Pamantul romanesc - Istoria Romaniei

By anonim - februarie 05, 2008

Pământul românesc — străbătut de paralela de 45° şi de meridianul de 25° — se încadrează la limitele estice şi sudice ale Europei Centrale. Armonia şi simetria sa (S. Mehedinţi) sunt cu totul remarcabile. în centru se află Podişul Transilvaniei, cu înălţimea de vreo 500 m, înconjurat de Munţii Carpaţi, precum o cetate e înconjurată de ziduri (N. Bălcescu). Carpaţii trec, pe alocuri, de 2 000 m. în exterior înălţimile scad treptat, printr-o zonă colinară, pierzându-se spre câmpia Dunării, spre şesurile Tisei şi Nistrului. Acest teritoriu locuit în principal de români, cuprinzând enclave de alte neamuri (după cum „insule" de români se află şi în afara sa) măsoară vreo 300 000 km2, cam cât Italia sau ceva mai mult decât jumătatea Franţei. Statul român actual are 237 500 km2, dar România Mare din perioada interbelică, suprapunând mai fidel pământul românesc, însuma aproape 295 000 km2.
• Podişul Transilvaniei este o zonă colinară, fragmentată de ape, favorabilă agriculturii, pomiculturii şi creşterii animalelor. în subsol se află mari rezerve de sare, o bogăţie recunoscută, exploatată şi chiar exportată începând cu timpurile preistorice. Teritoriul e lipsit, în general, de păduri. Există lacuri, multe artificiale. Partea sudică, între Mureş şi Olt, oferă condiţii bune viticulturii.
Un lanţ de depresiuni marginale face trecerea spre munţi. Aceste depresiuni, ca şi Podişul Transilvaniei, au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Depresiunea Alba Iulia-Turda a oferit în epoca romană condiţiile pentru apariţia a două mari oraşe — Apulum şi Potaissa. în unele depresiuni marginale (Odorhei, Homoroade, Sibiu) au fost colonizaţi, în secolele XI şi XII, secuii şi saşii.
Carpaţii sunt contemporani cu Alpii, dar mult mai puţin înalţi (doar câteva vârfuri, din Carpaţii Meridionali, depăşesc 2 500 m). Trecătorile prin munţi au asigurat dintotdeauna legăturile dintre marile regiuni istorice. Puţine sunt chiar pe la baza muntelui: pe valea Oltului se trece uşor din Transilvania în Oltenia şi Muntenia, prima „şosea" pe aici fiind construită de romani. Alte trecători sunt pe la 1 000 m (Predeal) sau chiar mai înalte (Prislop, în Carpaţii Orientali, la peste 1 400 m). în general drumuri mai grele erau între Moldova şi Transilvania şi Maramureş, cu păsuri înalte.
Dacă numărul de trecători, de vale sau de culme, s-a dovedit a fi suficient pentru circulaţia oamenilor din toate timpurile, forma curioasă a Carpaţilor nu poate fi trecută cu vederea, nici urmările sale geopolitice. Carpaţii nu mărginesc o regiune anume şi nici nu despart bazinele unor fluvii (râurile izvorâte de pe orice latură a lor ajung, toate, în Dunăre). Provinciile româneşti situate în afara Carpaţilor sunt cu atât mai deschise şi mai penetrabile tlinspre zonele vecine (geografic şi istoric) — pusta maghiară, stepa rusească — cu cât se depărtează de munţi. Numai Transilvania istorică e înconjurată de munţi (şi, în măsura în care aceştia erau împăduriţi, ea era cu adevărat „ţara de dincolo de păduri"). Deci numai în Transilvania o mare depresiune geografică, cu adăpostul ei natural e dublată de un adăpost ori bazin istoric delimitat printr-un lanţ muntos. La scara întregului teritoriu românesc aşezarea Carpaţilor nu face decât să-1 taie; muntele care ar trebui să despartă pe români de alte neamuri, ca o graniţă naturală (A.D. Xenopol, după teoria lui O. Barot), nu face decât să-i despartă pe români în mai multe provincii istorice. Deşi Carpaţii au traversat regiuni locuite de acelaşi popor, cu o cultură unitară, diferenţierile marcate de lanţul muntos fiind minime, totuşi dispunerea munţilor n-a fost fără urmări însemnate în istoria politică şi statală a românilor în Evul Mediu; chia". în Antichitate vedem un anumit rol al Carpaţilor în repartizarea teritoriilor diferitelor provincii dacice ale Imperiului Roman.
Numeroasele depresiuni intra- şi subcarpatice au un relief deluros şi sunt adăpostite climatic. în acelaşi timp ele constituie teritorii uşor de apărat, ceea ce explică importanţa lor, mai cu seamă în Evul Mediu (Maramureş, Topliţa, Ciuc, Câmpulung Moldovenesc, Domele, Vrancea, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Loviştea, Haţeg, Beiuş etc).
Spaţiul locuit al Carpaţilor se extinde prin suprafeţele plane, de eroziune, care permit aşezări permanente şi culturi agricole până pe la 1 200 m. Amintirea unor străvechi locuri pentru târguri anuale care adunau populaţia de pe ambele versante ale Carpaţilor se păstrează până astăzi. Unele târguri se ţineau la înălţimi şi mai mari. întâlnirea anuală de la „Târgul de fete" de pe Muntele Găina (în Carpaţii Occidentali) se petrece la 1 700 m. Aşezările în zone înalte sunt de veche tradiţie: „Daci inhaerent montibus" spunea Florus („dacii sunt agăţaţi de munţi"), iar capitala lor, Sarmizegetusa (Grădiştea Muncelului) este la 1 000 m altitudine.
Munţii Carpaţi mai înseamnă bogăţia pădurilor (mai ales în Carpaţii Orientali), existenţa unor minerale de preţ — aur, argint, fier (mai ales în Carpaţii Occidentali) şi a păşunilor alpine care au permis un păstorit deosebit de intens. Exploatarea minereurilor datează din preistorie, cu o deosebită vigoare apoi în epoca romană.
Dealurile subcarpatice înconjoară Carpaţii Orientali şi Meridionali, prezentând înălţimi care nu depăşesc, de regulă, 500-600 m. Resursele economice se constituie aici în păduri şi zone cerealiere (în depresiuni), pomicultură, viticultură, creşterea animalelor; subsolul conţine sare, petrol, cărbune. Toate acestea explică intensitatea locuirii, iar primele mari centre medievale (Suceava, Câmpulung, Curtea de Argeş) au apărut în aceeaşi zonă. De la sfârşitul secolului al XlX-lea, exploatarea petrolului a produs un mare salt demografic. Populaţia Câmpinei, de exemplu, creşte în 12 ani cu 150%.
O densitate mare de aşezări se observă şi -în Podişul Moldo-Basarabean, mai cu seamă la apus de Prut, ca şi în Podişul Getic. Ca un podiş apare şi Dobrogea, cu un relief mai accidentat în nord. Acest pământ delimitat clar de Dunăre şi Marea Neagră este, din punct de vedere geopolitic, o anexă necesară regiunilor carpatice, în pofida aspectului său de culoar între stepele pontice şi Balcani. Spre nord-est, Delta Dunării este cea mai joasă şi mai tânără unitate de relief. Un ţinut jos este Bugeacul, teritoriul din sudul Basarabiei, cu deficit de apă (excepţie făcând lacurile Cahul, Ialpug şi Catalpug). Dominaţia tătară a distrus aici pădurile, iar solul a rămas până în secolul XIX slab cultivat. Litoralul basarabean este neprielnic pentru porturi. De la limanul Nistrului, unde milesienii fondaseră colonia Tyras, n-au mai existat alte porturi până pe litoralul dobrogean.
în sfârşit, câmpiile propriu-zise din extremităţile teritoriului care ne interesează sunt Câmpia Tisei în vest şi Câmpia Română din sud. Agricultura cerealieră este aici baza economiei; se adaugă creşterea animalelor (în vest) şi pescuitul (în sud).
Reţeaua hidrografică cuprinde aproape exclusiv ape care izvorăsc din Carpaţi (în afara Dunării) şi care, cu puţine excepţii notabile (Nistru), se varsă în Dunăre. Debit mare au Şiretul, Prutul, Mureşul, Oltul, Someşul, Jiul. Marile cursuri de apă au constituit dintotdeauna importante artere de circulaţie prin faptul că sunt navigabile (Dunărea, parţial şi unele râuri, mai cu seamă Mureşul) şi prin căile de uscat pe care le conturează văile lor. Râurile au unit mai mult decât au despărţit, chiar dacă temporar au avut rol de frontieră (Oltul sudcarpatic şi Mureşul inferior în epoca romană). Ţara Moldovei descrisă de Dimitrie Cantemir se împărţea în Moldova de Sus şi Moldova de Jos ca fâşii orizontale, mergând de la Carpaţii Orientali la Nistru; prin urmare, Prutul nu separa nimic. Fertilele văi ale râurilor sunt pline de aşezări, unele din timpuri străvechi. Cu prilejul marilor inundaţii ale Mureşului din 1970 s-a putut constata că nici o aşezare preistorică din preajmă n-a fost inundată, ceea ce dovedeşte din partea oamenilor acelor vremuri o perfectă cunoaştere a terenului, prin îndelungată experienţă.
Poziţia în cadrul Europei este determinantă pentru caracterul temperat al climei, ilustrat de temperatură, vânturi şi ploi, cu repercusiuni directe asupra regimului apelor, asupra răspândirii florei şi faunei. Influenţele Europei Centrale, sesizabile mai cu seamă în Transilvania (vânturile de vest şi nord-vest, precipitaţiile cuprinse între 550 şi 1 400 mm, larga răspândire a fagului) se întrepătrund cu acelea dinspre Europa Răsăriteană, în Podişul Moldo-Basarabean, Dobrogea şi Câmpia Română (ierni mai aspre şi veri secetoase, precipitaţii sub 550 mm) şi cu influenţe mai slabe de climat mediteranean (în Banat, Oltenia şi sudul Dobrogei). în felul acesta teritoriul românesc marchează limita nordică a viţei de vie, cea estică pentru bradul alb şi fag şi locul de întâlnire al stepelor cu pădurile.
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 11° în Câmpia Dunării şi -2° la altitudini de peste 2 500 m; temperatura medie anuală pentru întreg teritoriul României este de 9°. Tendinţe de apropiere de extremele absolute înregistrate (-38° şi +44°) se observă arareori. Moderaţie se constată şi în regimul ploilor; totuşi, anii secetoşi — urmare a poziţiei între seceta Mediteranei şi seceta Caspicei şi Mării Negre — sunt mai frecvenţi decât anii excesiv de ploioşi.
Vegetaţia reflectă aspectele generale ale reliefului. Pajiştilor alpine le urmează, într-o succesiune coborâtoare, pădurile de conifere (molidul, bradul), apoi cele de fag (împreună cu mesteacănul şi paltinul), pădurile de stejar (împreună cu ulmul, arţarul şi teiul), pădurile de luncă (arinul, salcia şi plopul). Urmează o centură periferică a silvostepelor şi stepelor, în bună măsură antropogenă.
în ce măsură cunoaşterea mediului natural actual poate fi utilă reconstituirii peisajului altor epoci istorice? Este limpede, astăzi, că în ultimele cinci milenii climatul din zona geografică pe care o cercetăm a fost cald, asemănător, în linii generale, celui actual. Au intervenit perioade de răcire, prin secolele VIII-X, apoi în secolele XIII-XVII. Este sigur că datele mai amănunţite în privinţa diferenţierilor climatice (regimul ploilor şi temperatura) sesizabile la intervale relativ mici (150-250 ani) ar putea explica mai bine destule fenomene istorice petrecute mai ales în mileniul I î.d.Hr. şi mileniul I d.Hr.
Transformările din cadrul geografic petrecute în epoca istorică, despre care avem mărturii sunt, uneori, naturale. Unele râuri şi-au schimbat cursul: Buzăul se vărsa în vremea lui Ştefan cel Mare de-a dreptul în Dunăre (Călmăţuiul pare să fie vechea albie a Buzăului), pe când acum se varsă în Şiret. Lacul Roşu a apărut în 1837, prin prăbuşirea unei porţiuni de munte în albiile unor pâraie.
Mai multe sunt însă transformările antropogene. Izvoare literare antice vorbesc despre abundenţa pădurilor în Dobrogea; prin urmare avem a face cu un proces antropic: despăduririle masive din vremea ocupaţiei otomane au produs stepizarea Dobrogei. Păduri întinse au fost defrişate peste tot în Evul Mediu; din ele au rămas acum pâlcuri răzleţe de arbori, iar uneori doar numele: Codrul Vlăsiei se întindea între Ploieşti şi Bucureşti; „Teleormanul" era o „pădure nebună", „Deliormanul" din Dobrogea sudică — la fel. Pe locul lor au apărut terenuri arabile, mai întâi pentru grâu şi pentru mei, iar din secolul al XVII-lea şi pentru porumb. Nou introdusa cereală a făcut curând mare concurenţă grâului, suprafeţele cultivate cu porumb crescând continuu; în anii '30 ai secolului XX, România era al cincilea producător de porumb din lume. Lanuri de grâu şi porumb au apărut în secolul XIX şi în stepele de odinioară: în Bugeac şi în Bărăgan (locuit până atunci aproape numai de păstori). Prin vânătoare masivă şi modificările antropice ale vegetaţiei au dispărut specii de animale: bourul, zimbrul, brebul, calul sălbatic şi colunul (măgarul sălbatic). Şi asemenea intervenţii în peisajul pământului românesc continuă în secolul nostru: în 1970 apele lacului de acumulare de la hidrocentrala de pe Dunăre au înghiţit insula Ada-Kaleh. A dispărut o oază de vegetaţie mediteraneană şi parfumul unor vremuri de altădată.
***
Pământul românesc e legat prin marea arteră a Dunării de Europa Centrală; prin Marea Neagră îşi întoarce o faţă spre Orient. Aşa cum climatologic influenţele Europei Centrale interferează aici cu cele dinspre stepele ruseşti şi dinspre Mediterană, tot astfel civilizaţia acestui pământ a fost deschisă deopotrivă Europei şi Asiei. Filtrarea celor două mari tipuri de cultură şi moduri de viaţă, ca şi amestecul lor în subtile proporţii, conferă o notă aparte istoriei şi viitorului.

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii