Intemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei-Proiect Istoria Romaniei # part. 2#

By anonim - martie 18, 2008

Intemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Apariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat" şi „întemeiere", a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.
Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă", personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat" scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.
„Descălecatul" la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea" ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun" al domniei, după care ţara s-a „lăţit" „până la Dunăre şi în Şiret" şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.
Desăvârşirea „întemeierii" Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare" a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.
Primele ştiri cu privire la statul constituit la sud de Carpaţi vin din sfera Regatului Ungar. Restaurarea unităţii regatului sub o nouă dinastie, de origine franceză, casa de Anjou, în persoana regelui Carol Robert, s-a realizat cu sprijinul masiv al papalităţii şi pe temeiul colaborării cu nobilimea împotriva magnaţilor, după două decenii de înfruntare între puterea centrală şi forţele centrifuge. într-un stadiu avansat al efortului restaurator al lui Carol Robert, în cursul luptelor purtate de ostile sale în Banat, el a avut de înfruntat şi ostilitatea noului stat românesc, realizat prin unirea voievodatelor din stânga şi din dreapta Oltului. Conducător al noului stat era acum Basarab, „marele voievod" (7—1352), titlu care exprimă recunoaşterea întâietăţii puterii sale de către ceilalţi voievozi din cuprinsul ţării, a căror urmă, de altminteri, a dispărut definitiv chiar din această vreme. în 1324, când amintea contactele diplomatice stabilite cu „Basarab, voievodul nostru transalpin", Carol Robert înregistra procesul de unificare teritorială înfăptuit în deceniile anterioare la sud de Carpaţi, unde formaţiunile politice multiple se contopiseră într-un singur stat, „Terra Transalpina", „Terra Bazarab", în terminologia cancelariei ungare, sau, în denumirea proprie „Ţara Românească". Stat puternic, ale cărui acţiuni politice şi militare îşi găsesc ecou în textele vremii.
Constituită în opoziţie cu Regatul Ungar, Ţara Românească s-a integrat într-o largă coaliţie de forţe ostile efortului restaurator al lui Carol Robert, coaliţie din care făceau parte tătarii Hoardei de Aur, ca factor hegemonie, bulgarii şi sârbii. Alături de bulgari şi tătari, împotriva Bizanţului a luptat în 1323 un contingent românesc trimis de Basarab în sprijinul aliatului său sud-dunărean.
După restaurarea autorităţii regale asupra Transilvaniei, care îşi manifestase viguros tendinţa autonomistă în timpul crizei de structură a regatului, Carol Robert s-a văzut silit să-şi fixeze atitudinea faţă de coaliţia de forţe ostile din afara arcului carpatic. în raport cu noua realitate constituită în detrimentul aspiraţiilor de dominaţie ale regatului său la sud de Carpaţi, atitudinea regelui a fost oscilantă. Dificultăţile restaurării puterii regale, teama de o realitate politică nouă a cărei forţă nu o cunoştea exact, au început prin a-i inspira prudenţă lui Carol Robert şi l-au determinat să se reconcilieze cu Basarab. Repetatele contacte diplomatice între cei doi adversari, semnalate de un act al cancelariei regale, s-au încheiat cu un acord (1324) care recunoştea unitatea Ţării Româneşti sub conducerea lui Basarab şi achiziţiile ei teritoriale, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii regelui şi a încadrării ţării în aria spiritualităţii catolice.
Acordul încheiat cu Basarab i-a atras lui Carol Robert critici vehemente din partea forţelor din rândurile nobilimii care îi erau ostile şi care subliniau marea putere pe care o concentrase în mâinile sale domnul Ţării Româneşti. Câţiva ani mai târziu, împins de aceste forţe, regele a încercat să suprime noul stat pentru a restaura dominaţia regatului său la sud de Carpaţi.
Folosind prilejul favorabil ivit în 1330, când un corp de oaste al Ţării Româneşti a fost înfrânt, alături de oastea ţarului bulgar de la Târnovo şi de tătari, la Velbujd, de către sârbi, Carol Robert a decis să întreprindă o mare campanie împotriva Ţării Româneşti pentru a-1 înlătura pe Basarab, în locul căruia intenţiona să numească un dregător regal; realizarea acestui ţel ar fi însemnat destrămarea statului românesc constituit în deceniile anterioare şi readucerea teritoriilor dintre Carpaţi şi Dunăre sub controlul Regatului Ungar, ca în primele decenii ale secolului XIII.
In septembrie 1330, oastea ungară, în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător — vechi obiect de litigiu între cele două ţări — pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii săi. Solia de pace trimisă de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plăti în continuare tribut şi de a îndeplini toate celelalte obligaţii asumate în anii anteriori cu prilejul restabilirii relaţiilor cu Regatul Ungar, a fost categoric respinsă de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpaţi.
înaintarea oştii ungare înlăuntrul ţării a fost deosebit de anevoiasă. Evitând o luptă decisivă, Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul ţării. Lipsit de mijloace de aprovizionare, Carol Robert a fost silit în cele din urmă să ordone retragerea, fără a-şi fi împlinit ţelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munţi, într-o trecătoare foarte îngustă, pe înălţimile căreia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsă ca „peştii în mreajă", potrivit cronicii ungare, şi a suferit un cumplit măcel. Regele însuşi a scăpat cu greu din dezastru în vreme ce o parte însemnată a elitei nobiliare şi ecleziastice a regatului său a rămas pe câmpul de luptă.
Pentru tânărul stat românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, înfruntarea cu marea oaste a unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a însemnat eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească. înţelegând din proprie experienţă zădărnicia încercării sale, Carol Robert nu a mai întreprins o nouă campanie, de revanşă. „Prima libertate românească" — cum a numit Nicolae lorga Ţara Românească a lui Basarab — şi-a manifestat puterea de rezistenţă, devenind un fapt istoric ireversibil.
Scurt timp după moartea lui Carol Robert, la începutul domniei fiului său Ludovic I de Anjou (1342-1382), s-a produs o nouă apropiere între cele două state pe temeiul luptei comune împotriva dominaţiei tătare la gurile Dunării şi în teritoriile de la răsărit de Carpaţi aflate încă sub hegemonia lor.
Acţiunea comună a Regatului Ungar şi a Ţării Româneşti s-a produs în cadrul marii ofensive împotriva dominaţiei Hoardei de Aur începută la Halici în 1340 de Polonia în cooperare cu Ungaria. Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), care a asumat un însemnat rol politic încă înainte de încetarea din viaţă a tatălui său, a restabilit raporturile de colaborare cu Regatul Ungar şi a participat la luptele cu tătarii, respinşi în cele din urmă departe spre răsărit.
înlăturarea dominaţiei tătare din zonele răsăritene ale teritoriului românesc, după aproximativ cincisprezece ani de luptă, a deschis problema statutului acestui spaţiu eliberat, prilejul unei noi înfruntări între Regatul Ungar, Ţara Românească, iar mai târziu şi Moldova. în centrul acestui conflict de lungă durată s-a aflat legătura cu gurile Dunării şi cu Marea Neagră, devenită la această dată una din principalele verigi ale comerţului euro-asiatic.
în concepţia lui Ludovic I, organizarea politică a acestor teritorii urma să se efectueze sub controlul şi în beneficiul coroanei ungare. în 1358, regele Ungariei şi-a manifestat categoric intenţia de a exercita o dominaţie directă în acest spaţiu, acordând negustorilor din Braşov dreptul de liberă trecere spre centrele comerciale dunărene şi spre Marea Neagră. Respingând această pretenţie a regelui Ungariei şi o dată cu ea şi suzeranitatea ungară, Nicolae Alexandru asumă în 1359 titlul de domn autocrat (de sine stăpânitor) şi, în urma negocierilor cu conducerea Imperiului Bizantin, instituie Mitropolia Ţării Româneşti în dependenţă de Patriarhia constanti-nopolitană. Prin acest act, Ţara Românească se înzestra cu instituţiile supreme ale statului de sine stătător, puterea laică autocrată şi puterea ecleziastică legitimatoare, direct legată de Constantinopol, unul din cele două centre de legitimitate spirituală ale lumii medievale. Actul lui Nicolae Alexandru însemna înfruntarea directă a pretenţiilor de suzeranitate ale Regatului Ungar asupra Ţării Româneşti; pe plan confesional, stabilirea legăturii cu Bizanţul şi crearea unui cadru autonom de viaţă bisericească însemna respingerea efortului regalităţii ungare de a impune Ţării Româneşti catolicismul, în dependenţă de ierarhia catolică a regatului. Cu acţiunea lui Nicolae Alexandru s-a desăvârşit aşadar din punct de vedere teritorial şi instituţional crearea Ţării Româneşti ca stat de sine stătător.
în direcţia deschisă de aceste iniţiative se înscrie şi acţiunea fiului lui Nicolae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu, 1364-cca 1376) a cărui domnie coincide cu apogeul puterii regelui Ludovic I, apogeu marcat de două evenimente: cucerirea Vidinului de către ostile ungare (1365) şi uniunea personală dintre Ungaria şi Polonia (1370) în persoana sa. în condiţiile deosebit de grele create de aceste evoluţii, Vladislav continuă rezistenţa faţă de presiunea Regatului Ungar, cu scurte intermitenţe de apropiere şi cooperare cu Ludovic.
începutul domniei lui Vladislav s-a aflat sub semnul unui acut conflict cu Ungaria: la 5 ianuarie 1365, Ludovic declară război voievodului considerat rebel. Pacea încheiată în 1366, după cucerirea Vidinului de Ludovic, s-a dovedit a nu fi decât un scurt armistiţiu. încercând să aducă la supunere Ţara Românească şi să o încadreze în planurile sale de politică balcanică, Ludovic întreprinde în toamna anului 1368 o mare expediţie la sud de Carpaţi. Cum însă una din ostile sale a fost zdrobitor înfrântă în Ţara Românească, pe râul Dâmboviţa, Ludovic a fost silit să abandoneze proiectul de a readuce Ţara Românească sub controlul său. Luând iniţiativa, Vladislav trece Dunărea, silindu-1 în cele din urmă pe rege să renunţe la dominaţia directă asupra Taratului de Vidin. Prin pacea încheiată în 1368, domnul român recunoştea suzeranitatea regelui, obţinând în schimb, cu titlul de feudă, Severinul şi Făgăraşul. Un element esenţial al păcii a fost regimul drumului comercial care lega Braşovul cu gurile Dunării: domnul Ţării Româneşti păstra suveranitatea asupra teritoriului străbătut de drumul Brăilei dar acorda în schimb un regim vamal preferenţial negustorilor braşoveni. Compromisul din 1368, care a consacrat câteva din obiectivele principale ale Ţării Româneşti în raport cu Ungaria, a devenit un element constitutiv al raporturilor dintre cele două state timp de un secol şi jumătate.
Un puternic val de prozelitism catolic înlăuntrul regatului şi în teritoriile cuprinse în aria sa de hegemonie, acţiune în cursul căreia s-au ilustrat călugării franciscani, a declanşat o rezistenţă generală a popoarelor ortodoxe împotriva politicii regelui Ungariei în ultimii ani ai domniei lui. Urmând una din direcţiile principale ale politicii tatălui său, Nicolae Alexandru, Vladislav a consolidat legăturile cu Patriarhia din Constantinopol, a înfiinţat o a doua mitropolie, în Oltenia, a extins influenţa domniei Ţării Româneşti la Muntele Athos, unde a asumat un rol deosebit de activ în calitate de ctitor al mănăstirii Kutlmuz. Consolidând dimensiunea ortodoxă a politicii sale, Vladislav a adâncit conflictul cu suzeranul său, angajat într-un masiv efort de convertire la catolicism a masei popoarelor ortodoxe, în cursul războiului care a urmat, a încetat din viaţă Vladislav. Direcţiile de politică internă şi externă în care s-a înscris activitatea lui Nicolae Alexandru şi Vladislav au fost continuate de succesorii lor, Radu I (cea 1376-1385) şi Dan I (1385-1386).
Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a manifestat curând şi la răsărit de Carpaţi unde, în contextul favorabil creat de apariţia Ţării Româneşti, s-a constituit „a doua libertate românească", Moldova.
încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat, au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. în 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi.

Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenţă tenace a localnicilor, accelerând constituirea Moldovei ca stat independent. Cea dintâi revoltă împotriva dominaţiei Regatului angevin s-a produs în 1359, concomitent şi nu fără legătură cu afirmarea de independenţă a lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească. în Moldova, la această dată un modest voievodat pe valea râului cu acelaşi nume, în teritoriile din nordul ţării care va purta acest nume în secolele următoare, Ludovic reuşeşte să domine situaţia, dar cu preţul unei însemnate concesii. în locul dominaţiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a văzut silit să aducă în fruntea acestei ţări un voievod român din provincia învecinată a Maramureşului, veche autonomie românească la nord de Transilvania, unde, în aceeaşi vreme, instaurarea efectivă a dominaţiei ungare provocase o sciziune în rândurile păturii nobiliare române. Trecând munţii cu o ceată de războinici maramureşeni, Dragoş a luat în stăpânire voievodatul de la răsărit de Carpaţi, ale cărui hotare le-a extins spre nord şi spre răsărit prin înglobarea altor formaţiuni politice aflate în dependenţa Haliciului sau a tătarilor. „Descălecatul" lui Dragoş, cum este numită în tradiţia istoriografică a ţării luarea în stăpânire a Moldovei de către maramureşeni, a menţinut însă voievodatul în dependenţa regelui Ludovic al Ungariei, situaţie pe care localnicii nu au acceptat-o. Cinci ani mai târziu, la sfârşitul anului 1364 sau la începutul anului următor, concomitent cu o nouă înfruntare între Regatul Ungar şi Ţara Românească, Moldova se răscoală împotriva dominaţiei regelui angevin; conducerea răscoalei a fost preluată de un alt fruntaş român din Maramureş, Bogdan, ostil politicii lui Ludovic de îngrădire a autonomiei provinciei sale natale. Descendenţa lui Dragoş a fost alungată şi, sub noul ei voievod, Moldova devine la rândul ei stat independent.
încercările Regatului Ungar de a anihila rezultatul acţiunii lui Bogdan şi de a-şi impune din nou dominaţia la răsărit de Carpaţi, în teritoriul pe care Ludovic îl numea „ţara noastră moldoveana" (terra nostra moldovana) s-au lovit de rezistenţa tenace a noului stat. Fără a oferi amănunte comparabile cu cele de care dispunem cu privire la luptele de independenţă ale Ţării Româneşti, cronica domniei lui Ludovic, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează eşecul expediţiilor repetate întreprinse de ostile Regatului Ungar şi rezultatul final al luptei, anume transformarea Moldovei în stat independent („terra... Moldavie in regnum est dilatata"). Moldova, Ţara Românească cea Mică (Valahia minor) — cum o numeşte un izvor contemporan, pentru a o deosebi de celălalt stat românesc, care apare deseori sub numele de Valahia Major —, îşi câştigase astfel independenţa prin rezistenţa încununată de succes opusă tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar.
Succesul rezistenţei militare a accelerat consolidarea statală. Succesorul lui Bogdan, fiul său Laţcu (1369-1377), a intrat în legătură directă cu

papalitatea care îi recunoaşte titlul de duce al Moldovei, ţară despre care actul papal afirmă că era o „parte" a „naţiunii române" (dux Moldavie partium seu nationis Wlachie), constatând astfel identitatea de origine a românilor din cele două ţări. Mai mult decât atât, Laţcu a obţinut din partea papei Urban V un scaun episcopal cu sediul în reşedinţa sa, oraşul Şiret, desprins din dioceza Haliciului şi aşezat în dependenţă directă de papalitate. Presiunea exercitată de cele două regate catolice vecine, Unga­ria şi Polonia, l-a determinat pe Laţcu să caute consacrarea autonomiei sale în legătură directă cu papalitatea.

Cu domnia lui Petru I (cea 1377-cca 1392), Moldova face paşi hotă­râtori în direcţia afirmării internaţionale şi a organizării statale. îndepăr-tându-se de Ungaria, a cărei hegemonie, consolidată în Europa Răsăriteană în ultimii ani de domnie a lui Ludovic I, se destramă după dispariţia aces­tuia, Petru se apropie de Polonia, aderând la noua şi puternica grupare de forţe constituită în răsăritul Europei o dată cu crearea uniunii polono-litua-niene. în 1387, el depune omagiul regelui Vladislav Jagiello, inaugurând astfel principala direcţie de politică externă a Moldovei timp de un secol, în cadrul noii legături externe pe care a stabilit-o cu regele Poloniei, dom­nul Moldovei i-a acordat şi un împrumut de 3 000 ruble, garantat de acesta prin concedarea temporară a oraşului Halici şi a ţinutului înconjurător, act care s-a aflat la originea unui îndelungat conflict teritorial între cele două ţări.

Eliberat de presiunea ungară în timpul crizei de succesiune şi a luptei pentru putere prin care a trecut Regatul Ungar după moartea regelui Lu­dovic, Petru I creează o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava, unde se mută dealtminteri şi reşedinţa domnească. Deşi conflictul dintre domn şi Patriarhia din Constantinopol în problema dreptului de a-1 numi pe titu­larul noului scaun mitropolitan a amânat ani în şir instalarea unui mitro­polit canonic, Moldova şi-a asigurat sursa proprie de legitimare a puterii, etapă însemnată a consolidării independenţei ţării.

Sub Roman 1 (cea 1392-1394), care se intitulează domn „din munţi până la mare", Moldova devine stat riveran al Mării Negre, desăvârşindu-şi unitatea teritorială prin înlăturarea ultimelor resturi ale dominaţiei tătare şi prin înglobarea formaţiunilor politice din sudul ţării. La aproximativ un sfert de secol după Ţara Românească, Moldova apare pe harta politică a Europei ca stat independent, constituit teritorial şi instituţional.

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii