Ştefan cel Mare - Proiect Istoria Romaniei

By anonim - martie 30, 2008

Ştefan cel Mare. Etapa următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost ilustrată de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Predecesorul său, Petru Aron, fusese silit să se încline în faţa ultimatumului sultanului Mehmet II, care, îndată după cucerirea Bizanţului, invitase pute­rile riverane ale Mării Negre să-i plătească tribut şi să recunoască, astfel, hegemonia otomană asupra bazinului pontic. în 1456, Moldova a acceptat aşadar să plătească tribut Porţii şi să-şi răscumpere pacea din partea sulta­nului, situaţie pe care a continuat-o Ştefan în prima etapă a domniei sale. Pe primul plan al preocupărilor noului domn în această etapă s-au aflat raporturile cu Ungaria şi Polonia, puteri a căror rivalitate pentru Moldova şi îndeosebi pentru gurile Dunării şi Chilia a continuat să se manifeste puternic şi în a doua jumătate a secolului XV. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de domi­naţie ale Regatului Ungar, a rămas şi acum direcţia principală a politicii externe a ţării; ea i-a îngăduit să-şi asigure, împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla. Dar, în sfertul de secol de lupte dinastice care a precedat înscăunarea lui Ştefan cel Mare, intensificarea rivalităţii polono-ungare pentru stăpânirea Chiliei a atras Moldova, la scurte intervale, alternativ în aria de hegemonie a celor două mari puteri. Din 1448, Ungaria şi-a asigurat controlul direct asupra Chiliei unde a străjuit timp de aproape două decenii o garnizoană ungară.

Scurt timp după preluarea puterii, Ştefan a revenit la orientarea tra­diţională a politicii externe a Moldovei, alianţa cu Polonia. După câteva incursiuni pe teritoriul acesteia, unde se adăpostea rivalul său înlăturat din domnie, Ştefan încheie, în aprilie 1459, o convenţie cu regele Cazimir prin care 1-a recunoscut suzeran unic, anulare implicită a angajamentelor asu­mate anterior faţă de Ungaria. Ca gaj al fidelităţii sale, Ştefan a lăsat în stăpânirea regelui polon cetatea Hotin pe Nistru, ocupată anterior de o garnizoană polonă, şi s-a angajat să respecte bunurile boierilor moldoveni refugiaţi în Polonia. Contravaloarea acestor concesii, pe care Ştefan avea să le anuleze în anii următori, a fost îndepărtarea de la hotarul Moldovei a rivalului său, Petru Aron, primejdia cea mai imediată pentru puterea încă neconsolidată a noului domn.

Restabilirea legăturii cu Polonia însemna implicit îndepărtarea de Un­garia şi Ţara Românească. Indiciile timpurii ale acestei evoluţii au luat proporţiile unui antagonism direct în 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mehmet II împotriva lui Vlad Ţepeş, când Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei a reuşit să aducă în stăpânirea sa cetatea mult râvnită de la gurile Dunării, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti.

Pentru a restabili situaţia, Matias Corvin a intrat în campanie la sfâr­şitul anului 1467, înaintând în fruntea unei mari armate spre Suceava, capitala Moldovei, unde nădăjduia să-1 instaleze pe candidatul său la dom­nie, în drum însă, la Baia, centru urban şi sediu al episcopiei catolice a ţării, unde regele se oprise pentru pregătirea asaltului final, Ştefan dez­lănţuie contraatacul; trădat însă de unii boieri el nu a reuşit să nimicească, cum plănuise, oastea ungară. Lupta a rămas nedecisă, dar avântul ofensivei regale a fost oprit. Incapabil să-şi continue înaintarea, Matias Corvin a părăsit Moldova fără a-şi fi realizat obiectivul. Ultima mare încercare a Ungariei medievale de a-şi impune prin forţa armelor dominaţia asupra Moldovei şi de a-şi asigura legătura directă cu Marea Neagră s-a încheiat cu un eşec. Reluând pe seama sa încercarea de a smulge Moldovei Chilia,domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462-1474), începe la rândul său ostilităţile împotriva lui Ştefan (1470).

Războiul cu Ţara Românească nu a fost decât preludiul marii înfrun­tări de forţe cu Imperiul Otoman, declanşată de Ştefan în 1473 când a instalat un nou domn, fidel lui, în ţara vecină pe care a smuls-o dominaţiei turceşti. Ţelul imediat al acţiunii lui Ştefan a fost acela de a-şi asigura controlul asupra gurilor Dunării şi de a înlătura primejdia intrării lor sub dominaţia otomană. Dar lupta deschisă de domnul român în 1473 s-a în­cadrat într-un efort mult mai larg de îndiguire a expansiunii otomane; la acest efort participau, din 1463, Veneţia, ameninţată să-şi piardă pose­siunile din Egea, Uzun Hasan, reintrat în acţiune, Ungaria şi alte puteri. Războiul lui Ştefan cu turcii a coincis cu ultima mare încercare a adver­sarilor Porţii de a restaura libertatea Mării Negre.

Pierderea Ţării Româneşti şi reconstituirea unui front antiotoman la Dunăre era o primejdie* prea gravă pentru dominaţia Porţii în Peninsula Balcanică pentru a putea fi tolerată de sultan. Pentru a scoate din luptă Moldova, Mehmet II a fost silit să organizeze la începutul anului 1475 o mare expediţie sub comanda beglerbegului Rumeliei, Soliman eunucul. Speranţa sultanului a fost însă înşelată; la Vaslui, într-o vale îngustă, unde superioritatea numerică otomană nu putea fi exploatată, Ştefan a prins în cursă şi a nimicit marea oaste trimisă de Mehmet împotriva sa (10 ianuarie 1475). Răspândită de îndată în toate direcţiile, ştirea a revelat Europei puterea nebănuită a Moldovei.

înţelegând inevitabilitatea unei noi ofensive otomane, Ştefan a în­ceput îndată după victorie să pregătească noua fază a luptei. Solii trimise în toate direcţiile, în Polonia şi Ungaria, la Veneţia şi la Roma, în Hanatul Crimeii şi la Caffa, au încercat să lărgească coaliţia antiotomană pentru a da Moldovei posibilitatea să înfrunte în condiţii mai bune noul atac al lui Mehmet II. în iulie 1475, punând capăt conflictului lor, Ştefan şi Matias Corvin au încheiat un tratat de alianţă antiotomană care punea pe baze noi raporturile dintre cele două ţări.

La rândul său, sultanul, pentru a da mai multe şanse de reuşită noii înfruntări în curs de pregătire cu Moldova, a organizat în prealabil o mare expediţie în Crimeea, în urma căreia Caffa şi întregul sistem de colonii genoveze din nordul Mării Negre au intrat sub dominaţie otomană (iunie 1475). Fapt mai grav, Hanatul tătar din Crimeea se supune acum sulta­nului, devenind un stat vasal Porţii Otomane. Moldova era prinsă în cleş­tele coaliţiei turco-tătare.

în iunie 1476, Mehmet II a intrat în Moldova în fruntea unei oşti imense pentru acea vreme care depăşea 100 000 de oameni. Sosirea sa fusese precedată de raiduri devastatoare ale tătarilor din Crimeea, respinşi de Ştefan, cu preţul unei mari dispersiuni de forţe. încercarea domnului de

a opri înaintarea sultanului spre Suceava, capitala ţării, a fost zdrobită de invadatori. Dar, rezistenţa îndârjită a cetăţilor, din care nici una nu a putut fi cucerită, 1-a împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din victoria sa. Cum între timp o oaste transilvană se îndrepta spre Moldova, peri­clitând legătura sultanului cu bazele sale de aprovizionare, cum Ştefan în­cepuse să-şi reconstituie o nouă oaste, Mehmet II a dat semnalul retragerii (august 1476). A doua mare campanie împotriva Moldovei se încheia astfel cu un eşec desăvârşit.

Lipsa de dinamism a coaliţiei antiotomane, care s-a destrămat încetul cu încetul, a făcut imposibilă exploatarea impasului în care se afla Impe­riul Otoman. Urmând exemplul unora dintre aliaţii săi, îndeosebi al Ve­neţiei, Ştefan a încheiat pacea cu sultanul, revenind la vechile condiţii (1479-1480). Baiazid II (1481-1512), succesorul lui Mehmet II, a folosit conjunctura favorabilă creată de pacea pe care a încheiat-o cu Ungaria în 1483 pentru a întreprinde o mare expediţie împotriva lui Ştefan, cu scop limitat: cucerirea cetăţilor pontice ale Moldovei, Chilia şi Cetatea Albă. în iulie 1484, armata terestră şi flota sultanului au sosit la gurile Dunării, spri-jinită de oastea domnului Ţării Româneşti, Vlad Călugărul (1481-1495), şi făcând joncţiunea cu tătarii din Hanatul Crimeii. Asediate terestru şi na­val, lipsite de orice perspectivă de ajutor, cele două oraşe au sucombat în câteva zile. Cu aceasta, ultimele mari emporii libere din bazinul pontic au intrat sub dominaţia otomană. Marea Neagră era astfel transformată în lac turcesc.

înainte de a se resemna cu această pierdere, Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile, cu concursul Poloniei, grav ameninţată în perspectivă de instalarea turcilor în nordul bazinului pontic. Pentru a obţine concursul polon, Ştefan a prestat la Colomea omagiul vasalic regelui Cazimir (sep­tembrie 1485), act pe care refuzase, timp de un sfert de secol, să-1 înde­plinească. Dar concursul militar polon s-a dovedit insuficient pentru reali­zarea ţelului lui Ştefan. Cum de altminteri Polonia a încheiat câţiva ani mai târziu pacea cu turcii, Ştefan a fost silit să-i urmeze exemplul. în 1489, cel mai târziu, el a restabilit la rândul său pacea cu Poarta Otomană reluând plata tributului.

Situaţiile născute din implantarea puterii otomane în sudul Moldovei s-au mai răsfrânt o dată puternic în politica externă a lui Ştefan, la sfârşitul domniei lui. Devenit rege al Poloniei în 1492, Ioan Albert a început, de îndată ce împrejurările externe au devenit favorabile, febrile pregătiri diplomatice şi militare în vederea unei expediţii de înlăturare a turcilor de la Chilia şi Cetatea Albă. Dar programul regelui polon prevedea, ca etapă premergătoare acţiunii antiotomane, instaurarea controlului polon direct asupra Moldovei prin înlăturarea lui Ştefan, care din 1489 revenise la alianţa cu Ungaria, obţinând din partea lui Matias Corvin cetăţile transilvane Ciceul şi Cetatea de Baltă cu domeniile lor, compensaţie pentru cetăţile pontice pierdute.Marea expediţie polonă din 1497, al cărei ţel oficial proclamat era recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe, şi-a trădat obiectivul real de îndată ce trupele polone, comandate de rege însuşi, au intrat pe teritoriul Moldovei îndreptându-se spre Suceava.
Dar rezistenţa prelungită a cetăţii şi primejdia intervenţiei în luptă a altor forţe, îndeosebi a Ungariei, l-au silit în cele din urmă pe regele polon să ridice asediul şi să înceapă retragerea. Pe dru­mul de înapoiere, la Codrul Cosminului, o mare parte a trupelor polone au fost surprinse şi nimicite de oastea lui Ştefan (octombrie 1497). în ultimii ani ai domniei, Ştefan a întreprins mai multe expediţii împotriva Poloniei, cu titlul de represalii dar şi cu speranţa de a câştiga Pocuţia.
Echilibrul de forţe realizat între cele trei mari puteri vecine cu statele române — Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia —, raport consacrat prin tratate reînnoite periodic, le-a scutit de mari invazii străine de felul celor care se abătuseră asupra lor în perioada precedentă. Tratatele ungaro-oto-mane, în care erau incluse Ţara Românească şi Moldova, şi propriile lor negocieri cu Poarta Otomană le-au asigurat o perioadă de relativă stabi­litate în relaţiile cu turcii; Moldovei în timpul primilor succesori ai lui Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb (1504-1517) şi Ştefăniţă (1517-1527), iar Ţării Româneşti în timpul lui Radu cel Mare (1495-1502) şi Neagoe Basarab (1512-1521).în Moldova, tendinţa marii boierimi de a-şi consolida poziţia, mult diminuată în timpul lui Ştefan cel Mare, a dat naştere unor puternice tensiuni politice. Sub Ştefăniţă îndeosebi, tensiunea a degenerat în conflict armat. în septembrie 1523, domnul, sprijinit de „ţară", adică de mica boie­rime şi de masa ţăranilor stăpâni de pământ, a zdrobit răscoala unei părţi a marii boierimi; răsculaţii au fost fie executaţi, fie au fugit peste hotare.
în Ţara Românească, familia de mari boieri olteni a Craioveştilor şi-a
consolidat mult poziţia ca urmare a extinderii stăpânirilor ei de pământ şi a legăturilor strânse pe care le întreţinea cu demnitarii turci de la Dunăre. Vechea autonomie a Olteniei a căpătat, datorită boierilor Craioveşti, semnificaţii sporite prin mijlocirea funcţiei de mare ban al Craiovei, înzes­trată cu puteri cvasisuverane la apus de râul Olt. Mai mult încă, la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI, sub Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, boierii Craioveşti ocupă funcţii însemnate în sfatul domnesc, exer­citând o influenţă considerabilă în viaţa politică a ţării. încercarea fiului lui Vlad Călugărul, Vlad cel Tânăr (1510-1512), de a se elibera de sub tutela apăsătoare a puternicilor boieri Craioveşti s-a încheiat cu un eşec. Pentru a-şi asigura poziţia eminentă în stat, dobândită în anii anteriori, boierii Craioveşti, sprijiniţi de turci, înalţă în scaunul domnesc pe unul din membrii familiei lor, Neagoe Basarab (1512-1521), care, pentru a-şi legitima noua situaţie, a invocat, cu sau fără temei, o înrudire cu familia domni­toare legitimă a Basarabilor. Domnia lui Neagoe Basarab s-a caracterizat pe plan extern prin continuarea politicii de echilibru iar pe plan intern printr-un remarcabil avânt cultural.

Reluarea ofensivei turceşti pe linia Dunării, marcată prin cucerirea Belgradului (1521) şi apoi prin zdrobirea armatei ungare la Mohâcs (1526) a pus capăt echilibrului internaţional de forţe, evoluţie care s-a răsfrânt puternic asupra ţărilor române, în primul rând asupra Ţării Româneşti. Sub Radu de la Afumaţi (1521-1529, cu întreruperi), Ţara Românească a re­devenit teatru de operaţii; dar încercarea turcilor de a-şi impune dominaţia directă asupra ţării a fost respinsă, datorită solidarizării boierimii cu domnul.

Rezistenţa îndelungată pe care au opus-o expansiunii otomane, îmbi­narea luptei cu negocierile şi compromisul, au îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi salveze entitatea statală, direct ameninţată după cucerirea de către turci a Peninsulei Balcanice. Lovindu-se de la început la nordul Dunării de o foarte tenace rezistenţă, temându-se de implicaţiile inter­naţionale pe care le-ar fi avut instaurarea unei stăpâniri directe în cele două ţări, turcii au fost siliţi să-şi modereze aspiraţiile în raport cu acestea.

Odată înţeleasă imposibilitatea sau dificultăţile foarte mari ale cuceririi şi dominaţiei directe asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, turcii şi-au fixat ca ţel principal menţinerea lor în afara coaliţiilor antiotomane, neutra­lizarea lor, obiectiv realizat în linii generale în a doua jumătate a seco­lului XV.

Cele două state au fost silite să accepte plata tributului — semn al răscumpărării păcii de la turci şi al recunoaşterii puterii lor — şi să se resemneze cu pierderea cetăţilor lor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Albă), transformate de Imperiul Otoman într-o centură de poziţii militare, mijloc de presiune asupra teritoriilor aflate în raza lor de acţiune. Sub raportul tributului şi al altor îndatoriri, Ţara Românească a avut un regim mai apăsător în secolul XV. în schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări şi s-a angajat să respecte întregul lor sistem de guvernare. Acest statut, recunoscut de Poarta Otomană, a rămas, în ciuda marilor variaţii ale dominaţiei turceşti în spaţiul românesc, cadrul fundamental al raporturilor turco-române până la sfârşitul hegemoniei otomane în Europa Sud-Estică. încă din secolul XV, statutul de autonomie al Ţării Româneşti şi al Moldovei, renegociat în re­petate rânduri în detaliile sale, în funcţie de situaţiile permanent schim­bătoare, a fost înscris în convenţii, care au luat forma unor acte unilaterale acordate de sultani, aşa-numitele capitularii; urmele indirecte ale capitula-ţiilor s-au păstrat în izvoarele secolului XV. Prin îndelungata lor rezistenţă,luptătorii secolului XV au salvat moştenirea transmisă de întemeietorii epocii precedente.

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii