Rezistenţa împotriva expansiunii otomane - Proiect Istoria Romaniei

Rezistenţa împotriva expansiunii otomane. După vertiginoasele lor cu­ceriri în Peninsula Balcanică, turcii au atins în ultimul deceniu al secolului al XlV-lea linia Dunării şi au intrat în contact direct cu ţările române şi cu Ungaria în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402). Instalarea turcilor la Dunărea de Jos şi tendinţa lor de expansiune la nordul fluviului a deschis îndelungata epocă a confruntării ţărilor române cu puterea otomană. Timp de un secol şi jumătate, expansiunea Imperiului Otoman la nord de Du­năre şi în direcţia Europei Centrale a fost oprită de rezistenţa izolată sau coalizată a ţărilor române şi a Regatului Ungar. în tot acest interval, Dună­rea, redevenită un fluviu al confruntării, a fost pentru Imperiul Otoman principalul front european.

Opunând o rezistenţă tenace cuceririi otomane, care ameninţa exis­tenţa statelor lor, românii s-au integrat ca factor de prim plan în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi ofensive intră în circuitul opiniei publice europene şi forţa lor militară devine un factor prezent în mai toate proiec­tele de cruciadă alcătuite în această vreme. Câteva mari personalităţi, comandanţi de oaste şi oameni de stat proeminenţi, au ilustrat rezistenţa ţărilor române împotriva cuceririi otomane.

Cea dintâi ameninţată de expansiunea otomană a fost Ţara Româ­nească sub Mircea cel Bătrân (1386-1418). Timp de câţiva ani după în­scăunarea sa, el a continuat înfruntarea cu Regatul Ungar urmând direcţia dominantă a politicii externe a predecesorilor săi. în 1389, el a încheiat alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello, act cu caracter explicit anti-ungar. Curând însă, evoluţia evenimentelor în nordul Peninsulei Balca­nice, urmare a marilor succese ale puterii otomane, 1-a determinat să-şi reorienteze politica externă spre Ungaria regelui Sigismund de Luxemburg, la fel de ameninţată ca şi Ţara Românească de expansiunea otomană. Alianţa cu Ungaria s-a încheiat pe baza recunoaşterii stăpânirii domnului Ţării Româneşti în Amlaş şi Făgăraş, în sudul Transilvaniei, cu titlul de feud, şi în Banatul de Severin.

începuturile conflictului dintre Ţara Românească şi puterea otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la sudul Dunării, în teritorii a căror stăpânire o revendica şi sultanul Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei, fosta ţară a despotului Dobrotici, al cărui fiu Ivanco dispăruse în luptele cu turcii, şi intervenind în favoarea lui Sracimir, ţarul de Vidin, Mircea a declanşat inevitabil conflictul cu puterea otomană. După o primă invazie a turcilor la nordul Dunării, în 1392, a urmat, sub comanda sultanului însuşi, o mare campanie cu ţel strategic: cucerirea ţării sau instalarea unui can­didat favorabil turcilor.

Episodul principal al înfruntării dintre domnul Ţării Româneşti şi sul­tanul Baiazid, în armata căruia se aflau şi contingentele vasalilor săi bal­canici, a fost bătălia de la Rovine, loc neidentificat situat probabil în re­giunea muntoasă a Ţării Româneşti (10 octombrie 1394), unde turcii au suferit o grea înfrângere. în aşteptarea unei noi ofe*nsive turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele Sigismund (Braşov, 7 martie 1395). în mai 1395, Baiazid a revenit în forţă şi a înfrânt ostile aliate, române şi ungare, victorie câştigată însă cu grele pierderi. înţelegând dificultăţile soluţiei radicale, cucerirea, Baiazid inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în orbita Imperiului Otoman. în aplicarea acestei politici, sulta­nul s-a sprijinit pe un pretendent la domnie, Vlad, care a acceptat să plă­tească tribut Porţii Otomane. Fidel cauzei creştine, Mircea a participat în fruntea unui contingent românesc la cruciada de la Nicopole; în ciuda înfrângerii oştilor creştine (25 septembrie 1396), el reuşeşte în cursul anu­lui următor să-şi restaureze puterea în Ţara Românească.

înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara de către Timur Lenk (1402) a deschis şi epoca marilor iniţiative ale lui Mircea în raport cu Im­periul Otoman, aflat în plină criză a fărâmiţării puterii ca urmare a destră­mării unităţii sale şi a luptelor dintre pretendenţii la tron. Ţelul principal al iniţiativelor politice şi militare ale domnului român a fost să împiedice restaurarea unităţii imperiului. Sprijinind, în cooperare cu alte puteri, di­verşi pretendenţi la succesiunea lui Baiazid, Mircea a încercat să îndepăr­teze primejdia otomană de ţara sa. în 1409, perspectiva reintegrării im­periului de către Suleiman îl determină pe Mircea să-1 sprijine pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid, aliat al beilor de Caraman şi de Sinope cu care dom­nul Ţării Româneşti a intrat în legături. Atrăgându-1 în coaliţie şi pe despotul Serbiei, Ştefan Lazarevici, domnul român îi acordă sprijin militar pretendentului turc care, după câteva eşecuri, reuşeşte să preia conducerea părţii europene a imperiului. în urma acestor acţiuni, Mircea a luat în stă­pânire întreaga moştenire teritorială a despotului Dobrotici, ceea ce 1-a adus în conflict cu Bizanţul, care revendica la rândul său aceste teritorii.

înlăturarea lui Musa de către Mehmet I (1413-1421), care a readus sub o singură stăpânire partea asiatică şi cea europeană a Imperiului Oto­man, a determinat a doua intervenţie a lui Mircea în sprijinul unui pre­tendent la succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa. Intrând în acţiune de partea adversarilor lui Mehmet I, între care se afla şi Veneţia, Mircea îl sprijină cu trupe pe Mustafa. încercare eşuată care a provocat riposta sul­tanului; la începutul anului 1417, o mare oaste turcă invadează Ţara Ro­mânească, smulge stăpânirii lui Mircea Dobrogea şi impune domnului român să plătească tribut Porţii Otomane. Tot acum, turcii ocupă unele puncte strategice pe ţărmul nordic al Dunării — Turnu şi Giurgiu — de unde puteau mai lesne lansa raiduri devastatoare în interiorul ţării. Con­trolul asupra acestor centre a înlesnit mult instaurarea hegemoniei turceşti în Ţara Românească.

Reluând hotărât ofensiva, turcii lansează un nou mare atac la Dunărea de Jos în 1420, încercând să preia controlul întregului curs al fluviului, de la Porţile de Fier la vărsarea în Marea Neagră; în cursul acestei acţiuni a dispărut fiul şi succesorul lui Mircea, Mihai (1418-1420). Deşi încercarea a eşuat, deşi cu concursul împăratului Sigismund de Luxemburg, Ţara Românească a înlăturat forma apăsătoare de dominaţie pe care i-au im­pus-o turcii în 1420, prezenţa otomană se face tot mai mult simţită în această regiune; sub domni diferiţi, Dan II (1421-1431), Radu Praznaglava (1421-1427), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), ale căror domnii au fost în repetate rânduri întrerupte de vicisitudinile eve­nimentelor politice şi militare, ţara oscilează între alianţa cu Regatul Un­gar şi acceptarea păcii otomane. Mai mult decât atât, turcii întreprind un şir de mari incursiuni devastatoare în Transilvania, dintre care cele mai cunoscute sunt cele din 1421, 1432 şi 1438. Transilvania era acum, la rân­dul ei, direct ameninţată de puterea otomană.

Asaltat deseori de aceste incursiuni turceşti, care urmăreau să atragă Ţara Românească în aria hegemoniei otomane, Dan II consolidează relaţiile cu Sigismund de Luxemburg, acceptând condiţii de vasalitate mai stricte faţă de Ungaria de unde putea aştepta singurul ajutor eficace îm­potriva agresiunilor otomane. De câteva ori domnul a trecut Dunărea ob­ţinând succese militare importante, care însă au fost anihilate de contra­ofensivele turceşti.

Sub Alexandru Aldea, Ţara Românească a intrat puternic în depen­denţa Porţii Otomane; domnul şi oastea sa au fost siliţi să participe alături de trupele turceşti la o mare expediţie militară în sudul Transilvaniei în 1432.

Poziţia ţării de stat tampon între două mari puteri în conflict aproape permanent şi alternanţele politice pe care le-au provocat au devenit încă mai evidente în timpul domniei lui Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân. Instaurat la conducerea ţării cu concursul lui Sigismund de Luxemburg, noul domn a fost curând silit de presiunea otomană să accepte suzerani­tatea turcească. în 1438, el participă la o nouă expediţie turcească în Tran­silvania, de data aceasta sub conducerea sultanului Murad II, care urmărea să slăbească Ungaria şi rolul ei în desfăşurarea cruciadei în curs de pre­gătire.

Rolul de frunte în lupta antiotomană la Dunărea de jos în următoarele două decenii 1-a asumat Ioan de Hunedoara, cunoscut folclorului sub nu­mele de Iancu, a cărui activitate a fost dominată de efortul de organizare a rezistenţei împotriva expansiunii Imperiului Otoman. Cu lupta lui, iniţia­tiva a trecut din nou, timp de câţiva ani, în tabăra creştină.

Prima etapă a acţiunii antiturceşti a lui Iancu s-a desfăşurat în cadrul internaţional nou creat de Unirea de la Florenţa, care părea să asigure con­diţii favorabile unei noi acţiuni europene comune pentru izgonirea turcilor din Europa, şi de realizarea în 1440 a uniunii personale între regatele ungar şi polon în persoana regelui Vladislav Jagiello, preludiu al coalizării tuturor forţelor regionale direct ameninţate de turci.

înţelegând exact sensul acestei evoluţii pe plan general european, sul­tanul Murad II a declanşat noi acţiuni militare preventive la Dunărea de Jos, în 1440-1441, în Serbia, cu scopul de a cuceri Belgradul. în acelaşi timp, el a reuşit să aducă din nou sub controlul său Ţara Românească al cărei domn, Vlad Dracul, a fost convocat la înalta Poartă şi reţinut la Gallipoli.

Hotărât să-şi exploateze avantajul, sultanul organizează sub conducerea beiului de Vidin o puternică acţiune militară în Transilvania în primăvara anului 1442. După un prim succes, turcii au fost zdrobitor înfrânţi în sudul ţării de oastea lui Iancu (22 martie 1442). Exploatându-şi victoria, voie­vodul Transilvaniei a trecut Carpaţii în Ţara Românească, unde a instalat un domn favorabil cauzei creştine. încercarea turcilor de a anihila acest succes 1-a adus din nou pe Iancu la sud de Carpaţi unde a înfrânt şi nimicit oastea otomană de sub conducerea beglerbegului Rumeliei în bătălia desfăşurată pe cursul superior al râului Ialomiţa (septembrie 1442).

Succesul cel mai de seamă a venit în anul următor, când voievodul Transilvaniei adoptă hotărât tactica ofensivă.

în contextul unor febrile negocieri pentru organizarea unei noi cru­ciade, susţinută de Roma, nu însă şi de celelalte puteri apusene, Iancu pregăteşte şi conduce în toamna anului 1443 o puternică acţiune militară în interiorul Peninsulei Balcanice la care a participat şi regele Vladislav. înfrângând rezistenţa opusă de turci, oastea regală ocupă oraşele Niş şi Sofia, dar sosirea iernii şi rezistenţa turcilor în trecătorile munţilor Balcani au silit-o să se retragă. Fragilitatea aparentă a puterii otomane în Peninsula Balcanică a încurajat o nouă încercare de a-i pune capăt, în anul următor.
După ce încheiase cu turcii pacea de la Seghedin (iulie 1444), regele Vladislav s-a lăsat convins de legatul papal Cesarini să reia ostilităţile,întrucât Veneţia acceptase să trimită o flotă care avea să facă imposibilă trecerea prin Strâmtori a trupelor turceşti, aflate în cea mai mare parte, îm­preună cu sultanul, în Asia Mică. începută toamna, cu trupe puţine, în­temeiată pe speranţa că va fi o acţiune uşoară, de lichidare a stăpânirii turceşti în Europa, expediţia regelui Vladislav I s-a încheiat cu un dezastru desăvârşit. De teama instaurării la Strâmtori a rivalilor lor veneţieni,
genovezii din Pera au transportat în Europa pe ambarcaţiunile lor trupele sultanului Murad II. Luată prin surprindere de prezenţa unei oşti turceşti mult superioară numeric, oastea regatului a fost nimicită la Varna (10 no­iembrie 1444), iar regele Vladislav însuşi a rămas pe câmpul de luptă. La Varna a fost nimicită nu numai armata creştină dar şi ultima mare speranţă de salvare a Bizanţului şi de înlăturare a turcilor din Europa. Noua încer­care a lui Iancu de Hunedoara, numit între timp guvernator al regatului(1446), de a relua ofensiva în Balcani în cooperare cu Skanderbeg, eroul luptei de rezistenţă antiotomană a Albaniei, s-a încheiat cu o nouă în­
frângere grea la Kossovo (octombrie 1448). ,
Dar, dacă încercarea de a-i scoate pe turci din Europa a eşuat, Iancu de Hunedoara a reuşit să împiedice înaintarea lor spre centrul Europei; în­cercarea lui Mehmed II de a cuceri Belgradul, în condiţiile favorabile create de ocuparea Constantinopolului, a fost oprită sub zidurile Belgra­dului, apărat cu îndârjire de eroul transilvan (iulie 1456), care şi-a sfârşit aici existenţa, răpus de ciumă, la scurt timp după victorie.
Câţiva ani mai târziu, apărarea Dunărei de Jos a fost asumată de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti. în 1459, papa Pius II a încercat să relan­seze, la Congresul de la Mantua, cruciada împotriva turcilor. Iniţiativa papală a avut drept rezultat o răscoală a grecilor în Peloponez, repede repri­mată de Mehmed II, şi a furnizat un imbold spre acţiune puterilor din Asia Mică în frunte cu Uzun Hasan, hanul turcmen al uniunii de triburi, cu­noscute sub numele de Akkoyunlu. De partea europeană a intrat în acţiu­ne Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, în înţelegere cu fiul lui Iancu de Hunedoara, Matias Corvin, regele Ungariei.
încetând să mai plătească tribut Porţii, Vlad Ţepeş a deschis lupta cu Poarta Otomană. în iarna anului 1461-1462, într-un moment când sulta­nul îşi refăcea forţele greu încercate în timpul campaniei din Asia Mică împotriva lui Uzun Hasan şi a aliaţilor acestuia, domnul Ţării Româneşti atacă şi nimiceşte întregul dispozitiv militar otoman la Dunărea de Jos, încercând astfel să îngreuneze operaţiile militare ale sultanului împotriva ţării sale. Campania sa pe ţărmul sudic al Dunării a fost însoţită de acte de maximă cruzime, atât împotriva turcilor cât şi a localnicilor, descrise pe larg în scrisoarea raport adresată de Vlad regelui Ungariei.
Acţiunea domnului Ţării Româneşti, care ameninţa stabilitatea domi­naţiei otomane în nordul Peninsulei Balcanice, a declanşat inevitabil reac­ţia sultanului. Asaltul otoman, desfăşurat în stilul nou al strategiei lui Mehmet II, caracterizat de îmbinarea operaţiilor terestre şi navale, a început în iunie 1462, când sultanul, care preluase direct comanda trupelor sale, pătrunde pe teritoriul Ţării Româneşti. Concomitent cu invazia otomană, Vlad Ţe-peş a fost silit să facă faţă şi încercării lui Ştefan cel Mare de a cuceri Chilia. Marea oaste a sultanului, al cărei efectiv depăşea 100 000 oameni, a înaintat înlăuntrul ţării, printr-un teritoriu pustiit din ordinul domnului român, care îi hărţuia necontenit pe turci. în cursul uneia din aceste acţi­uni, Vlad Ţepeş a pătruns personal noaptea în tabăra otomană în fruntea unei cete, în speranţa de a-1 surprinde pe sultan, operaţie care s-a bucurat de o largă notorietate în Europa. După ce a înaintat până la Târgovişte, capitala ţării, pe care a găsit-o pustie, sultanul a dat semnalul retragerii, fără a fi reuşit să angajeze o luptă decisivă cu oastea domnului român. Dar eşecul a fost transformat de Mehmet II într-un succes politic graţie acor­dului încheiat cu boierii Ţării Româneşti care, pentru a scăpa de regimul apăsător al lui Vlad Ţepeş, l-au acceptat ca domn pe fratele acestuia, Radu cel Frumos, favoritul sultanului. Vlad Ţepeş s-a retras în Transilvania în speranţa de a reveni cu concursul militar al lui Matias Corvin, care a sosit la hotar în cursul toamnei. Dar în loc de a-1 ajuta pe aliatul său să-şi re­capete tronul, regele Ungariei, preocupat de confruntarea sa cu Frederic III de Habsburg, 1-a arestat pe Vlad Ţepeş şi 1-a dus cu sine la Buda, resem-nându-se cu situaţia creată în Ţara Românească, redevenită stat tributar al Porţii.