#Romanitate şi barbari-Proiect Istoria Romaniei# part.2

By anonim - martie 05, 2008

Romanitate fără Imperiu: Transilvania în sec. IV-V. Principalele consecinţe ale retragerii aureliene n-au fost de ordin militar, căci n-a urmat o ocupaţie străină a teritoriilor părăsite de armatele romane, nu s-a cedat provincia unor grupuri barbare, ci de ordin demografic, politic şi soci-al-economic. Dacă unele părţi din sudul Daciei vor fi reînglobate Impe­riului în sec. IV-VI, zona intracarpatică pierde definitiv contactul direct cu Imperiul Roman.
Actul retragerii lasă acest teritoriu aparent fără vreo structură poli-tico-statală. Putem bănui doar că s-au păstrat unele forme de organizare politică de tradiţie romană, Imperiul însuşi rămânând un model pentru daco-romani. Obştile se organizează în romanii (Romaniae), care vor deveni, la mijlocul mileniului, una din formele de organizare politică în Europa, pe lângă Imperiul Roman şi regatele barbare (N. Iorga). Oricum, autorităţile erau strict „locale", conducând nişte formaţiuni teritoriale fărâmiţate.
Demografic, retragerea aureliană a avut urmări însemnate, deoarece pe lângă armată (implicit familiile militarilor) au plecat numeroşi civili, legaţi prin interese de armata romană, ori care preferau să trăiască în Imperiu, în noua „Dacie" sud-dunăreană întemeiată de Aurelian. Părăsirea Daciei tra-iane de o parte a populaţiei s-a produs în baza liberei iniţiative a celor ce plecau; hotărârea nu aparţinea statului roman, fiindcă nici în momentele de cumpănă de la începuturile domniei lui Hadrian, când împăratul se gândea să părăsească provincia, nu s-a pus problema retragerii cetăţenilor romani, ci s-a subliniat pericolul pe care-1 vor avea de înfruntat romanii rămaşi pradă barbarilor. Scăderea populaţiei, deşi fenomen general în fosta provincie, nu s-a produs pretutindeni cu aceeaşi intensitate, ci în funcţie de diverse situaţii — de la o scădere dramatică în marile centre militare, până la una abia perceptibilă (ori deloc) în zone rurale retrase.
Actul retragerii aureliene nu înseamnă însă momentul final al româ­nismului. De pe la mijlocul secolului al III-lea şi până la invazia hunică asistăm la o epocă romană târzie, care începe aşadar înainte şi continuă după actul politic de la anul 271. După retragerea aureliană se perpetuează o romanitate fără Imperiu prin populaţia daco-romană latinofonă, deprinsă cu civilizaţia provincială romană, de expresie mult mai modestă de acum înainte.
Dominante sunt restrângerea activităţii economice, revenirea la eco­nomia naturală, ruralizarea. Se alterează treptat calitatea vieţii, obiceiurile, legile. Evident, locuitorii fostei provincii nu trăiesc exclusiv din rămăşiţele civilizaţiei romane, nu se limitează la folosirea şi „refolosirea" produselor create înainte de anul 271. Ei sunt cu siguranţă producători, dar ceea ce se realizează acum nu se ridică, de regulă, la nivelul anterior. Asistăm acum la o risipire şi distrugere a bogăţiilor, a ceea ce se acumulase de generaţiile anterioare. Dispar adevăratele fortificaţii, dispar termele şi templele. Re­apare probabil foametea. Dacă romanii construiseră civilizaţia de tip urban, unde lumea rurală era o anexă a oraşului, acum se produce ruralizarea: producţia se realizează în cea mai mare parte la ţară; oraşele se depopulează masiv, în favoarea comunităţilor rurale, mai sigure; atributele civilizaţiei de tip urban dispar treptat; apar germenii statului rural şi ai civilizaţiei ţă­răneşti, ca prefigurare a evului mediu.
Castrele — cele de mari dimensiuni — n-au mai fost utilizate. Contrar aparenţelor, castrul nu oferă adăpost civililor: prin aspectul său impunător atrăgea atenţia unor potenţiali atacatori, iar pentru a se apăra într-o fortifi­caţie legionară de pildă, civilii nu posedau nici forţa, nici organizarea nece­sară. De aceea în castrele legionare de la Apulum şi Potaissa descoperirile databile în sec. IV sunt sporadice. în schimb, amfiteatrul de la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa este transformat în fortăreaţă prin blocarea porţilor, locuitorii oraşului putându-se refugia aici în caz de primejdie. în amfiteatru s-a descoperit şi un tezaur cu monede de bronz din perioada Valentinian I — Valens.
Ariile locuite în oraşe se restrâng. Ele se păstrează în fostele zone rezi­denţiale preaureliene (Potaissa) sau se mută alături de fostul oraş (la Na­poca aşezarea din sec. IV, cu cuptoare de ars ceramica, este alături de oraşul roman). Edificiile vechi sunt modificate prin intervenţii rudimentare. Aşa se partajează încăperi mai mici în construcţiile din forul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa şi în alte cazuri la Tibiscum. Totodată, ele îşi schimbă des­tinaţia, în termele fără întrebuinţarea de odinioară de la Apulum s-au făcut înmormântări. Şi la Porolissum s-au găsit morminte printre construcţii romane.
Ceramica produsă în veacul al IV-lea nu se deosebeşte uneori prea uşor de cea produsă anterior. Pe lângă cuptoarele de ceramică amintite de la Napoca, în sec. IV-V funcţionau cuptoare la Drobeta şi Sucidava. Ate­lierul de sticlărie de la Tibiscum, care se distingea prin producerea de mărgele din sticlă şi carneol, a funcţionat până în a doua jumătate a sec. IV. Produsele sale sunt exportate în mediul iazig şi în sec. IV. De altfel se exploata şi exporta sarea din Transilvania, produs căutat în Pannonia şi alte teritorii ca şi în epocile precedente. Aşa se explică prezenţa numeroa­selor monede romane din sec. IV, care intrau în fosta provincie, inclusiv în Transilvania, în schimbul unor produse locale şi care dovedesc că reveni­rea, după retragerea aureliană, la schimburile în natură, nu a exclus cu to­tul comerţul bazat pe monedă.
în Transilvania şi Banat monedele de argint şi bronz datând de la Aurelian până la începutul sec. V se cunosc în peste 160 de localităţi. Unele tezaure sunt formate din monede imperiale din primele trei secole şi monede de bronz emise în prima jumătate a secolului al IV-lea. în general, se observă în multe oraşe intracarpatice că nu există hiaturi în circulaţia monetară, ci doar o scădere sensibilă care reflectă situaţia demografică şi starea relaţiilor comerciale externe. începând cu domnia lui Diocleţian se produce chiar o uşoară creştere a circulaţiei monetare, care se menţine pe parcursul primelor două treimi ale secolului IV. După această dată, datorită invaziei hunilor şi confederaţilor lor, scăderea circulaţiei monetare e deo­sebit de accentuată. Sporirea cantităţii de monede de aur emise în prima jumătate a sec. V, descoperite în fosta provincie, este de pus pe seama sub­sidiilor plătite de Imperiul bizantin migratorilor.
în mai multe foste oraşe existau comunităţi creştine, dovedite de obiecte care le-au aparţinut; la Porolissum a existat, poate, un lăcaş de cult (după cum se va vedea mai departe).
Dacă la Apulum (cinci morminte de înhumaţie în fostele terme) şi, eventual, la Porolissum (17 morminte de înhumaţie) se fac înmormântări
în secolul IV în oraş (în şi printre fostele clădiri), la Potaissa în schimb se poate observa păstrarea tradiţiilor: un mormânt datat cu fibulă din seco­lul IV era construit din cărămizi romane şi se afla în marginea vechii necropole din sec. II—III. Semnificativ, înmormântările din castrul de la Potaissa, din secolul al V-lea, aparţin unor migratori care, evident, nu respectau cutumele romane.
La sfârşitul secolului IV — începutul secolului V se sting ultimele urme de viaţă în oraşe, ceea ce explică şi dispariţia acestor toponime.
In castre auxiliare ori în aşezările civile din preajmă s-au descoperit ur­me de locuire din sec. IV-V (la Micia; Sărăţeni şi Brâncoveneşti, jud. Mu­reş; Comalău, jud. Covasna; Gherla; Bologa, jud. Cluj etc.) constând din ceramică, podoabe, monede. Cum centrul de greutate al vieţii economice se mută în mediul rural, se constată multe aşezări care continuă pe aceeaşi vatră: Archiud (jud. Bistriţa-Năsăud), Obreja, Sebeş (jud. Alba), Sic, Aiton (jud. Cluj), Mugeni (jud. Harghita), Iernut (jud. Mureş). Altele se constituie abia în epoca postaureliană: Bratei şi Mediaş (jud. Sibiu), Cluj — cartierul Mănăştur, Sopor, Ţaga (jud. Cluj), Laslea (jud. Mureş), Noşlac (jud. Alba) etc. La Iernut, într-o fostă villa rustica s-a locuit până spre mij­locul secolului IV, după cum o dovedesc monedele. Populaţia acestor aşe­zări rurale a sporit prin migrarea ultimilor orăşeni.
Cea mai mare parte a mormintelor, în mediul rural, este de incineraţie (Iernut, Bratei, Cluj-Baciu) până în veacul al V-lea. Sistemul de înmor­
mântare, ritualul şi inventarele funerare ale autohtonilor se deosebesc de cele ale migratorilor, ceea ce facilitează atribuirile etnice. Populaţia zonelor intracarpatice însuma în secolul IV, în afara daco-romanilor rămaşi în urma retragerii aureliene, comunităţi de carpi infiltraţi de la sfârşitul secolu­lui III, grupuri de daci liberi din vest, probabil şi grupuri de daci din Mun­tenia, precum şi goţi purtători ai culturii Sântana de Mureş-Cerneahov (pe la mijlocul secolului).

Revenirea Imperiului: Dacia sudică. Reformele administrative între­prinse de Diocleţian (284-305) şi de Constantin cel Mare (306-337) au dus la împărţirea Daciei sud-dunărene întemeiate de Aurelian în Dacia Ri-pensis şi Dacia Mediterranea, ambele făcând parte din prefectura Illyricum. Dacia Ripensis se plasa spre nord, atingând Dunărea, între râul Porecka (la vest de Dierna) şi râul Vit. Spre vest linia Dunării până la Singidunum era asigurată de provincia Moesia Prima, iar spre est, de la Vit până la graniţa provinciei Scythia, se afla provincia Moesia Secunda.
Daciei Ripensis îi aparţineau legiunile
V Macedonica (la Oescus) şi XIII Gemina (la Ratiaria). De-a lungul malului nordic al Dunării romanii au păstrat mai multe puncte fortificate, în Banat la Banatska Palanka (Ser­bia), Pojejena şi Gornea (jud. Caraş-Severin), apoi la Sviniţa, Dierna, Ostrovul Banului, Drobeta şi Hinova (toate în jud. Mehedinţi). La Gor­nea, Dierna şi Hinova s-au ridicat fortificaţii tipice pentru epoca tetrarhiei (quadriburgium), iar la Drobeta în castru se vor face modificări conform noilor principii ale castrametaţiei. în sudul Olteniei, la Izvorul Frumos şi Izvoarele (jud. Mehedinţi), Desa şi Bistreţ (jud. Dolj) se află de asemenea puncte fortificate, capete de pod pe malul stâng al fluviului. Cea mai im­portantă cetate este la Sucidava, refăcută sub Constantin cel Mare. Spre răsărit, pe malul nordic al Dunării, acelaşi împărat construieşte cetatea Daphne (probabil lângă vărsarea Argeşului). O parte din aceste fortificaţii constituie pandantul unor cetăţi de pe malul sudic: Desa se afla vizavi de Ratiaria, Sucidava vizavi de Oescus, Daphne vizavi de Transmarisca etc.
Este limpede deci intenţia tetrarhiei, apoi a lui Constantin cel Mare
de a controla din aceste fortificaţii o fâşie de siguranţă de-a lungul Dunării, chiar dacă laudele la adresa lui Constantius Chlorus („Dacia restituta": Paneg. Lat. III, 3) sau Constantin cel Mare (ar fi redobândit ţinuturile cucerite de Traian: Iulian Apostatul, Caesares, 24) sunt exagerări propa­gandistice.
între Oescus şi Sucidava Constantin cel Mare construieşte în anul 328
un pod, lung de peste 2,4 km, iar un miliar din acelaşi an ar dovedi că se refăcea drumul, poate până la Romula.
Acest control al nordului Dunării s-a extins — mai mult sau mai
puţin nominal — până spre Mureş în Banat, până spre Slăveni şi Romula în Oltenia. în Banat numeroase aşezări rurale din sec. IV le continuă pe cele anterioare. Cele peste 50 de tezaure cu monede din secolul IV (peste 45 000 piese) descoperite în Banat dovedesc controlul roman în acest spaţiu.

în Oltenia au fost descoperite vreo 60 de aşezări rurale întemeiate în timpul provinciei şi în care populaţia daco-romană continuă să trăiască pâ­nă în a doua jumătate a sec. IV, în unele chiar până în sec. VI. Morminte autohtone de înhumaţie s-au găsit la Caracal, Cioroiu Nou, Sucidava etc.
Probabil că sub Constantin cel Mare, după anul 324, începe construi­rea marelui val de pământ, numit „Brazda lui Novac de Nord" care va traversa Oltenia şi Muntenia, de la Drobeta până la Mizil, cu şanţul spre nord de val, ceea ce indică apărarea teritoriului situat spre sud de această limită. în aceeaşi epocă se va fi construit şi sistemul de valuri din vestul Banatului. în scrisoarea lui Attila către împăratul Theodosius se cerea predarea unui pământ roman care se întindea de-a lungul Dunării din Pannonia până în Tracia, pe o lăţime „cale de cinci zile" (Priscus Panites, Despre soliile neamurilor la romani, 5), ceea ce poate da o imagine relativă despre mărimea teritoriului controlat de Imperiul de Răsărit. Nu este ex­clus ca şi din punct de vedere formal zone din sudul Banatului şi sudul Olteniei să fi fost ataşate provinciilor Moesia Prima şi Dacia Ripensis.
în castrul de la Tibiscum s-a constatat o locuire târzie a unor sol-daţi-agricultori, sedentari, care au preluat apărarea zonei ca nişte adevăraţi limitanei. Locuirea daco-romană, de caracter mixt, civil şi militar, este do­vedită aici până în a doua jumătate a sec. IV. Au continuat să funcţioneze ateliere de olărie şi sticlărie.
Epocii lui Constantin cel Mare i se atribuie şi construcţiile care de­scriu o cruce în castrul de la Drobeta. Ceramica romană şi monedele do­vedesc reluarea activităţii la Romula şi Slăveni. Desigur, faţă de perioada pre-aureliană, starea economică a oraşelor Daciei sudice e modestă: de la Romula se cunosc abia 33 de monede postaureliene, până la mijlocul seco­lului al V-lea. Cea mai puternică fortificaţie nord-dunăreană este Sucidava, cu trei etape de fortificare romano-bizantină, sub Aurelian, sub Constantin cel Mare şi sub Justinian. Monedele de la Sucidava dovedesc o circulaţie continuă de la Constantin cel Mare până la Teodosius al II-lea (408-450). Spre mijlocul sec. V, probabil în anul 447, hunii atacă şi distrug cordonul defensiv roman de pe malul stâng al Dunării, inclusiv Sucidava. La sfârşitul aceluiaşi secol şi în primele decenii ale sec. VI, Imperiul a reintrat în posesia unor puncte fortificate nord-dunărene. Dar abia sub Justinian (527-565) se reface stăpânirea romană, cu centre puternice la Lederata, Zernes, Arcidava, Drobeta, Sucidava, Turnu Măgurele. în castrul de la Drobeta s-a semnalat o locuire intensă din sec. VI. Sucidava e refăcută acum, adăugându-se o interesantă fântână secretă, iar în colţul nord-vestic al cetăţii s-a construit o basilică creştină. Ultimele monede, atât la Romu­la, cât şi la Sucidava, datează din timpul lui Mauricius Tiberius (582-602), când capetele de pod bizantine din nordul Dunării sunt pierdute în urma atacurilor avaro-slavilor.
Extinderea Imperiului la nordul Dunării în veacul al IV-lea a avut, pe lângă consecinţe directe în acele zone — continuarea vieţii în forme ro­mane — efecte benefice şi pentru restul teritoriilor fostei provincii Dacia. Din sudul Olteniei şi, mai ales, din Banat produsele romane pătrundeau spre nord, spre interiorul arcului carpatic; monedele au permis menţinerea unei economii monetare; apropierea de Imperiul de Răsărit a favorizat întărirea comunităţilor creştine.

Persistenţa Imperiului: Dobrogea în sec. IV-VTI. Domnia lui Diocle-ţian inaugurează epoca dominatului, o monarhie absolută de drept divin, în reformele sale şi ale urmaşului său — Constantin cel Mare — îşi are sorgintea noua ordine administrativă care va sta la baza sistemului bizantin. Un aparat birocratic atotputernic conduce administraţia civilă şi cea mi­litară, vechile instituţii şi structuri de tradiţie republicană — în primul rând senatul — dispărând sau pierzându-şi conţinutul.
Dobrogea devine o provincie separată — Scythia Minor, în cadrul diocesei Thraciei. Capitala era Tomis, unde îşi avea sediul comandantul militar al provinciei (dux).
Cum frontiera Imperiului la Dunărea de Jos era extrem de expusă, noii provincii i s-a acordat un important rol strategic, vizibil în numărul considerabil de unităţi militare. Frontierele vor fi apărate de o „miliţie" de ostaşi-ţărani (limitanei), care practică agricultura, iar în schimbul scutirii de impozite preluau apărarea limesului. în veacul al IV-lea vreo 10 000 de militari se află în Dobrogea. Trupele fixe de la frontiere cuprindeau legiuni şi unităţi auxiliare, în timp ce în interior acţionau unităţi mobile (cO' mitatenses). Pe frontiere staţionau două legiuni — Legiunea I Iovia (la Noviodunum) şi Legiunea a Ii-a Herculia (la Troesmis). Mai târziu, sub Constantius II (337-361) legiunile se divid în două pedaturi, iar după secolul IV informaţiile despre legiuni dispar. Ca unităţi auxiliare erau şase trupe de cavalerie (cunei) şi opt trupe de infanterie (milites), precum şi unităţi navale.
Eforturile militare în Dobrogea, pentru a face faţă atacurilor barbare în ultimele două decenii ale secolului al III-lea au fost continue. Diocleţian şi Galerius (asociat caesar în 293, când se instituie tetrarhia, cu doi auguşti şi doi cezari) vor repurta mai multe victorii asupra carpilor şi sarmaţilor. Intre 294 şi 303 Diocleţian este prezent de mai multe ori în zonă pentru sta­bilizarea situaţiei militare şi politice la Dunărea de Jos.
Construirea noii capitale a Imperiului — Constantinopol — inau­gurată în anul 330 — s-a făcut paralel cu întărirea fortificaţiilor dobrogene. Constantin cel Mare respinge în repetate rânduri atacurile goţilor şi carpilor, iar după înfrângerea goţilor din 332 Imperiul încheie cu aceştia un tratat de pace şi alianţă (foedus). O parte din goţi sunt colonizaţi în im­periu, inclusiv în Scythia Minor, în timp ce goţii şi taifalii rămaşi la nordul Dunării devin aliaţi (foederati).
La mijlocul secolului al IV-lea Dobrogea va cunoaşte, sub Constan­tius II, o perioadă de prosperitate. Noi grupuri de goţi arieni, conduşi de episcopul lor Ulfila, vor primi azil în Imperiu, în urma persecuţiei la care au fost supuşi de regele vizigot Athanaric. Luptele cu Athanaric reîncep în 367. împăratul Valens (364—378) trece Dunărea pe un pod de vase îndrep-tându'se împotriva goţilor, care s-au retras în Munţii Buzăului. în 369 Valens trece Dunărea la Noviodunum şi îi urmăreşte pe goţi între gurile Dunării şi Nistru. Pacea cu Athanaric se încheie la Noviodunum, pe am­barcaţiuni în mijlocul fluviului. Deşi nu mai căpătau calitatea de federaţi, goţii se angajau să nu mai treacă Dunărea. Athanaric va organiza repre­siuni indirecte, persecutând creştinii în ţinuturile controlate de el; în 372 îşi găseşte moartea de martir misionarul creştin Sava Gotul, înecat în râul Buzău.
Speriaţi de apropierea hunilor, care în 375 ajunseseră la Nistru, în 376 vreo 200 000 de goţi cer intrarea în Imperiu, în schimbul apărării li­mesului. Nu peste mult timp însă neînţelegerile au reînceput, Valens însuşi murind în luptă cu vizigoţii, la Adrianopol.
Pe la anul 400 hunii ajunseseră să controleze teritoriul de la nordul Dunării, întreprinzând atacuri şi spre Moesia şi Thracia. în timpul lui Theodosius II (408-450), Carsium şi Noviodunum vor cunoaşte temporare înrobiri din partea hunilor. După înfrângerea hunilor din 454 se aşează prin nord-estul Dobrogei grupul hunilor condus de Hernac, unul din fiii lui Attila. Când, în 488, ostrogoţii conduşi de Theodoric părăsesc Peninsula Balcanică migrând spre Italia, Imperiul Bizantin scăpa de populaţiile germanice.
Curând însă locul acestor atacatori va fi luat de protobulgari şi slavi. Sub împăratul Anastasius (491-518) grupuri de protobulgari sunt primite în dioceza Thraciei, iar sub Iustin I limesul Dunării de Jos este ameninţat de triburile slave ale anţilor şi sclavinilor. Dobrogea va fi adesea scena confruntărilor cu bulgarii, avarii şi slavii sub Justinian (527-565). Prin anul 544 împăratul a încercat să-i aşeze pe anţi ca federaţi în nordul Del­tei; un grup de sclavini se aşezau, tot atunci, la Ulmetum.
Mari distrugeri provoacă fortificaţiilor dobrogene atacurile kutrigurilor (înrudiţi cu hunii) din anul 559, apoi avarii conduşi de Baian, prin 561-562. Deoarece Justin II nu le mai plăteşte subsidii, avarii vor ataca în repetate rânduri Dobrogea în deceniile 7 şi 8. în final avarii se învoiesc să apere frontiera şi în 578 Baian îi înfrânge pe sclavinii din nordul Dunării. Un nou tratat cu avaro-slavii încheiat de Mauriciu Tiberiu (582-602) va fi încălcat şi, în 587 barbarii cauzează distrugeri masive mai multor cetăţi din Scythia Minor, printre ele aflându-se Tropaeum Traiani şi Durostorum. Menţionarea acestui pustiitor raid de Theophilact Simocatta (Historiae I, 8) e confirmată arheologic.
Sfârşitul stăpânirii bizantine în Dobrogea este confuz. Sub Phocas
(602-610) slavii şi avarii pătrund masiv în Imperiul Bizantin. Deşi prezenţa slavilor era considerată mai curând un obstacol în calea altor invazii,este limpede că de acum controlul bizantin asupra Scythiei Minor devine mai mult formal. După ce, în 681, Imperiul recunoaşte formaţiunea politică bulgaro-slavă, legăturile cu Dobrogea aii fost complet rupte. Numai în 971 bizantinii revin, sub Ioan Tzimiskes, la Dunărea de Jos.

Viaţa economico-socială a Dobrogei cunoaşte, în intervalul secolelor IV-VII semnificative mutaţii. In general, aşezările importante continuă pe acelea din epoca principatului. Fortificaţiile au fost periodic refăcute după marile invazii şi se constată arheologic prezenţa diferiţilor federaţi, inclusiv aşezarea în final a grupurilor de slavi. Toate aşezările mari se înconjoară de ziduri şi este din ce în ce mai greu de distins între fortificaţiile pur militare şi aşezările civile: castrul şi oraşul (sau aşezarea civilă mai mică) fuzionează.
Treptat, oraşele capătă altă înfăţişare: incintele primesc anexe ori
extensiuni fortificate, se constată locuiri adosate exteriorului incintei. Prin secolele V-VI dispar ansamblurile arhitecturale tipice perioadei anterioare (forumurile, templele păgâne, termele). De acum, oraşele vor fi dominate de basilicile creştine şi pieţele comerciale. La Tropaeum Traiani de pildă, basiîica forensis devine piaţă comercială, iar în zona centrală funcţionează două din cele patru basilici creştine. în centrul Histriei s-a construit cea mai mare basilică creştină (50 * 29 m) cunoscută până acum printre cele peste 30 de basilici creştine din Dobrogea. Cele mai multe basilici creştine sunt trinavate şi cu absidă semicirculară spre răsărit. în noile condiţii so-cial-politice clerul accede la poziţii importante, dirijând viaţa economică şi socială în toate oraşele, care coincideau, de la o vreme, cu sediile epis­copiilor.

în lumea rurală dispar vilele rustice, dar agricultura rămâne principala activitate economică. Producţia artizanală şi prezenţa mărfurilor de import sunt specifice oraşelor.
Modificări majore vor suferi şi artele plastice, începând cu perioada dominatului. Câteva portrete imperiale (Diocleţian, Constantius Chlorus, Fausta), ca şi micul trofeu aşezat pe o poartă a cetăţii Tropaeum Traiani ilustrează trăsăturile specifice ale decadenţei sculpturii. La Tomis un mozaic policrom, din care se mai păstrează peste 800 m2 decora un complex comercial din sec. V-VI. începând cu secolul al IV-lea monumentele fune­rare păgâne sunt din ce în ce mai rare, cedând locul celor creştine. Pictura criptelor boltite, de felul celor descoperite la Tomis, înfăţişează simboluri creştine (păuni, porumbei, chiar îngeri). Artele minore reflectă acelaşi drum triumfător al noii religii, fie că este vorba de mărunte podoabe ori opaiţe cu însemne creştine, fie de piese de cult de mare valoare (precum patena de argint a episcopului Paternus din Tomis, de la începutul sec. VI).
Din veacul al Vl-lea greaca înlocuieşte latina în Imperiul Bizantin, ca limbă oficială şi de cultură. Dar episodul petrecut în 587 în timpul luptelor
cu avarii la poalele Haemusului, când s-a strigat „în limba locului" (Theophilact Simocatta, II, 15) torna, torna, frater atestă latina vorbită de populaţia romanizată din Peninsula Balcanică spre finele secolului VI. In curând romanitatea balcanică va fi separată de cea nord-dunăreană prin aşezarea slavilor.

Creştinismul daco-român. Originea apostolică a creştinismului în spaţiul carpato-pontic care ar coborî începuturile creştinismului în aceste teritorii în sec. I rămâne doar o ipoteză: evanghelizarea „Scythiei" de către Sf. Apostol Andrei (Eusebiu din Caesareea, III, 1,-3) sau Sf. Apostol Filip figurează printre tradiţiile Bisericii, dar nu are, deocamdată, alt suport do­cumentar. Alte izvoare literare despre creştinismul daco-roman (Tertullian, Adversos ludaeos, 7 şi Origenes, lnMatth. comment. series 39, AdMatth., 24, 9) sunt contradictorii, astfel încât apariţia religiei creştine în Dobrogea şi în stânga Dunării e dovedită de unele obiecte cu însemne creştine. Ase­menea documente arheologice sunt — pentru secolul al III-lea — puţine şi cu o datare nu tocmai sigură. Din acest veac ar putea să dateze unele cruciuliţe la Bărboşi, opaiţe de la Tomis. O gemă de la Potaissa cu ima­ginea Bunului Păstor, a mitului lui Iona şi prevăzută cu acrostihul 1X0YC, ar putea, eventual să dateze şi din sec. III; la fel, o gemă isiacă „creştinată" de la Apulum. O inscripţie funerară din Tomis, din sec. III, pare să dove­dească existenţa unor familii în care unii membri erau păgâni, alţii creştini.
Nu există în Dacia şi Dobrogea nici basilici creştine preconstanti-niene, dar asemenea descoperiri sunt foarte rare în tot Imperiul Roman la vremea respectivă; în general, obiectele paleocreştine sunt rare în secolele II-III pretutindeni în lumea romană. Din teritoriile extracarpatice nici un obiect creştin nu pare să dateze din secolul al III-lea.
Lipsa unor dovezi arheologice peremptorii pentru creştinismul din sec. II şi III în Dacia este explicabilă prin numărul redus al creştinilor, prin refuzul unor exteriorizări agresive de care dau dovadă destule monumente păgâne, prin precauţiile cu care creştinii din Dacia romană ori din Do­brogea îşi manifestau credinţa. Deşi au fost lungi perioade când împăraţii s-au dovedit toleranţi faţă de creştini şi deşi unele persecuţii din sec. II şi III au avut un caracter izolat, creştinii nu erau priviţi cu simpatie într-o epocă în care pe seama necredinţei lor se puneau feluritele nenorociri abătute asupra Imperiului. De aceea creştinii se fereau, de regulă, să facă publică apartenenţa lor la noua religie. Urmarea a fost că în momentele limită, când statul pretindea o atitudine tranşantă în opţiunile religioase, ca de pildă în timpul persecuţiei lui Decius, au apărut deopotrivă martirii şi renegaţii. Pericolul unor reacţii populare anticreştine spontane nu era de neglijat. Ipotetic, în Dobrogea se semnalează martiri din vremea persecuţiei lui Decius. în Dacia, edictele anticreştine ale lui Valerian, din anii 257—258, par să nu fi rămas fără ecou, de vreme ce personaje înalte din provincie se grăbesc să facă dovada ataşamentului lor la zeii Romei.
Dezvoltarea creştinismului, atât în Scythia Minor cât şi în lumea da-co-romană nord-danubiană, va cunoaşte un alt ritm după ce, în anul 313, prin edictul de la Milan, împăratul Constantin cel Mare acordă libertate de credinţă creştinilor. Comunităţile creştine se înmulţesc nestânjenit în timp ce păgânismul începe să piardă teren.
Printre modalităţile de pătrundere şi răspândire a creştinismului în fosta provincie Dacia în sec. IV rolul misionarilor nu este, deocamdată, atestat, nici măcar în cazul cunoscutului Niceta, episcop al Remesianei, care se pare că şi-a limitat opera de misionar numai în dreapta fluviului. Contactul direct cu populaţia creştină a Imperiului, transmiterea „din om în om", influenţele politice, economice şi culturale ale Imperiului asupra unor teritorii ale fostei provincii Dacia au jucat un rol important în dezvol­tarea creştinismului daco-roman; aceste influenţe sunt asigurate pentru zona de sud a Daciei, reînglobată Imperiului în sec. IV-VI. în Transilvania la progresul creştinismului vor fi contribuit două aspecte: religia oficială a Imperiului — păgână încă la sfârşitul secolului al III-lea — nu mai avea sprijinul statului roman, iar pe de altă parte creştinii care existau în timpul provinciei nu-şi mai ascund credinţa şi, după retragerea aureliană, pot să facă prozelitism.
Repertoriul materialelor creştine din Transilvania cuprinde, pentru pe­rioada secolelor IV—VI, opaiţe de lut cu cruce (Apulum, Potaissa), opaiţe de bronz (Bucium, jud. Sălaj, Gherla), opaiţ de bronz cu cruce şi porumbel — simbolul Sfântului Duh (Dej), cruci şi simboluri creştine pe vase de ce­ramică (Porolissum, Poian, jud. Covasna). Foarte interesant este fragmen­tul de candelabru de bronz de la Biertan (jud. Sibiu), constând dintr-un chrismon şi inscripţia latină Ego Zenovius votum posui („Eu, Zenovius, am pus ofranda"). O inscripţie asemănătoare s-a descoperit şi la Porolissum. Unele monumente funerare mai vechi, păgâne, sunt acum încreştinate (la Napoca, Ampelum, poate şi Potaissa). La Jabăr (jud. Timiş) şi Pălatca (jud. Cluj) s-au descoperit sigilii de lut folosite la ştampilarea pâinii euharistice.în Oltenia şi Banat, descoperirile de obiecte creştine se grupează mai ales în zonele reînglobate Imperiului (Drobeta, Tibiscum, Romula, Slăveni şi, mai ales, Sucidava) — opaiţe cu semnul crucii, cruciuliţe, catarame, graffiti pe vase etc.
Printre cele mai timpurii locuri de închinare creştine din Dacia trebuie
menţionate edificiile ridicate probabil în a doua jumătate a secolului IV în castrul de la Slăveni (o sală uninavată şi o absidă) şi peste sanctuarul lui Bel la Porolissum, de fapt o transformare a unui templu păgân în basilică creştină, semn al victoriei noii religii. Basilică de la Slăveni era decorată cu simboluri creştine, conţinea obiecte de cult, iar scheletul descoperit într-o criptă aparţinea, poate, unui martir.

Obiectele paleocreştine din sec. IV descoperite în fosta provincie tra-iană sunt, aproape toate, produse de import, din Italia, Pannonia, Illyri-cum. Repartizarea descoperirilor dovedeşte prezenţa creştinilor mai ales în fostele oraşe (Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, Tibiscum, Romula, Drobeta, Dierna) sau în aşezările de pe lângă castre (Gherla, Răcari, Bumbeşti etc). în aceste foste oraşe şi mari aşezări comunităţile creştine puteau să reprezinte perpetuarea şi dezvoltarea unor nuclee creştine pre-aureliene. în general, în repartizarea descoperirilor paleocreştine în fostele centre urbane s-a văzut semnul apartenenţei lor la populaţia autohtonă. Cât priveşte pe migratori, printre goţii din Transilvania, din a doua jumă­tate a sec. IV ar fi putut să se găsească şi creştini, fără a deţine acum su­ficiente argumente în această direcţie. Ostrogoţii din Transilvania s-au creştinat — cel puţin unii din conducătorii lor — la sfârşitul secolului al V-lea; gepizii au fost creştini de rit arian.

Creştinismul făcuse progrese însemnate în Dobrogea deja la sfârşitul secolului al III-lea, mai ales printre soldaţi, de vreme ce în timpul marilor persecuţii din 303-304 sunt pomeniţi numeroşi martiri la Tomis, Duros-torum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum etc. Mormintele a patru martiri din această epocă s-au descoperit într-o criptă sub altarul basilicii din Niculiţel (jud. Tulcea). Numele lor, înscrise pe pereţii criptei (Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos) erau cunoscute din martirologii. Chiar şi după acordarea libertăţii de credinţă creştinilor perioadele de restrişte n-au lipsit: martiri dobrogeni sunt cunoscuţi sub Licinius (308-324), un protector al păgânismului şi, mai târziu, în timpul ultimei reînvieri a păgânismului, sub Iulian Apostatul (361-363). Din secolul al IV-lea este cunoscut episco­patul de la Tomis, pentru ca în secolul VI să apară episcopii şi în alte oraşe. Viaţa bisericească dobrogeană a fost influenţată de „călugării sciţi", păstrători ai ortodoxiei împotriva arianismului şi monofizitismului. Originar din Dobrogea este, probabil, Sfântul Ioan Cassian (360-430) stabilit mai târziu la Marsilia.

Comunităţi creştine se înfiripează în secolul al IV-lea şi în zonele extracarpatice, atât în rândul populaţiei autohtone, cât şi printre alogeni. La propagarea creştinismului în aceste zone au contribuit premise ante­rioare (nucleul creştin de la Bărboşi), relaţiile cu Imperiul de Răsărit şi implicarea directă a autorităţii Bizanţului în răspândirea noii credinţe prin­tre triburile germanice. Prin tratatul din 332 Constantin cel Mare impunea vizigoţilor asigurarea libertăţii de credinţă pentru creştini. în anul 341 este consacrat episcop al „Gothiei" nord-dunărene Ulfila, care a predicat creşti­nismul şi a condus biserica ariană de acolo până în 348, când trece cu fidelii săi în Imperiu. El a tradus Biblia în limba gotică, iar un izvor literar ne asigură că propovăduia în latină, greacă şi gotică, prin urmare se adresa germanicilor şi latinofonilor.
în partea de răsărit a Munteniei, pe malurile râului Musaeos (Buzău), se găseau comunităţi creştine, cu „biserici" şi preoţi. Aici a predicat Sava Gotul, originar din Cappadocia, care va suferi moarte de martir, înecat în râul Buzău, în timpul persecuţiei lui Athanaric din anul 372; cu acelaşi prilej sunt martirizaţi şi alţi creştini (Nichita).
Obiecte paleocreştine databile în sec. IV sunt rare în ţinuturile extra­carpatice; locaşuri de cult nu se cunosc.

în veacul al Vl-lea Justinian construieşte o basilică la Sucidava, uni-navată, cu absidă spre est; din apropiere provine un fragment de amforă cu numele preotului Luconochos. Basilică a funcţionat până la începutul sec. VII. Numeroasele materiale arheologice creştine de la Sucidava dove­desc importanţa acestui centru pentru creştinism. Interesante obiecte creş­tine din secolele V-VI s-au descoperit la Drobeta, Dierna, Lipova (jud. Arad); la Porolissum s-a găsit o ploscuţă cu imaginea Sf. Mina. Opaiţe creştine, de origine nord-africană sau syro-palestiniană, din veacul al Vl-lea, s-au descoperit la Potaissa. Importuri din Egiptul coptic se semnalează la Porolissum şi la Luciu (jud. Ialomiţa); din această ultimă localitate provine un foarte frumos opaiţ de bronz cu cruce. în zonele extracarpatice, alături de obiecte creştine de import (opaiţe) se descoperă şi piese produse pe loc: vase cu semne cruciforme, cruciuliţe, tipare pentru turnat cruciuliţe (la Ol­teni, jud. Teleorman; Bucureşti; Budureasca, jud. Prahova; Traian, jud. Ba­cău; Davideni, jud. Neamţ; Botoşana, jud. Suceava etc), un prescurnicer (la Alcedar, raion Rezina, pe Nistrul Mijlociu) etc.

Piesele paleocreştine din sec. V-VII s-au găsit în 22 de localităţi si­tuate în teritoriul fostei provincii Dacia şi în 31 de localităţi aflate în afara acestui teritoriu; în perioada anterioară acest raport era invers, net în fa­voarea fostei provincii. De altfel, dacă înmulţirea obiectelor creştine se constată în tot teritoriul nord-danubian locuit de romanici, în zonele extracarpatice progresul creştinismului pare acum încă mai vizibil decât în Transilvania.

într-o vreme când Biserica nu elaborase canoane privitoare la prac­ticile funerare, distingerea mormintelor creştine de celelalte se face ane­voie; în principiu, mormintele creştine sunt de înhumaţie, orientate vest-est, fără inventar. în necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov din sec. IV se constată puţine morminte care corespund ritualului creştin. Chiar şi mai târziu se constată numeroase morminte de incineraţie care ar aparţine necreştinilor coexistând în aceleaşi necropole cu morminte creştine. De altfel „Pătimirea Sfântului Sava Gotul" (document din anul 374) demonstrează că în zona Buzăului existau comunităţi amestecate, creştini şi păgâni locuind în acelaşi sat. Necropolele birituale se menţin şi la sfârşitul mileniului I, dar este vizibilă tendinţa de renunţare la incineraţie.
Născut în Imperiul Roman creştinismul a devenit element de iden­titate etnică, de afirmare a apartenenţei la spiritualitatea latină. Caracterul latin al creştinismului daco-roman rezultă şi din terminologia de bază păs­trată în limba română: biserică (basilica), a boteza (baptisare), creştin (chris-tianus), cruce (crux), a cumineca (communicare), Dumnezeu (domine deo), Florii (Florilia), înger (angelus), Paşte (Paschae), Rusalii (Rosalia), păgân (paganus), sânt (sanctus) etc. Creştinismul a reprezentat în zonele nord-da-nubiene o importantă faţetă a românismului, contribuind la desăvârşirea unor procese etnice de la mijlocul şi din a doua jumătate a mileniului I.

Dacia şi migraţiile barbare. Migraţiile ori invaziile barbare se definesc prin opunerea termenului de „barbar" nu numai locuitorului „civilizat" al Imperiului, ci şi locuitorului „romanizat" aflat în afara lumii romane. în căutarea unei aşezări provizorii, a unui teritoriu pentru obţinerea hranei, ori în drum spre bogatele oraşe ale Imperiului, sau împinse de alte populaţii migratoare, aceste triburi vor traversa ori se vor stabili în Dacia, proces istoric care se întinde pe durata a cinci-şase secole.

încă din timpul războaielor marcomanice vandalii se apropiaseră de provincia Dacia, stabilindu-se în Crişana, alături de dacii liberi.

Goţii coboară dinspre Marea Baltică, iar spre mijlocul secolului al III-lea ajunseseră să stăpânească litoralul nord-pontic. Ei reprezentau un real pericol pentru provinciile romane de la Dunărea de Jos; în 251 însuşi împăratul Decius moare în luptă împotriva goţilor. în a doua jumătate a secolului al III-lea incursiunile goţilor sunt periodice. După anul 332 goţii se află în Câmpia Munteniei în calitate de federaţi ai Imperiului, statut pe care-1 vor păstra până sub împăratul Valens. Athanaric, regele goţilor de apus (thervingi sau vizigoţi), organizează persecuţii împotriva creştinilor existenţi printre goţi şi în sânul populaţiei autohtone. In final, nereuşind să se opună presiunii hunilor, Athanaric se refugiază în Carpaţi, în ţara Caucaland (Ammianus Marcellinus, XXXI, 2), iar de acolo, la Con-stantinopol.

într-o vastă arie, de la Nipru până în Transilvania, sfârşitului secolului al III-lea şi secolului al IV-lea îi este caracteristică o cultură complexă, Sântana de Mureş-Cerneahov (staţiunile eponime în jud. Mureş, respectiv în Ucraina), formată dintr-un conglomerat de influenţe — germanice (go­tice), nord-pontice, sarmatice, dacice (costobocii) şi romanice (transmise de daco-romanii din Dacia şi de la Dunărea de Jos). Se cunosc'peste 1000 de aşezări şi necropole, din care jumătate pe teritoriul Moldovei. Se re­marcă aşezarea şi necropola de la Bârlad — Valea Seacă (jud. Vaslui),aşezările de la Iaşi — Nicolina, Hărman (jud. Braşov), necropolele de la Leţcani (jud. Iaşi), Pălatca (jud. Cluj), Miorcani (jud. Botoşani), Târgşor (jud. Prahova), Spanţov (jud. Ilfov) etc.

După penetrarea în Moldova şi în Muntenia (la vest de limesul trans-alutan şi în Oltenia nu se semnalează descoperiri de acest tip), purtătorii culturii Sântana de Mureş-Cerneahov pătrund în colţul sud-estic al Tran­silvaniei (nu înainte de anul 330), pe cursul superior al Mureşului şi în centrul Transilvaniei — spre mijlocul secolului al IV-lea. Descoperirile din spaţiul intracarpatic definesc în special faza mai târzie a acestei culturi, din a doua jumătate a sec. IV.

In special în zonele extracarpatice cultura Sântana de Mureş-Cer­neahov reflectă o situaţie polietnică. In Transilvania răspândirea vestigiilor acestei culturi este mai bine delimitată, ca şi diferenţierea lor de cele ale romanicilor. La sfârşitul secolului al IV-lea şi la începutul secolului V cultura Sântana de Mureş-Cerneahov dispare, odată cu apariţia hunilor.

în anul 376 hunii, neam turanic, trec Nistrul, îi înfrâng pe vizigoţi şi întemeiază un centru de putere în nordul Moldovei. De la sfârşitul se­colului IV sau de la începutul secolului V datează mormântul unei căpe­tenii hunice de la Conceşti (jud. Botoşani), cu criptă de piatră, având podoabe de origine răsăriteană amestecate cu piese de factură romană târzie. Până pe la anul 420 centrul de putere se afla la nord de gurile Dunării, de unde hunii exercită un anumit control asupra Moldovei, Mun­teniei şi Olteniei. Ei lasă antichităţi tipice: diadema de aur de la Roto-păneşti (jud. Suceava), cazane de bronz la Bălteni (jud. Iaşi), Dulceanca (jud. Teleorman), Desa (jud. Dolj) etc.

în 433, după deplasarea centrului puterii hunilor spre apus, ei sunt aşezaţi ca federaţi în Pannonia sub conducerea lui Attila. în confederaţia lor hunii înglobează pe alanii de neam sarmatic, pe ostrogoţi (goţii răsăriteni) şi pe gepizi (a treia ramură a goţilor). Tezaurul de la Pietroasa se încadrează cronologic (cele mai recente piese din componenţa sa) probabil în prima jumătate a sec. V. Inscripţia runică de pe colan şi fibulele ple­dează pentru apartenenţa sa mediului germanic ostrogot, îngroparea sa reflectând, poate, „înglobarea" ostrogoţilor în confederaţia hunică. Probabil că şi tezaurul de la Botoşani (linguri şi vase de argint, monede) a fost în­gropat la începutul sec. V şi se leagă de migraţia ostrogoţilor spre apus.
Şocul instalării puterii hunice în Pannonia e resimţit în Transilvania: la începutul sec. V dispare viaţa orăşenească, dar şi mormintele de tip Sântana de Mureş — Cerneahov. De altfel, involuţia civilizaţiei romane urbane este un proces generalizat, cu multiple cauze; analiza comparativă a situaţiei de pe Rin şi de pe Dunărea mijlocie a evidenţiat decăderea iremediabilă, până la dispariţie, a civilizaţiei urbane, pe parcursul secolului al V-lea.
Cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei (jud. Sălaj) cuprin­zând medalioane de aur romane (venite ca subsidii), lanţ cu pandantivi, fibule etc, au fost îngropate, probabil, în prima jumătate a secolului V; la fel tezaurul (mormântul?) de la Tăuteni (jud. Bihor), compus din vase de argint. Un mormânt de factură răsăriteană, al unui sarmato-alan, s-a des­coperit în castrul de la Potaissa.
în prima jumătate a secolului V centrele de putere din Transilvania sunt încă puţine în comparaţie cu zonele extracarpatice. Vestigiile arheolo­gice ale romanicilor se pot sesiza la Sighişoara, Ţaga, Soporu de Câmpie, Bratei. Priscus Panites, ambasador al Constantinopolului la Attila în anul 448, trece prin Banat, unde este găzduit într-un sat al populaţiei locale latinofone, care îl îmbie cu o băutură numită, „în graiul locului" medos: este cuvântul latin medus (mied). Priscus s-a putut aproviziona în satele prin care trecea şi unde existau şi târguri (Despre soliile romanilor la cei de alt neam, 3). Aceşti localnici erau producătorii celor necesare traiului, tribu­rile hunice fiind incompatibile cu viaţa agricolă sedentară. Cele relatate de Priscus sunt revelatoare pentru relaţiile dintre băştinaşi şi migratori în general. Dar marile bulversări produse în secolul V fac mai dificilă, de acum înainte, recunoaşterea şi deosebirea culturii romane de cea de factură barbară. Urmele arheologice devin mai rare, ceea ce îngreunează încă mai mult stabilirea etnicităţii unor descoperiri.
După moartea lui Attila (452) şi înfrângerea hunilor în lupta de la Nedao (454) de către o coaliţie germanică (din care făceau parte, printre alţii, foştii lor aliaţi — ostrogoţii şi gepizii) sub conducerea regelui gepid Ardaric, s-au petrecut schimbări politice importante: ostrogoţii se aşează în Pannonia, iar gepizii — ca federaţi — în Dacia, după spusele lui Iordanes (Getica, 264). Arheologia confirmă această afirmaţie numai pentru Transil­vania, nu şi pentru Oltenia.

Asocierea tezaurelor (podoabe de metal preţios şi almandine) — te­zaure tribale, fără de care existenţa independentă a tribului e de necon­ceput — cu mormintele fastuoase, în Valea Someşului dar şi mai departe, până la Turda, dovedeşte existenţa unui centru de putere est-germanic, probabil gepidic. La Someşeni (Cluj) s-a descoperit un tezaur de podoabe aparţinând unei femei creştine, de pe la mijlocul sau din a doua jumătate a sec. V. Două morminte bogate s-au descoperit la Apahida. Cel dintâi apar­ţine conducătorului germanic creştin Omharus (fibulă de aur, inel-sigiliu, vase de argint) şi se datează în primele două decenii după mijlocul se­colului V. Puţin ulterior ca datare, al doilea mormânt era tot al unui mem­bru al aristocraţiei, cu piese de port şi de harnaşament. Aceluiaşi orizont cultural şi cronologic îi aparţine, probabil, mormântul unei „prinţese" descoperit în castrul legionar de la Turda.

Relaţiile germanicilor (ostrogoţi, gepizi) cu Imperiul Roman târziu se reflectă prin sistemul federaţilor, răsplătiţi periodic cu subsidii, iar conducătorii lor cu daruri bogate (fibule de aur, medalioane etc); se observă începutul unei imitatio imperii, proces care, în curând, se va contura mai bine în mediul cultural merovingian.

Cu toate aceste morminte princiare (la care se adaugă alte morminte la Slimnic — jud. Sibiu, Cepari, jud. Bistriţa-Năsăud, Dindeşti, jud. Satu Mare etc), pătrunderea gepidă în a doua jumătate a secolului al V-lea în Transilvania nu pare prea intensă. Abia în a doua jumătate a secolului următor s-a produs o aşezare masivă a gepizilor în teritoriul intracarpatic, după anul 567, când gepizii vor fi înfrânţi de avari. Acum se constată necropole cu un mare număr de morminte; dispar în schimb mormintele princiare.

Descoperirile aparţinând populaţiei autohtone în sec. V s-au produs şi în zone în care nu se cunosc migratori (de pildă, în Maramureş). Dacă mormintele princiare şi tezaurele dispar la sfârşitul sec. V, complexele arheologice care aparţin localnicilor continuă şi în veacul următor. în unele situaţii s-a surprins prezenţa unor categorii arheologice de atribuit romanicilor în complexe gepide din sec. VI, ca în marea aşezare de la Moreşti sau în cimitirul de la Bând (jud. Mureş).

La mijlocul sec. VI avarii, nomazi originari din Mongolia, apar în stepele nord-pontice, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, sub conducerea caganu-lui Baian jefuiesc Muntenia, Dobrogea şi Peninsula Balcanică, împreună cu slavii, contribuind la căderea limesului de pe Dunărea inferioară. După înfrângerea suferită în 567 din partea avarilor aliaţi cu longobarzii din Pannonia, supremaţia gepidică în zona carpato-dunăreană încetează. Lon­gobarzii, speriaţi de puterea aliaţilor lor, pleacă spre Italia, iar avarii rămân stăpânii unui imens teritoriu, din stepele nord-pontice până în Alpi. Stă­pânirea era exercitată cu mijloacele tipice unei societăţi numericeşte redusă. Mormintele avare sunt puţine în Banat şi Crişana; mai numeroase sunt pe cursul mijlociu al Mureşului.

La mijlocul secolului VII (şi până pe la 680) dispar elementele ger­manice din Transilvania. în necropolele gepidice târzii (Bratei; Noşlac şi Gâmbaş, jud. Alba) îşi fac apariţia piese tipice pentru avari. Prezenţa avarilor (morminte de călăreţi cu ritual şi inventar tipic) se concentrează în spaţiul Turda — Teiuş, în legătură cu exploatarea sării, produs atât de necesar şi avarilor din Pannonia. Acest centru avar se menţine până în secolul al VUI-lea.

Năvălirile barbare, de la sfârşitul sec. III şi până în sec. VII—VIU, pe teritoriul României au provocat jafuri şi distrugeri, deplasări de populaţii, stare de nesiguranţă, influenţând mai degrabă negativ, întârziind evoluţia civilizaţiei daco-romane şi romanice. La procesul de cristalizare etnică a acestei populaţii, migratorii (cu excepţia slavilor, trataţi, din acest motiv, separat) au contribuit într-o foarte mică măsură.




  • Share:

You Might Also Like

1 comentarii