ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE ÎN TRADUCERE IMAGINARă DE V. VOICULESCU

By anonim - februarie 05, 2008

ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE ÎN TRADUCERE IMAGINARă DE V. VOICULESCU - volum de poezii de Vasile Voiculescu, publicat postum, în 1964. Cuprinde 90 de sonete, numerotate de autor (cu cifre romane) în continuarea ultimului sonet al lui William Shakespeare. Referinţele comentatorilor se fac, în schimb, cu precădere, la numărul fiecărui poem în interiorul acestui ciclu (număr desemnat cu cifre arabe).
Este, probabil, până astăzi, opera cea mai fascinantă a autorului, fapt datorat nu numai valorii literare, incontestabile, a ciclului în sine, cât caracterului său de pastişă înaltă, de replică (extrem de puternică, prin coerenţa vocii care se construieşte cu ajutorul textelor) dată unuia din cele mai celebre modele ale sonetului european. Este calitatea pe care o sublinia St. Aug. Doinaş, vorbind de implicaţiile poetice ale experimentului îtraducerii imaginareî ca formă majoră a epigonismului, loc geometric îal unei întâlniri de culturăî: Ultimele... îconstituie o experienţă artistică singulară, şi nu numai în aria literelor noastre. Prin subordonarea lor, în punctul de pornire, la o operă model - în speţă, sonetele lui Shakespeare - ele se indică drept o operă de epigonism; însă prin forţa lor lirică, prin plasticitatea expresiei româneşti, care nu sunt cu nimic tributare modelului ales, ele se impun ca un miracol al poeziei noastre, obligându-ne să reflectăm la o reinstituire semantică a termenului de epigonism...î (Doinaş, 1999). Ultimele... au fost receptate, la apariţie, ca o creaţie singulară în ansamblul scrierilor lui Voiculescu; C. Ungureanu explică faptul acesta prin raţiuni ideologice ale momentului, care au determinat critica să despartă ciclul postum respectiv de filonul poeziei religioase a autorului, deşi liniile de continuitate între ele sunt foarte numeroase şi evidente. Poeme ale unui sentiment plenar, erosul, sonetele lui Voiculescu sunt, totodată, în chip caracteristic liricii moderniste europene, poeziile unei crize a cuvântului, ale unei limite a limbajului confruntat cu unicitatea trăirii. De nerostit, pentru că neasemeni nici unei iubiri trecute, celebre, iubirea pe care o mărturiseşte, totuşi, subiectul sonetelor, recurge la măştile literaturizării spre a se ivi înaintea cititorului; esenţa ei unică este aproximată livresc, cunoaşterea ei directă fiindu-ne orgolios, gelos, violent interzisă. Literatura majoră a sonetului european (modelul declarat este Shakespeare, dar cititorul rafinat poate regăsi accente danteşti, sfâşieri ale erosului alăturat morţii în tradiţia lui Petrarca, trimiteri la Michelangelo, etc.) este convocată pentru a da seamă despre gloria unui sentiment şi despre umilinţa expresiei lui. Este ceea ce C. Ungureanu denumeşte îpanliteraturismî, când îtotul devine sau încearcă să devină o 'funcţie a literaturii', registrul alegoric se hrăneşte copios dintr-un posibil 'dicţionar de termeni literari', desfăşurarea epică a unor poeme se relaţionează cu alte 'poeme' mai vechi ori mai noiî (C. Ungureanu, 1981). Este semnificativ atât faptul că Voiculescu recurge la o specie literară cu formă fixă, puternic canonizată în algebra sa, la o formă care trebuie să fie preeminentă sensului (de exprimat), cât şi opţiunea sa foarte precisă pentru sonetul renascentist, unde abundă metaforele, comparaţiile, alegoriile, un întreg registru stilistic la fel de obligatoriu ca şi constrângerile formale. Încărcătura de imagini umple astfel, violent, locul a ceea ce nu se poate rosti şi deci nu se poate cunoaşte: iubirea absolută, împărtăşită, în veci. Sunt spectacole de forme, de adjective, de culori şi de stări ale subiectului-îndrăgostit, în care rapelul livresc sau mitologic permite obiectivarea experienţei, dar îfiecare din aceste momente ale marelui spectacol poartă deasupra lui, ca o sabie a lui Damocles, presimţirea maculării sale viitoareî (C. Ungureanu, 1981). Ca în toată lirica scriitorului, eul poetic îşi trăieşte cu voluptate căderea sub timp, abandonul, singurătatea, durerea, umilinţa - toate, limpezite acum şi transfigurate în strălucrea (compensativă) a gloriei adorării fiinţei iubite. El ştie, ca întotdeauna, că înu poate atinge sublimul decât lăsând forţele care-l sfâşie să atingă limita supremă a intensităţii lor - paroxismulî (St. Aug. Doinaş, 1999). O atare atitudine şi expunere a eului este în chip fericit convergentă cu tradiţia sonetului european, care vrea ca nivelul tematic al speciei să corespundă unui proiect exaltant, să transporte spiritul şi simţurile, să încadreze formal tablouri pe care mişcarea strofică a poemului să le conducă de la grade ridicate de generalitate la particularul unicatului unei experienţe liminale. Eug. Simion indentifica aici îun mod ingenios livresc de a imagina ceea ce am putea numi la Voiculescu figura consistenţei şi a pasiunii eşuateî (Eug. Simion, 1976), cu observaţia că livrescul nu ucide emoţia în asemenea îtraduceri imaginareî, ci o pune în cuvânt, o rosteşte astfel încât violenţa ei să nu rişte limitele rostirii inaugurate. Miza Ultimelor... nu este patetismul rece, neoclasic, elegant pe care l-ar putea presupune o referinţă (ce ar fi totodată o reverenţă) culturală aulică, ci asumarea conştiinţei livreşti a modernismului, dimpreună cu revelarea insuficienţei limbajului uman, confruntat cu sentimente coborâte din transcendent asupra fragilei fiinţe cuvântătoare care este poetul.
De-aceea, lectura lor poate oricând să oscileze între a vedea într-însele un ciclu al iubiri fără seamăn, ca şi consemnarea unei experienţe poetice, o ars poetica ambiguu deghizată într-o ars amandi pe care, complice, cititorul cunoscător al modelelor invocate, o va descifra din spectacolul măştilor şi al hieroglifelor livreşti. Dacă fiecare text este lucrat cu rafinamente de meşteşugar ori de giuvaergiu al unui stil arhaizant prin greutatea de referinţe practicate, în schimb din ansamblul ciclului se degajă o impresie de îsinteză ce poate fi descifrată la trei nivele: primul este nivelul uman, al anecdotei biografice, al înregistrării de sentimente şi al reacţiilor pasionale; al doilea este nivelul simbolic, ţinând de relaţiile afective şi intelectuale ale creatorului cu obiectul creaţiei, iar al treilea este nivelul cunoaşterii metafizice, al iniţierii în formele de comunicare cu universul, nivel mascat de drama reală din celelalte două, mai repede accesibile. Geniul lui Voiculescu stă în capacitatea, unică în literatura noastră, de a face această triadă senisbilă în unitatea fiecărui sonet, pe care concomitent îl organizează la nivelul formal al aparenţelor după principiul dual al luptei între contrariiî (R. Sorescu, 1979).
îMitologia completă a erosuluiî (I. Apetroaie, 1975) din Ultimele... este concretizată în teme prestigioase ale tradiţiei eruopene: androginul, perechea (sonetele 10, 13, 36, 44), gelozia şi trădarea (sonetele 47, 53, 73, 85, 88), minciuna iubirii (sonetul 27) dar şi forţa ei transfiguratoare (sonetele 31, 32, 33 etc.) ce se deschide spre tema alchimică, unde întâlneşte aurul, întruparea (sonetul 50), orbirea, labirintul - şi se întoarce apoi în chinurile sentimentului (care sunt totodată ale creaţiei poetice), din sonetele 52, 90, 87 etc. Bestiarii medievale trec în contururi diafane prin tablourile sonetelor, cu vânători, toamne, solstiţii şi centauri, oferind scenele dramatice necesare înfăţişării unei îcazuistici sentimentale foarte complicate care însoţeşte spectacolul iubiriiî (E. Zaharia Filipaş, 1980). Poezia despre iubire devine îtabloulî unei meditaţii despre poezie în general; subiectul îndrăgostit tinde să refacă, magico-mitic, perechea originară, în ultimă instanţă - androginul, dar aspiraţia sa îe posibilă în măsura în care înălţarea la condiţia geniului poate reprezenta o ieşire rituală dintr-un timp puţin favorabil creaţiei. Geniu suprem al literaturii, Shakespeare putea, în acelaşi timp, reprezenta alegoric, pasionata iubire, nicicând împlinită, a fiinţei celeilalte, cea înzestrată doar cu talent, deci aşezată într-un timp determinat al creaţieiî (C. Ungureanu, 1981). Iubirea - şi, pin intermediul ei, fiinţa poetului - este pusă mereu în relaţie cu timpul (sonetul 29), cu eternitatea (sonetul 87), cu gloria şi cu boala (sonetul 86). Iubiri de esenţe diferite se întâlnesc în spaţiul poeziei (securizant, dar şi securizat el însuşi de puternicul rapel livresc al sonetului shakespearian), natura lor ireconciliabilă este mediată de verbul creator: îIubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spaţiu;/ Tu patima-ţi împrăştii pe-un câmp fără hotare:/ Amici, cai, paji, canalii, femei, câini, prinţi... n-ai saţiu!/ .../ Iubirea-mi leonină numai cu ea hrăneşti:/ Durere, soartă, moarte sunt partea celorlalţi,/ Deasupra lor, prin mine, transcenzi şi te înalţiî (Sonetul 48). Exerciţiu spiritual şi forţă devastatoare, iubirea este principiul ultim al acestui univers, chinul fiinţei şi soluţia sa mântuitoare. De puţine ori, lirica erotică românească a veacului douăzeci şi-a aflat o atât de fericită expresie, resubstanţializând resursele expresive ale modernismului poetic european.

EDITII: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, Bucureşti, 1964, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, selecţie, prefaţă şi bibliografie de C. Ungureanu, Bucureşti, 1981. Ciclul de sonete a fost antologat în V. Voiculescu, Poezii, antologie şi prefaţă de AL. Piru, Bucureşti, 1966, V. Voiculescu, Poezii, II, antologie şi prefaţă de A. Rău, Bucureşti, 1968, V. Voiculescu, Poezii, antologie şi postfaţă de St. Aug. Doinaş, Bucureşti, 1972, Multum parva, poeţi români prezentaţi de L. Ulici, Bucureşti, 1974.

TRADUCERI: V. Voiculescu, PoŽsies, traduction franaise par P. Miclău, Bucureşti, 1981, V. Voiculescu, Die letzten ersonennen sonette Shakespeares in der erdachten Ÿbersetzung von..., ediţie bilingvă, transpunere germană de I. Weissglas, Bucureşti, 1974, V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de..., ediţie bilingvă, traducere în engleză de Cristina Tătaru, Cluj-Napoca, 1990 (ed. a II-a, Piteşti, 2000).

REFERINTE CRITICE: Perpessicius, Prefaţă la V. Voiculescu, Ultimele sonete..., 1964, A. Marino, îContemporanulî, an XIX, nr. 6, 1965, I. Negoiţescu, Scriitori moderni, 1966, A. Martin, Poeţi contemporani, I, 1967, I. Oarcăsu, Prezenţe poetice, 1968, F. Giurgiu, în îLimba şi literatura românăî, vol. XXIV, 1970, Z. Dumitrescu-Buşulenga, în îViaţa româneascăî, an XXVI, nr. 5, 1973, Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, II, 1974, St. Aug. Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, 1974, I. Apetroaie, Vasile Voiculescu, 1975, Z. Dumitrescu-Buşulenga, în îSecolul XXî, nr. 9, 1975, I. Pop, Transcrieri, 1976, Eug. Simion, Scriitori români de azi, II, 1976, L . Grăsoiu, Poezia lui Vasile Voiculescu, 1977, C. Ungureanu, Contextul operei, 1978, R. Sorescu, Interpretări, 1979, E. Zaharia-Filipaş, Introducere în opera lui V. Voiculescu, 1980, C. Ungureanu, Prefaţă, la Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, 1981, Vasile Voiculescu interpretat de..., vol. realizat de R. Pandele, 1981, M. Braga, V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, 1984, St. Aug. Doinaş, Poeţi români, 1999, A. Sasu, în Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, 2000.

Ioana BOT

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii