul dobrogean de ameninţările tracilor (ISM, I, 15).
Câteva decenii mai târziu, înaintarea romană în Balcani, chiar dacă
încă departe de coloniile vest-pontice, avea să prefigureze viitoarea schim­bare majoră în statutul cetăţilor greceşti şi al Dobrogei întregi.
Geto-dacii
în sec. V-II î.d.Hr. A doua jumătate a mileniului I al erei vechi reprezintă pe teritoriul României, ca pe o bună parte a Europei, vre­mea unor profunde schimbări care ilustrează cea de-a doua vârstă a fierului (perioada Latene). Până la sfârşitul veacului al II-lea, adică pe parcursul fazelor timpurie şi mijlocie a Latene-ului în Dacia, trăsăturile esenţiale ale acestei etape (generalizarea folosirii uneltelor de fier, utilizarea plugului cu brăzdar de fier, specializarea meşteşugarilor, apariţia ceramicii lucrate la roată, dezvoltarea comerţului şi folosirea monedei, creşterea importanţei aşezărilor mari şi întărite, consolidarea uniunilor de triburi şi a conducerii acestora — şefii aristocraţiei tribale devenind „regii" unor formaţiuni poli­tice cvasiînchegate, apariţia, încă sporadică, a geto-dacilor în arena istoriei lumii clasice) vor fi recunoscute în toate marile regiuni locuite de ge-to-daci, chiar dacă coagularea acestor trăsături nu se face pretutindeni cu aceeaşi intensitate sau într-o sincronizare perfectă. Zona Dunării de Jos, unde influenţa grecească — după cum s-a văzut — s-a manifestat mai pu­ternic, a cunoscut o trecere spre Latene mai de timpuriu. în Transilvania procesul evolutiv se va accelera de prin veacul al III-lea, sub influenţa celţilor.

în bazinul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Moldovei, se poate surprin­de relaţia genetică cu mai vechea cultură Basarabi, cu grupurile culturale Ferigile şi Bârseşti. în unele puncte din Câmpia Dunării ceramica lucrată la roată apare extrem de timpuriu, chiar din veacul al Vl-lea. Continuita­tea de locuire în sec. IV se observă în aşezări la Govora-Sat (jud. Vâlcea), Budureasca (jud. Prahova); acum apare aşezarea de la Piroboridava (azi Poiana, corn. Nicoreşti, jud. Galaţi). Interesante sunt necropolele din sec. IV de lângă Brăila: la Brăiliţa s-au descoperit morminte de incineraţie ale autohtonilor, în timp ce la Chişcani mormintele de înhumaţie, prin unele aspecte ale ritualului şi inventarului par a reflecta trăsături specifice zonei nord-pontice (de pus în relaţie cu pătrunderea sciţilor lui Atheas?). O mare aşezare întărită s-a constituit în sec. IV la Zimnicea, o dava care va exista până în veacul I î.d.Hr. Alte fortificaţii din Oltenia şi Muntenia au mai curând caracter de cetăţi de refugiu.

Mai impunătoare se dovedesc a fi cetăţile getice din Moldova. La Stânceşti, alături de cetatea mai veche, cu începuturile prin sec. VI (şi care va funcţiona până în sec. III î.d.Hr.) apare a doua cetate în veacul al IV-lea î.d.Hr. împreună, cele două cetăţi însumează 45 ha putând adă­posti în caz de primejdie vreo 25 000 de persoane şi avutul lor. Pentru o locuire permanentă se estimează că numai în cetatea II puteau să existe vreo 90-100 locuinţe. Alte fortificaţii funcţionau în sec. IV la Cotnari (5 ha), Mereşti (jud. Suceava), iar în Basarabia la Alcedar (raionul Şoldă-neşti) şi, eventual, la Stolniceni (raionul Hânceşti). Descoperiri făcute la Curteni indică prezenţa unui atelier de prelucrare a fierului. Relaţiile zonei, ca şi ale unor aşezări din Muntenia, cu grecii din coloniile vest-pontice, au fost deja semnalate. în aşezări şi morminte din Moldova apar şi obiecte scitice din sec. VI-IV, urmare, probabil, a raidurilor acestei populaţii în teritoriile est-carpatice
In Transilvania descoperirile atribuite mediului autohton din secolele V-IV nu sunt, deocamdată, prea numeroase: mormintele de incineraţie de
la Ocna Mureşului (jud. Alba), cele de la Sanislău (jud. Satu Mare); forti­ficaţia de la Şona (jud. Alba) datează, probabil, de la sfârşitul Hallstattului şi începutul epocii Latene.

De pe la mijlocul secolului al III-lea şi în prima jumătate a sec. II î.d.Hr. asistăm la o perioadă de tranziţie spre etapa următoare, spre cultura geto-dacică „clasică". O serie de cetăţi şi necropole încetează în sec. III, în bună parte datorită unor factori externi. Altele continuă, cum ar fi Zimnicea, Poiana, Stânceşti, Cotnari. în Transilvania numărul lo­calităţilor unde s-a descoperit ceramică dacică aproape se triplează în sec. III—II faţă de cele două veacuri precedente.

O serie de mari aşezări geto-dacice, de tip dava, încep abia în veacul al Il-lea î.d.Hr., continuându-şi existenţa, măcar parţial, în etapa dacică „clasică": Popeşti (corn. Mihăileşti, jud. Ilfov) — unde a fost, poate, antica Argedava, Cetăţeni (jud. Argeş), Tinosu (jud. Prahova), Piatra Neamţ — „Cozla" şi „Bâtca Doamnei" (jud. Neamţ — zona anticei Petrodava), Pecica (jud. Arad) — probabil Ziridava, Piatra Craivii (sat Craiva, corn. Cricău, jud. Alba) — probabil Apulon, Căpâlna (corn. Săsciori, jud. Alba), Tilişca (jud. Sibiu), Costeşti (corn. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara).

Geto-dacii reprezintă denumirea sub care sunt cunoscute triburile tra­cice din spaţiul capato-dunărean. Izvoarele greceşti folosesc cu precădere numele de geţi, istoricii romani de mai târziu folosind numele de daci. Pentru Trogus Pompeius (la Iustin, Epitome, XXXII, 3, 16) „dacii erau un vlăstar al geţilor". Strabo (VII, 3, 2) ştia că unii autori îi consideră pe geţi ca fiind locuitorii dinspre „Pont şi spre răsărit", în timp ce dacii „locuiesc în partea opusă", deci spre vest, dar tot el ne asigură că „dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii" (VII, 3, 13). în general, autorii romani nu se sinchisesc prea mult să facă vreo deosebire etnică ori geografică între geţi şi daci, semn că aceasta nu exista ori că, la vremea respectivă, o asemenea depar­tajare nu mai era de actualitate. Lui Pliniu cel Bătrân (IV, 12, 80) i se pare firesc să facă doar menţiunea „geţii, numiţi daci de către romani". Probabil că, iniţial, geţii şi dacii au fost două triburi mai importante, al căror nume s-a extins generic asupra tuturor triburilor înrudite din zona carpato-danu-biană. Totuşi, şi denumirile „locale" ale unor triburi s-au păstrat în izvoare literare ori inscripţii, unele până târziu: Costoboci, Predavenses, Caucoen-ses, Biephi, Buridavenses, Albocenses, Potulatenses, Piephigi etc. Dintre acestea, numai triburile costobocilor şi buridavenşilor pot fi localizate mai exact, căci în sec. II d.Hr. primii locuiesc în nordul provinciei Dacia, numele celorlalţi recunoscându-se în toponimul Buridava (azi Stolniceni, jud. Vâlcea). Aceste triburi, conduse de un şef militar („rege", „basileu") îşi aveau centrele în câte o aşezare mare, de obicei fortificată, numită dava,similară unui oppidum celtic. De aici şi frecvenţa sufixului 'dava în topo­nimia importantă a ţării dacilor. Această „ţară" suprapunea, în linii mari, teritoriul dintre Tisa, Nistru şi Dunăre. Totuşi, triburi getice sunt cunoscute şi la sudul Dunării, până la Haemus (Munţii Balcani), după cum dacii s-au extins uneori şi spre vest şi nord-vest de Tisa.
Se ştie destul de puţin despre limba dacilor. Era o limbă indoeuropea-
nă de tip satem, înrudită îndeaproape cu limba tracilor; s-au păstrat foarte puţine cuvinte în texte antice, câteva toponime, hidronime (Maris = Mu­reş, Alutus = Olt, Samus = Someş, Crisius = Criş, Tibisis = Timiş, Or-dessos-Argesis = Argeş etc.) şi antroponime. In limba română există vreo 160 de cuvinte (cu etimologie neexplicată) care ar putea fi de origine geto-dacică.
Tabloul etnic pe care-1 înfăţişează Dacia ultimelor secole ale erei vechi
cuprinde şi unele populaţii străine.
Din a doua jumătate a sec. IV î.d.Hr. grupuri de celţi se aşează, mai cu seamă în zona intracarpatică, pe văile Mureşului, Someşului, Crişurilor şi Begăi. Cultura de tip Latene pe care o aduceau, superioară celei autohtone şi dominaţia politico-militară pe care o vor exercita în Dacia centrală şi vestică au avut urmări însemnate asupra dacilor din aceste teritorii. Celţii erau indoeuropeni de limbă kentum. Descoperirile celtice (în vreo 150 de puncte) atestă caracterul violent al pătrunderii (care de luptă, armament şi echipament militar). După primul şoc a urmat o perioadă de acomodare cu noii veniţi, apărând comunităţi daco-celtice. Autohtonii au preluat de la celţi cunoştinţe tehnice (în metalurgie şi în olărit — roata olarului). Veacul al III-lea este „secolul de aur" celtic din Transilvania, atestat de unele necropole mari, ca Fântânele (jud. Bistriţa-Năsăud), cu peste 200 de morminte, şi Pişcolţ (jud. Satu Mare) cu 185 de morminte. Descoperirea unor morminte „princiare", ca la Ciumeşti (jud. Satu Mare), atestă stra­tificarea socială şi privilegiile unor grupuri de războinici. în afara arcului carpatic prezenţa celtică a fost mult mai redusă. în veacul al Il-lea celţii dispar treptat; unii se vor fi contopit în masa autohtonilor, alţii se vor fi retras spre vest şi nord-vest (şi ca urmare a creşterii puterii dacilor).

Prin veacul al Il-lea, la est de Carpaţi, până la Nistru, s-au aşezat bas-tarnii de neam germanic. Probabil că rezistenţa dacilor transilvăneni i-a împiedicat pe bastarni să se extindă dincolo de Carpaţi. Lor li se atribuie cultura Poieneşti (jud. Vaslui) — Lukaşevka (raionul Orhei, Basarabia), o cultură alogenă, diferită de cea autohtonă. Neam războinic, cu succese militare în prima jumătate a veacului I î.d.Hr., ei dispar la mijlocul acestui secol, o dată cu unificarea triburilor dacice, retrăgându-se poate spre alte populaţii germanice.
Şefii militari care rezidează în dave provin din aristocraţia geto-dacică (tarabostes pileaţi). Ei dispun de forţa de muncă a oamenilor de rând(capillati — comaţi) şi, în măsura în care au existat, a sclavilor şi o folosesc mai ales la construirea fortificaţiilor.
Acestor şefi militari le-au aparţinut obiectele preţioase, de aur şi ar­gint, tezaurele datate în sec. IV—III î.d.Hr. Coiful de aur de la Poiana Co-ţofeneşti (jud. Prahova), cel de argint aurit de la Peretu (jud. Teleorman), capătul de stindard din acelaşi tezaur, coiful de argint aurit de la Agighiol (jud. Tulcea) erau piese de paradă. Semnificaţia politico-militară a tezau­relor se împleteşte cu rostul lor cultic, mai ales dacă luăm în considerare naraţiunile mitologice reprezentate pe aceste piese: imaginile unei divini­tăţi (?) feminine pe rhytonul de argint aurit de la Poroina Mare (jud. Me­hedinţi), scenele de sacrificiu reprezentate pe obrăzarele coifului de la Po-iana-Coţofeneşti, personajele cu rhytonuri şi vulturi înfăţişate pe coiful de la Agighiol ori pe coiful de aur de la Băiceni (jud. Iaşi). Tezaurele cuprind şi alte obiecte de ceremonial (cnemide la Agighiol, aplici la Craiova, Băi­ceni, Agighiol şi Peretu, brăţara de aur de la Băiceni, diadema de aur de la Buneşti — jud. Vaslui, pocalele de la Agighiol şi Porţile de Fier).
Piesele în discuţie reflectă hibrida artă „traco-geto-scitică" a secolelor V—III, cu stilul său animalier orientalizant, cu influenţe scitice şi persane grefate pe prototipuri greceşti. Ele sunt produsele unor ateliere greceşti sau ale unor meşteri itineranţi care lucrează la comanda aristocraţiei tribale traco-getice, conform gusturilor acesteia.
Potrivit celor mai complete izvoare referitoare la religia geto-dacilor (Herodot, IV, 94-96; Strabo, VII, 3, 5, 11; Lexiconul Suidas, s.v. Zamolxis) enigmaticul Zalmoxis ar fi fost un get care a trăit în preajma lui Pytha-goras, şi-a însuşit ştiinţa acestuia, a călătorit în Egipt, după care, întor-cându-se la neamul lui, a devenit un reformator religios. Ar fi fost, iniţial, preotul zeului suprem al dacilor (Gebeleizis sau Nebeleizis?) după care a fost el însuşi zeificat ori s-a suprapus (confundat) marelui zeu. Doctrina sa, având asemănări cu doctrina pythagoreică, promitea iniţiaţilor o postexis-tenţă fericită după moarte. învăţăturile şi le-a întărit printr-un ritual kata-basiac, cuprinzând ocultaţia şi epifania (M. Eliade), pe care 1-a organizat într-o peşteră din muntele sfânt Kogaionon pentru a convinge aristocraţia geto-dacică, din rândul căreia şi-a recrutat primii adepţi. Un sacrificiu uman asigura comunicarea periodică a adepţilor cu Zalmoxis.
Izvoarele literare sunt mai parcimonioase cu menţionarea divinităţilor daco-getice, semn că le considerau, probabil, banale în comparaţie cu fi­gura lui Zalmoxis şi cu doctrina sa al cărei punct nodal îl constituie ştiinţa dacilor de „a se face nemuritori". Gebeleizis, o divinitate urano-solară, apare numai la Herodot (IV, 94). în alte surse mai sunt amintiţi un zeu al războiului, căruia i se aduceau jertfe omeneşti (Iordanes, Getica, 41), zeiţa Hestia, cu care Zalmoxis ar fi intrat în legătură (Diodor, Bibi. hist. I, 94, 2), deci ar fi intermediat între divinitate şi oameni. Etimologia numelui
Zalmoxis este neclară, iar caracterul chtonian al „zeului" Zalmoxis este nesigur, chiar puţin probabil în ipoteza că acesta a devenit zeu principal. La fel de ipotetică este şi identificarea posibilelor divinităţi masculine (de obicei un călăreţ) sau feminine (ori a bestiarului fantastic, zoomorfizare a divinităţilor?) înfăţişate pe toreutica secolelor V-III cu zeităţile daco-getice menţionate în sursele scrise. Locurile de cult celebre, cu sanctuare monu­mentale, vor apărea abia în faza clasică a civilizaţiei geto-dacice.
Dacă geţii dobrogeni — precum am văzut — intră primii în atenţia istoriei scrise, tot geţii situaţi mai aproape de Dunăre vor intra primii în conflict cu statul macedonean. înainte de campania din Orient, pentru a-şi asigura spatele frontului, Alexandru Macedon s-a îndreptat, în anul 335, împotriva tribalilor. Cum geţii îi sprijineau pe aceştia, Alexandru trece Dunărea cu monoxilele pescăreşti luate de la băştinaşii de pe malul flu­viului. Macedonenii trec prin lanuri înalte de grâu, pun pe fugă „armata" geţilor — aproximată de Arrian (Anabasis, I, 3, 5-4,5) ca la 4 000 de călăreţi şi 10 000 de pedestraşi — şi cuceresc „un oraş" care „nu era bine întărit". S-a presupus că fortificaţia cucerită şi distrusă de Alexandru ar fi fost Zimnicea.
Câţiva ani mai târziu, în 326 î.d.Hr. (sau poate ceva mai devreme) ge­neralul macedonean Zopyrion, la întoarcerea dintr-o campanie de-a lungul coastei septentrionale a Mării Negre, a fost ucis de geţii din Bugeac, iar armata sa distrusă.
Relaţiile duşmănoase dintre macedoneni şi geţii nord-dunăreni conti­nuă, în Câmpia Munteană, într-o neidentificată cetate Helis se constituise un centru de putere la sfârşitul secolului IV î.d.Hr., sub conducerea lui Dromichaites, care intră în conflict deschis cu diadohul Traciei, Lisimah. Vor fi contribuit la această situaţie atât ajutorul oferit de geţi cetăţilor gre­ceşti răsculate împotriva lui Lisimah, cât şi dificultăţile pentru regele mace­donean de a-şi asigura linia Dunării ca frontieră. După mai multe ciocniri, în cursul cărora cade prizonier la geţi chiar Agathocles, fiul lui Lisimah (prin 300 î.d.Hr.), o campanie împotriva lui Dromichaites este condusă de însuşi diadohul Traciei (în 292 î.d.Hr.). Dincolo de anecdotica întâmplării — Lisimah este la rândul său înfrânt, făcut prizonier şi apoi eliberat pentru păstrarea bunelor raporturi, nu înainte de a fi moralizat de „regele tracilor" Dromichaites (Diodor, Bibi. hist., XXI, 11-12, 1-6), episodul demonstrează consolidarea uniunilor tribale geto-dacice.
In funcţie de tipurile de monede daco-getice se conturează, începând cu a doua jumătate a sec.
II î.d.Hr., patru zone distincte de emitere (cen­trul Munteniei; sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei; Oltenia; sudul Transilvaniei şi Banatul). Acestea ar corespunde celor patru uniuni tribale geto-dacice mai însemnate.
Izvoarele literare au conservat puţine nume de „basilei", „regi", şefi ai uniunilor tribale. Pe lângă amintiţii Zalmodegikos şi Rhemaxos, ceva mai târziu, pe la anul 200 î.d.Hr. este pomenit Oroles, în fruntea unui „regat" situat undeva prin răsăritul Transilvaniei şi în vestul Moldovei, care luptă împotriva bastarnilor (Pompeius Trogus, XXXII, 3, 16). în sfârşit, acelaşi izvor consemnează un rege Rubobostes (după mijlocul secolului al II-lea), sub conducerea căruia puterea dacilor a sporit; acesta stăpânea undeva în Transilvania


  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii