Intemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei -Proiect Istoria Romaniei # part. 3#

By anonim - martie 26, 2008

Structurarea puterii. Scurt timp după constituirea Ţării "Româneşti şi Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în tiparele generale ale monarhiei feudale, cu trăsăturile proprii, determinate de specificul societăţii româneşti. Reunirea sub o conducere comună a multi­plelor cnezate şi voievodate din aria românească extracarpatică, proces încheiat cu constituirea celor două state, a fost urmarea unui transfer de putere politică din partea cnezilor şi voievozilor locali în favoarea condu­cătorului ales, care a asumat titlul de mare voievod; titlul exprimă atât func­ţia primordială, militară, a conducătorului cât şi întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi care de altminteri au dispărut curând din societatea româ­nească extracarpatică.

Integrarea Ţării Româneşti şi Moldovei în Commonwealth-ul bizan­tin, o dată cu înfiinţarea scaunelor metropolitane în dependenţă de Pa­triarhia din Constantinopol, a avut drept consecinţă nu numai consoli­darea poziţiei marelui voievod, dar şi modificarea calitativă a puterii sale; uns de mitropolit, marele voievod adoptă, o dată cu coroana, semn al su­veranităţii, şi titlul de domn (authentis în titulatura greacă), care a conser­vat în limba română semnificaţia de dominus atribuit împăraţilor romani din epoca târzie a imperiului, cea a dominatului. Prin ungere, domnii de­veneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu" (Dei gratia în latină, bojiiu milostiu din textele slave); afirmare de suveranitate atât externă, în raport cu puterile vecine, cât mai ales internă, faţă de toţi supuşii, inclusiv pătura stăpânilor de moşii din rândurile cărora proveneau. Şi mai eficient este afirmată această caracteristică a puterii domnului prin formula „de sine stăpânitor" (samoderjavnâi) sau în cea bizantină de „autocrator" adoptată de Alexandru cel Bun. Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a cuvântului Io, prescurtare a lui Ioannes, „cel ales de Dumnezeu", afirmă răspicat sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor.

Cooperarea dintre puterea centrală şi biserică, una din realităţile majore ale sistemului politic al Ţării Româneşti şi Moldovei, încă din vremea constituirii statelor, a avut în această ceremonie de tradiţie bizantină expresia ei simbolică supremă.

Domnia era ereditară în familia domnitoare, regulă adoptată probabil o dată cu constituirea statelor şi a cărei aplicare a dat naştere dinastiilor celor două ţări, care şi-au prelungit rolul istoric până în vremea conso­lidării hegemoniei otomane în a doua jumătate a secolului XVI: descen­denţa lui Basarab în Ţara Românească şi cea directă sau indirectă a lui Bogdan în Moldova, şi-au putut menţine, în ciuda grelelor vicisitudini ale timpurilor, funcţia conducătoare până când turcii au acţionat masiv asupra sistemului de guvernare al Principatelor Dunărene.

Principala afirmare a puterii centrale şi a tendinţei ei de a controla efectiv teritoriul ţării s-a manifestat, fireşte, în domeniul stăpânirii pămân­tului, cea mai de seamă sursă de avuţie şi putere. în ambele principate, domnii stăpâneau, pe lângă domeniul propriu, întinse teritorii care ţineau de prerogativa domniei: teritoriul care nu se afla în mâinile stăpânilor de pământ laici şi ecleziastici, pământ pustiu, pe care îl puteau conceda cu titlu condiţionat slugilor (fidelilor) lor; teritoriul oraşelor în care puteau in­stitui târguri şi iarmaroace, importantă sursă de venituri percepute prin taxe; întinderi mari de terenuri şi păduri rezervate în general pentru vâ-nătorile domneşti (branişti).

Una din manifestările cele mai evidente ale tendinţei de centralizare a puterii a fost afirmarea dreptului superior (dominium eminens) al domniei asupra întregului teritoriu al ţării, inclusiv asupra moşiilor patrimoniale ale boierilor, deţinute cu titlu ereditar, nu în virtutea unei danii domneşti. Tendinţa domniei de a atrage domeniul patrimonial1 (ocina, dedina) în sfera ei de acţiune, de a-şi impune dreptul de a confirma moşiile deţinute ante­rior cu titlu ereditar, aşadar de a asimila această stăpânire ancestrală cu cea derivată din donaţiile proprii, condiţionate de îndeplinirea unor obligaţii militare sau de altă natură — „dreaptă şi credincioasă slujbă" în termino­logia documentelor — a constituit unul din aspectele majore ale centra­lizării puterii. Confirmarea de către domn a domeniului patrimonial în­semna integrarea lui în sistemul de obligaţii vasalice. Dreptul pe care şi 1-a arogat domnia de a „retrage" domeniul (dreptul de retract), de a-1 confisca în cazurile de „infidelitate", hiclenie, în limba cronicilor şi a documentelor, după cum proceda cu pământurile dăruite cu titlu condiţionat, a constituit un pas însemnat în evoluţia puterii centrale, a identificării domniei cu su­veranitatea pe plan intern. Pe acest teren avea de altminteri să se desfă­şoare o îndelungată luptă între domnie şi boierime, marii boieri îndeosebi, care, în sens invers cu tendinţa domniei, se străduiau să integreze stăpâ

nirile dăruite de domn cu titlu condiţionat în masa proprietăţilor ei patrimoniale şi să le elibereze astfel de caracterul originar condiţionat.

Instituirea unui control efectiv asupra teritoriului şi a societăţii pre­supunea formarea unui aparat de stat corespunzător acestui obiectiv. For­mat, ca şi întreaga societate românească, în aria civilizaţiei bizantino-slave, aparatul de stat dezvoltat de domnia centralizatoare a purtat amprenta sursei sale de inspiraţie. Apariţia în secolul XIV a dregătorilor cu îndatoriri specializate, chiar dacă nu riguros, răspunzând la diferite funcţii ale sta­tului, e un indiciu al tendinţei de asumare efectivă de către domnie a con­trolului asupra teritoriului ţării.

Un pas însemnat a înregistrat politica de centralizare a puterii în urma apariţiei cancelariei domneşti, care întărea prin hrisoave stăpânirea pămân­tului cu titlu ereditar. In ambele ţări în fruntea cancelariei s-a aflat marele logofăt. Primele acte păstrate au fost emise în a doua jumătate a secolului XIV de cancelariile lui Vladislav I (Vlaicu) în Ţara Românească şi de Petru I în Moldova.

Afirmarea şi consolidarea prerogativelor judecătoreşti ale domniei şi-au găsit expresia în instituţia marelui vornic ale cărui atribuţii judiciare acopereau o vastă arie de cauze civile şi penale. Domeniul foarte însemnat din punct de vedere social al litigiilor de stăpânire a pământului şi al hotărniciilor se afla în competenţa vornicului, ca şi alte numeroase cauze.

Unul din indiciile principale ale progresului centralizării şi ale afir­mării suveranităţii domneşti a fost cuprinderea întregului teritoriu în sfera fiscalităţii statului. în virtutea funcţiei sale militare de comandant al ar­matei, domnul percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltu­ielilor de apărare sau răscumpărării păcii prin tributul impus de puterile străine. Consolidarea poziţiei domnilor de stăpâni supremi ai întregului teritoriu (dominium eminens) le-a îngăduit să impună generalizat prestaţiile în muncă şi dările în natură (dijme), cote din principalele produse ale agri­culturii şi ramurilor anexe: oieritul, goştina (darea din porci), dijmăritul sau deseatina (darea din stupi), vinăriciul etc.

Gestiunea centrală a veniturilor domniei se afla sub autoritatea marelui vistier (sau protovistier), care prin însăşi însemnătatea funcţiei sale ocupa o poziţie cheie în conducerea statului. Veniturile rezultate din dijme alimen­tau cămara domnească, potrivit concepţiei predominant patrimoniale cu privire la stat (funcţia de mare cămăraş e atestată doar în secolul XVII).

Activitatea diplomatică, primirea solilor străini şi ceremonialul pri­mirii lor se aflau în grija marelui postelnic, a marelui portar sau a marelui uşar. Atribuţii precumpănitor militare aveau marele spătar în Ţara Românească, hatmanul în Moldova.

Iniţial au precumpănit serviciile de curte, legate de persoana domnilor şi a familiilor lor. Principalii dregători ai curţi erau: marele paharnic, marele stolnic (în grija căruia se afla masa domnilor), marele comis (care îngrijea grajdurile domniei), marele clucer, marele sluger şi marele pitar (cu atribuţii legate de aprovizionarea cu alimente a curţii domneşti).

Pe măsura extinderii puterii centrale s-a dezvoltat şi aparatul de stat prin numirea unor dregători subalterni ai marilor dregători (logofătul sau vistiernicul al doilea şi al treilea, logofeţei, vistiernicei etc). Dregătoriile cen­trale îşi aveau exponenţii în judeţe şi ţinuturi.

Dregătorii din aparatul central sau local nu erau salariaţi, retribuţia lor se făcea, în cazurile importante, prin concesii de pământ, acordate lor „pentru dreaptă şi credincioasă slujbă", sau pe seama contribuabililor, din adaosurile impuse la dările percepute de la aceştia.

Sfatul domnesc, organ central al guvernării, era alcătuit iniţial din marii stăpâni de domenii; cu timpul, pe măsura consolidării puterii centraliza­toare a domnilor, raportul dintre cele două categorii s-a inversat în favoa­rea dregătorilor, exponenţi nu ai latifundiului ci ai puterii domneşti. Fireşte, în sfatul domnesc şi în general în dregătorii erau numiţi boieri, dregătoria fiind chiar un apanaj al clasei boiereşti. în ciuda permanentei tensiuni dintre domnie şi boierime, generată de divergenţele majore în problema structurării puterii, cooperarea dintre cele două realităţi constitu­tive ale statului a alcătuit temelia sistemului de guvernare a celor două ţări.

Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară; pe lângă serviciul feudal al membrilor clasei privilegiate care alcătuiau oastea cea mică, domnia putea dispune în situaţii de maximă primejdie partici­parea la apărarea ţării a întregii populaţii apte de serviciul militar, oastea cea mare. Pe această bază s-a dezvoltat remarcabila capacitate de apărare manifestată atât de Ţara Românească cât şi de Moldova în secolele XIV şi XV, sprijinită pe efective de luptători numeroase faţă de situaţia lor de­mografică şi în raport cu efectivele altor ţări mai puternice.
Instituirea vămilor de hotar a marcat puternic afirmarea suveranităţii domniei în raport cu puterile vecine în planul raporturilor comerciale. Ta­xele percepute de domnii celor două ţări pe circulaţia mărfurilor, îndeosebi de-a lungul celor două mari drumuri ale comerţului internaţional care le străbăteau teritoriul, au fost o excepţională sursă de venituri pecuniare, care a sporit continuu resursele domniei şi i-au lărgit în acelaşi timp liber­tatea de acţiune în raport cu forţele politice interne concurente.

Autocraţia a constituit formula de guvernare ideală pentru domnie şi pentru biserica de model bizantin care i-a consacrat puterea din a doua jumătate a secolului XIV. între acest ideal şi aplicarea sa integrală s-au interpus însă, pe de o parte, voinţa de putere a boierimii, care s-a luptat îndârjit pentru a-şi apăra şi consolida privilegiile, şi, pe de altă parte, tradi­ţiile particularismelor locale, moştenire a vremurilor anterioare constituirii statelor.
Principala manifestare a tendinţei boierimii de a contracara aspiraţiile
autocrate ale puterii centrale a fost opoziţia desfăşurată faţă de încercarea domnilor de a-şi asigura singuri succesiunea, în ordinea firească a primo-geniturii, în linie masculină, pentru a ocoli astfel tradiţia alegerii marelui voievod. Potrivit acestei tradiţii, conducătorii ţării, în calitate de voievozi sau mari voievozi erau aleşi în marea adunare, care îi întrunea pe toţi stăpânii de pământ şi pe reprezentanţii clerului; alegerea era un mijloc de a menţine pe cei aleşi în dependenţă faţă de alegătorii lor, care foloseau pri­lejul pentru a le impune condiţii şi a le limita prerogativele.

Mari voievozi prin alegere şi domni (autocraţi) prin ungere, conducă­torii celor două state au încercat să ocolească inconvenientele alegerii, prin asocierea la domnie în timpul vieţii a fiului lor cel mai în vârstă. Astfel a procedat Mircea cel Bătrân, care 1-a asociat la domnie pe fiul său Mihai, şi la fel au procedat unii domni ai Moldovei. Soluţie precară, care nu a reuşit să se impună; la capătul zilelor sale, Ştefan cel Mare, domn autoritar prin excelenţă, a fost silit să se scoale de pe patul de moarte şi să reprime în sânge opoziţia boierilor, care refuzau să-1 recunoască moştenitor al tronului pe fiul său Bogdan, indicat de el însuşi pentru a-i urma la domnie.

Politica domniei de a impune autoritatea ei supremă ansamblului teritoriului ţării, aşadar şi domeniului boieresc ereditar, şi de a înlătura pe această cale o sursă de putere autonomă rivală, a fost întâmpinată de o puternică rezistenţă din partea boierimii. în cele din urmă, principiul do­meniului eminent s-a impus, dar efectele sale au fost limitate de imunită-ţile fiscale şi judiciare — scutiri de dări şi renunţarea la exercitarea unor atribuţii judecătoreşti ale domniei — acordate marilor stăpâni de pământ. O înfruntare similară de lungă durată a prilejuit şi efortul stăpânilor de domenii de a refuza domnului dreptul de a le retrage stăpânirea şi de a aduce stăpânirile lor în masa funciară controlată de domnie (nu numai în cazurile de hiclenie dar şi în cele de desherenţă).

Particularismele regionale şi locale au fost o altă stavilă în calea cen­tralizării puterii. în cadrul Ţării Româneşti, Oltenia a păstrat un statut aparte, sub conducerea banilor Craiovei, cu atribuţii similare cu cele ale domniei, inclusiv dreptul de a condamna la moarte. în funcţie de evoluţia raportului de forţă între domnie şi particularismul regional, banii Craiovei erau principalii dregători ai domnilor sau expresia cea mai înaltă a auto­nomiei Olteniei. Din cadrul acestei puternice autonomii, care a culminat cu instituirea marii bănii a Craiovei, s-a manifestat cu succes în secolul XVI tendinţa principalei familii boiereşti a provinciei, cea a boierilor Craio-veşti, de a prelua conducerea întregii Ţări Româneşti.

Integrarea târzie a sudului ţării în complexul teritorial al Moldovei şi-a lăsat până târziu amprenta în organizarea administrativă a ţării, împărţită între „Ţara de sus" şi „Ţara de jos". Sudura încă imperfectă a celor două entităţi teritoriale explică desfacerea Moldovei în ţări cvasiautonome în vremea luptelor dinastice care s-au deslănţuit după moartea lui Alexandru cel Bun între urmaşii săi. Unele autonomii locale, care s-au sustras politicii centralizatoare a domniei, s-au conservat până târziu în Moldova, în Vran-cea şi în zona Câmpulungului Moldovenesc.

Tradiţiile locale, dreptul cutumiar (jus valachicum sau dreptul românesc) precumpăneau încă în raporturile sociale la nivel local, limitând conside­rabil aria de aplicare a justiţiei domneşti. Dreptul scris, codificările de ori­gine bizantină, traduse în slavă (Sintagma lui Matei Vlastares) îşi fac timid apariţia abia în secolul XV şi tind să îşi lărgească acţiunea în secolul următor.

în Transilvania, vechea instituţie a voievodatului, convertită de cuce­ritori în organ al puterii centrale, simbolizează în continuare autonomia foarte largă a ţării faţă de regalitate. în secolele XIV şi XV, autonomia transilvană se consolidează, dar într-o formulă dominată de privilegiu şi de deţinătorii lui.

Sub autoritatea voievozilor Transilvaniei, care concentrau în mâinile lor atribuţii militare, judiciare şi administrative, se dezvoltă puterea gru­purilor privilegiate şi instituţiile ei. Stăpână pe cea mai mare parte a dome­niilor din comitatele transilvane, nobilimea a dat un conţinut nou orga­nizării politice a acestora. Din instrument al regalităţii, născut din nevoia de administrare a imensului domeniu arpadian, comitatul a devenit o insti­tuţie precumpănitor nobiliară. Numiţi de voievozi, comiţii aplicau deciziile care asigurau guvernarea centralizată; ei împărţeau însă puterea, îndeosebi cea judecătorească, cu reprezentanţii aleşi ai nobilimii locale, juzii.

Pe baza vechilor privilegii s-au dezvoltat în această vreme şi comuni­tăţile secuilor şi saşilor. Secuii se aflau sub autoritatea supremă a unui comite (comes Siculorum) numit de rege. Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (sedes), unităţi judiciar-administrative în fruntea cărora se aflau un căpitan, cu atribuţii precumpănitor militare, şi un jude, cu atribuţii judecă­toreşti. Tot mai mult în cursul acestei perioade puterea efectivă în cadrul scaunelor şi al ansamblului secuimii a trecut din mâinile obştei în cele ale fruntaşilor secuimii. Aceştia au devenit şi factorul de decizie în cadrul congregaţiilor locale sau generale ale secuimii.

Scaunele şi districtele saşilor din Transilvania erau conduse de doi juzi, unul numit de rege iar celălalt de obştea săsească (juzi regali şi juzi scăunali). Pe lângă atribuţii judiciare, cei doi juzi aveau funcţii administrative, fiscale şi militare. Şi în lumea săsească puterea de decizie în cadrul scaunelor a revenit tot mai mult unui grup privilegiat din lumea rurală şi apoi din patriciatul orăşenesc, pe măsura dezvoltării marilor centre urbane de la Sibiu, Braşov şi Bistriţa. Emancipate progresiv de sub autoritatea regală, organizaţiile teritoriale săseşti s-au constituit într-o universitate a saşilor(universitas saxonum) a cărei largă autonomie a fost confirmată la sfârşitul secolului XV.

Aşadar în secolul XIV, comitatele nobiliare şi organizaţiile teritoriale ale saşilor şi secuilor au evoluat spre autonomie în formule dominate de privilegiu şi privilegiaţi. Această tendinţă, care avea să triumfe în secolul XV, s-a reflectat larg în instituţia congregaţiilor generale ale provinciei. Convocate iniţial din iniţiativa voievozilor, pentru a dezbate diverse probleme, îndeosebi de ordin judiciar, congregaţiile generale au devenit tot mai mult în cursul secolului XV adunări de stări nobiliare, care reuneau pe reprezentanţii categoriilor privilegiate ale nobilimii, saşilor şi secuilor.

în vreme ce autonomiile celor trei „naţiuni" privilegiate s-au conso­lidat, străvechile autonomii autohtone, „ţările" româneşti, au fost supuse presiunii politicii regale, care tinde să le încadreze în propriile ei tipare de organizare. Masa populaţiei româneşti a fost lipsită de un cadru propriu de organizare politică înlăuntrul Transilvaniei; şi autonomiile judiciare româ­neşti, încă foarte puternice, tind a fi îngrădite de regalitate şi nobilime. Din secolul XIV, românii, adică păturile lor privilegiate, au fost excluşi ca atare din conducerea politică a Transilvaniei; în 1355, ei figurează ultima oară între participanţii la o congregaţie generală.

Scoţând în afara legii confesiunea ortodoxă, pentru a se pune de acord cu directivele papalităţii din Avignon, dar şi pentru a îngrădi relaţiile românilor din Transilvania cu cei din ţările de dincolo de Carpaţi, care se organizaseră în state de sine stătătoare, regalitatea ungară a împiedicat constituirea unei pături privilegiate româneşti în cadru naţional; nu au avut acces la privilegiu şi la titlu nobiliar decât acei dintre fruntaşii români care aderau la confesiunea catolică şi se integrau astfel în masa nobilimii eterogene.

în condiţiile create de această politică, un rol însemnat în sprijinirea formelor de viaţă româneşti din Transilvania a revenit protecţiei exercitate de Ţara Românească şi Moldova. Domnii celor două ţări au obţinut, în ca­drul relaţiilor lor de colaborare cu Ungaria, un şir de feude în Transilvania: Făgăraşul şi Amlaşul, în cazul Ţării Româneşti, din a doua jumătate a seco­lului XIV, Ciceul şi Cetatea de Baltă, cu întinse domenii, în cazul Moldo­vei, din vremea lui Ştefan cel Mare; prin aceste feude, o parte măcar din teritoriul Transilvaniei s-a aflat sub administraţie românească. De impor­tanţă şi mai mare încă a fost patronatul bisericesc al celor două ţări asupra românilor din Transilvania lipsiţi mult timp de o ierarhie bisericească superioară proprie.

Centralizarea
puterii şi reacţia nobiliară. La sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV, Ţara Românească şi Moldova şi-au consolidat structurile statale. Două domnii strălucite, cea a lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească (1386-1418) şi cea a lui Alexandru cel Bun în Moldova (1400—1432) ilustrează prin durata şi prin realizările politicii lor interne şi externe procesul de întărire a statului în cele două ţări.

Mai mult decât în trecut se afirmă acum caracterul autocratic al dom­niei; în evidentă relaţie cu Bizanţul şi sub influenţa ideologiei politice bizantine, Mircea adoptă, în urma acţiunilor sale militare, care l-au adus în stăpânirea Dobrogei, titlul de despot; la rândul său, Alexandru afirmă cate­goric autocraţia, după ce a restabilit, încă de la începutul domniei, relaţiile cu Patriarhia din Constantinopol. Trecând de la afirmarea teoretică la aplicarea practică a principiului autocraţiei, cei doi domni îşi asociază fiii la domnie, încercând astfel să instituie automatismul succesiunii şi să smul­gă boierimii unul din mijloacele ei principale de presiune asupra puterii centrale. în acelaşi sens a acţionat consolidarea de către cei doi domni a organizării ecleziastice şi administrative a ţărilor lor şi dezvoltarea activi­tăţii cancelariilor lor, care, din această vreme, încep să cuprindă o sferă mult mai largă a vieţii sociale decât în trecut.

Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti şi Moldovei a primit un pu­ternic impuls din partea celor doi domni. Legăturile comerciale ale celor două ţări cu Transilvania şi Polonia au fost reglementate prin marile pri­vilegii vamale acordate de Mircea negustorilor din Braşov (1412) şi de Alexandru celor din Lvov (1408; nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului Moldovei în favoarea braşovenilor). Mircea cel Bătrân a pus în exploatare minele de la Baia de Aramă.

Indiciul cel mai sigur al gradului înalt de dezvoltare a puterii domniei a fost remarcabila forţă militară a Ţării Româneşti şi Moldovei în această vreme şi excepţionala eficacitate a politicii lor externe. Sub Mircea cel Bătrân, Ţara Românească cunoaşte cea mai mare întindere teritorială; domnul nu numai şi-a consolidat stăpânirile din Transilvania, obţinute ca feude din partea regalităţii ungare, dar a cuprins şi Dobrogea sub autori­tatea sa. Forţa militară a lui Alexandru cel Bun i-a permis domnului să împiedice imixtiunea puterilor străine, îndeosebi a Regatului Ungar, care, prin tratatul de la Lublau, încheiat între Sigismund de Luxemburg şi Vla-dislav Jagiello, preconizase împărţirea ţării între Ungaria şi Polonia (1412). Domnul Moldovei şi-a consolidat legătura cu Polonia prin sprijinul eficace pe care i 1-a acordat în două rânduri împotriva cavalerilor teutoni: la Griinwald. (1410) şi la Marienburg (1422).

Consolidarea şi afirmarea celor două ţări s-a reflectat pe plan extern; cardinalii reuniţi în 1408 la Pisa pentru a pregăti un conciliu general, cu participarea lumii ortodoxe, s-au adresat şi domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, situându-i îndată după împăratul Bizanţului în ierarhia politică a Orientului.

Progresul puterii centrale a declanşat reacţia boierimii care a izbucnit puternic după dispariţia celor doi domni. Larg favorizată de amestecul pu­terilor străine — Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman — în viaţa internă a Ţării Româneşti şi Moldovei, reacţia boierească s-a manifestat în chipul cel mai evident prin reafirmarea dreptului boierimii de a-i alege pe domni şi prin lupta între facţiunile boiereşti grupate în jurul diverşilor pretendenţi la domnie. în Moldova, unde statul era mai recent, luptele pentru domnie, prelungite timp de un sfert de secol (1432-1457), au vădit şi o puternică tendinţă de fărâmiţare teritorială, de împărţire a ţării între pretendenţi.

Noua orientare de politică externă a lui Alexandru cel Bun în ultimii ani ai domniei sale, când s-a asociat unei coaliţii antipolone, alături de Ungaria, Lituania şi Ordinul Teutonic, în scopul de a anexa Pocuţia, a dat un nou impuls rivalităţii polono-ungare pentru Moldova, a cărei politică internă s-a resimţit puternic de pe urma acestei evoluţii.

Lupta pentru domnie care a izbucnit între fiii mai vârstnici ai lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, a deschis o îndelungată vreme de in­stabilitate în Moldova în cursul căreia rivalităţile facţiunilor boiereşti şi ale pretendenţilor la domnie s-au împletit strâns cu intervenţiile Regatului Ungar şi ale celui polon care tindeau să-şi subordoneze ţara şi să îi con­troleze drumurile comerciale.

Echilibrul de forţe realizat pentru un timp între cei doi fraţi rivali s-a manifestat pe plan politic printr-o încercare de domnie asociată şi, în cele din urmă, prin diviziunea teritoriului între Moldova nordică, „Ţara de Sus", şi Moldova pontică, „Ţara de Jos", cu două reşedinţe diferite. înlă­turarea lui Ilie în 1443 a adus ţara întreagă în orbita Poloniei; pentru a o readuce în sfera sa de influenţă, Ungaria a sprijinit un alt pretendent, Petru (1444). Dar, trei ani mai târziu, guvernatorul Transilvaniei, Iancu de Hu­nedoara, a fost silit să repete intervenţia în Moldova, impunându-1 din nou la conducerea ţării pe Petru, care i-a cedat Chilia unde s-a instalat o gar­nizoană ungară, garanţie a legăturii comerciale dintre Regatul Ungar şi Marea Neagră.

La rândul lor, polonii au încercat în 1450 să-şi restabilească cu ajutorul armelor suzeranitatea asupra Moldovei. Dar la Crasna, în 1450, Bogdan, domnul Moldovei (1449—1451) a înfrânt zdrobitor oastea polonă. în cele din urmă, polonii au găsit un vasal obedient în persoana lui Petru Aron (1451—1457, cu întreruperi), înscăunat în urma uciderii lui Bogdan.

Tendinţa dominantă a rămas totuşi cea a centralizării şi ea s-a impus în a doua jumătate a secolului XV, remarcabil reprezentată de două din cele mai proeminente personalităţi ale istoriei româneşti în evul mediu: Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti (1456-1462), cunoscut în izvoarele străine contemporane sub numele de Dracula, şi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Efortul perseverent al celui din urmă, care şi-a putut urmări ţelul în cursul unei domnii îndelungate, a reuşit să îngră­dească simţitor tendinţele politice ale marii boierimi.

Manifestările anarhice ale boierimii au fost viguros reprimate de ambii domni. Vlad Ţepeş, una din cele mai originale şi notorii personalităţi româneşti, s-a înscăunat cu ajutorul militar al lui Iancu de Hunedoara la conducerea Ţării Româneşti în primăvara anului 1456, după izgonirea lui Vladislav II, devenit adversar al guvernatorului Regatului Ungar. Domn autoritar, până la formele extreme ale represiunii pe scară largă, Vlad Ţe­peş, poreclit astfel după mijlocul principal de tortură şi execuţie pe care îl folosea, ţeapă, a încercat cu mijloacele cele mai dure să-şi nimicească adversarii şi să stârpească viciile societăţii. înlăturarea hoţiei, asigurarea siguranţei drumurilor şi a mărfurilor, stimularea efortului, fie şi cu metode represive, instaurarea unei justiţii sumare dar situate deasupra privilegiului şi a rangului social, sunt câteva din manifestările unei politici de afirmare a puterii centrale, de asumare a unui control efectiv asupra societăţii. Se­veritatea sa excepţională, cruzimea chiar pe care a pus-o în slujba realizării idealului său politic, au impresionat pe toţi contemporanii şi se află la originea povestirilor despre faptele lui. Adunate şi puse în circuitul larg de saşii din Transilvania asupra cărora şi-a revărsat în repetate rânduri ostilita­tea, aceste povestiri au ajuns pe diverse căi atât în Europa Occidentală, unde au format obiectul unor tipărituri speciale, cât şi în lumea rusă, unde au servit ca model de inspiraţie autocraţiei în curs de afirmare. Centrul principal de difuzare a acestor relatări atât în Apus cât şi în Răsărit a fost curtea de la Buda a lui Matias Corvin, alternativ aliat şi adversar al lui Vlad Ţepeş.

Guvernarea sa autoritară nu a fost decât o etapă pregătitoare a luptei deschise de Vlad Ţepeş împotriva turcilor a căror dominaţie a încercat să o înlăture în colaborare cu Matias Corvin.

Confruntat în câteva rânduri cu crize interne grave, provocate de în­cercarea unor facţiuni boiereşti de a-1 înlătura din domnie, cu cooperarea unor puteri străine, Ştefan cel Mare a reacţionat suprimându-i pe boierii răzvrătiţi. Cu tot atâta perseverenţă, domnul Moldovei i-a urmărit pe di­verşii pretendenţi la tron, suprimându-i, unul după celălalt, până în ultimii ani de domnie (1469, decapitarea lui Petru Aron, sprijinit de Ungaria, 1486, executarea lui Hronoda, susţinut de Baiazid II, şi 1501, lichidarea la cererea sa a unui pretendent aflat în Polonia). Pentru a impune ca urmaş pe acela dintre fiii săi, Bogdan, pe care îl considera cel mai apt să-i conti-nuie opera, Ştefan a fost silit să reprime sângeros, în chiar ultimele zile ale vieţii, rezistenţa unei însemnate facţiuni boiereşti.

Reuşita efortului centralizator a asigurat celor două domnii şi luptei împotriva expansiunii otomane în care s-au angajat efective militare nume­roase, disproporţionate cu potenţialul demografic al ţărilor lor. Dar acest rezultat reflectă la rândul său o aderenţă largă la politica puterii centrale, la tendinţele noi dezvoltate de domnia autocrată în această etapă. într-ade­văr, ambii domni au lărgit simţitor baza socială a puterii lor, deplasând centrul de greutate al acesteia de la marea boierime la mica boierime, la ţărănimea liberă şi la orăşenime, ale cărei interese comerciale le-au spriji­nit. Obligaţia generală de participare la oaste a devenit o realitate efectivă datorită sprijinului acordat de domnie acestor categorii sociale, ocrotite împotriva tendinţelor de acaparare şi dominaţie ale marilor boieri. Politica de distanţare de marea boierime, de perseverentă protejare a micii stăpâniri de pământ, s-a reflectat puternic în conceptul nou de „dreptate", adică de justiţie egală pentru toţi, cu care s-au identificat ambii domni. Pe temeiul politicii sociale pe care o exprimă acest concept, ei au putut pretinde şi obţine o participare foarte largă la lupta pentru apărarea ţării. Atât Vlad Ţepeş cât şi Ştefan cel Mare au promovat elemente din mica boierime şi din ţărănimea liberă, care se distingeau pe câmpul de luptă, în corpul de elită al cavalerilor (viteji). Unităţile recrutate de cei doi domni din aceste pături sociale au fost un excepţional instrument al politicii de centralizare.

Şi în Transilvania eforturile de consolidare a puterii centrale au fost strâns legate de lupta împotriva expansiunii otomane. Tendinţe în această direcţie se constată şi în unele măsuri ale lui Sigismund de Luxemburg pentru lărgirea participării la oaste, dar ele aveau să cunoască dezvoltarea cea mai largă în politica lui Iancu de Hunedoara, de numele căruia sunt legate ultimele mari încercări de înlăturare a turcilor din Europa. Ridicat dintr-o familie de mici nobili români, din Haţeg, care, împreună cu cei din Banat, au furnizat contingente însemnate în luptele purtate de Regatul Ungar cu Imperiul Otoman, Iancu de Hunedoara a suit treptele cele mai înalte ale ierarhiei Regatului Ungar, ocupând funcţiile de ban de Severin (1438-1441), de voievod al Transilvaniei (1441-1446), de guvernator (1446-1453) şi de căpitan general al regatului (1453-1456). Cu activitatea militară a lui Iancu de Hunedoara, Transilvania s-a aflat pe primul plan al luptei cu puterea otomană în ascensiune, căreia i-a acordat prioritate de-a lungul întregii sale cariere.

Format în preajma lui Sigismund de Luxemburg, el a urmat, în con­diţiile create de agravarea primejdiei otomane, liniile directoare ale poli­ticii interne şi externe ale acestuia. în exerciţiul funcţiei sale de voievod şi de guvernator, el şi-a extins continuu imensul său domeniu pe care 1-a con­solidat prin noi achiziţii personale sau prin donaţii regale. Situate în cea mai mare parte în Transilvania, stăpânirile de pământ, cetăţi şi oraşe ale lui Iancu de Hunedoara au sfârşit prin a depăşi prin întindere şi valoare dome­niul regal. Pe această bază el şi-a putut constitui o întinsă reţea de vasali, familiares, formă specifică a vasalităţii în Regatul Ungar. Exploatarea cea mai riguroasă a veniturilor Voievodatului Transilvan, îndeosebi cele provnite din mine, vămi şi dări, i-a pus la îndemână însemnate sume de bani, care i-au permis, între altele, să întreţină un corp de mercenari care au jucat un rol însemnat în acţiunile sale militare. De asemenea, în spiritul politicii lui Sigismund de Luxemburg, Iancu a acordat noi privilegii oraşe­lor, din care a făcut una din temeliile puterii sale. Sprijinit pe aceste forţe, dintre care cea mai însemnată a fost mica nobilime, Iancu a înfruntat cu succes opoziţia marii nobilimi, ostilă politicii sale interne şi externe.
Lupta antiotomană a lui Iancu s-a desfăşurat în cadrul efortului de a
organiza o nouă cruciadă, efort pregătit de Unirea realizată în 1439 la Florenţa între Biserica Apuseană şi cea Răsăriteană, rezultat postum al politicii lui Sigismund de Luxemburg, care a urmărit constant să înlăture piedicile din calea unei acţiuni europene comune împotriva turcilor. Iancu s-a străduit cu fermitate, uneori chiar cu duritate, până la sfârşitul zilelor sale, să impună Unirea în masa populaţiei ortodoxe din Ungaria şi în pri­mul rând în lumea cnezilor români din Haţeg şi Banat, reazem însemnat al acţiunii sale militare, pe care s-a străduit să-1 înalţe la funcţia de factor politic în Regatul Ungar. Şi în raporturile cu Ţara Românească şi Moldova pe care a urmărit constant, cu rezultate schimbătoare însă, să le asocieze luptei sale antiotomane, el a încercat să-şi impună politica cu privire la unirea bisericească. Politica desfăşurată iniţial de Iancu de Hunedoara în cuprinsul regio­nal al Transilvaniei a fost apoi extinsă de el la scara întregului regat în cadrul căruia a combătut constant tendinţele anarhice ale baronilor şi re­fuzul lor de a se angaja în lupta antiotomană. Fiul său, Matias Corvin, ales rege al Ungariei (1458-1490), a continuat direcţia centralizatoare impri­mată politicii interne de tatăl său.


  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii