Tările Române si primul asalt al puteri otomane - proiect Istoria Romaniei #part. 1#

By anonim - martie 21, 2008

Procesul de consolidare a puterii centrale declanşat o dată cu constituirea statelor româneşti a continuat până în secolul XVI în ciuda rezistenţei de care s-a lovit din partea boierimii şi a forţelor externe care au sprijinit intermitent eforturile ei de a îngrădi libertatea de acţiune a domniei. Acest proces ascendent a fost întruchipat de două dinastii, cea a Basarabi-lor în Ţara Românească şi cea a Muşatinilor în Moldova, care au reuşit, în ciuda tendinţelor contrarii ale boierimii, să consolideze prerogativele domniei şi să stăvilească afirmarea social-politică a marilor stăpâni de domenii, în Transilvania, dimpotrivă, ca în tot cuprinsul Regatului Ungar, nobilimea şi-a consolidat considerabil poziţia socială, provocând, prin agravarea exploatării senioriale, primele mari răscoale ţărăneşti din istoria ţării.
De la sfârşitul secolului XIV, lumea românească a fost confruntată cu o nouă mare primejdie, expansiunea otomană, care atinge acum linia Dunării. La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extracarpatice se adăuga de acum înainte un al treilea factor: Imperiul Otoman. Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova reuşesc să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autonome. Desfăşurarea rezistenţei antiotoma-ne a apropiat în câteva rânduri cele două state româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea turcă. în cadrul efortului antiotoman al Ungariei, un rol însemnat a revenit factorului militar românesc din Transilvania si Banat.

Economie şi societate. întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, con-
solidarea voievodatului transilvan în cadrul Regatului Ungar, afirmarea lor politică şi forţa militară remarcabilă de care au făcut dovadă în secolele XIV-XV, au fost expresia unui puternic avânt economic şi a cristalizării structurilor lor social-politice.
La temelia acestui progres, de altminteri general în Europa Centrală şi Răsăriteană, s-a aflat un masiv spor de populaţie; numeroase noi aşezări ru­rale îşi fac apariţia, îndeosebi din a doua jumătate a secolului XIV. Calcule aproximative indică pentru Transilvania, în jurul anului 1300, circa 550 000 locuitori, cifră care pare a fi sporit în cursul secolului XIV. în se­colul XV, Ţara Românească avea aproximativ 400 000 locuitori. înmulţirea remarcabilă a aşezărilor rurale în Ţara Românească şi Moldova e un indiciu indirect al progresului lor demografic.
Tradiţia medievală referitoare la constituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei a sesizat legătura între expansiunea demografică şi fundaţia statală. Cronica Ţării Româneşti relatează integrarea în „ţara nouă", întemeiată de legendarul Negru Vodă, a teritoriilor din răsărit, până în apa Şiretului şi „până la marginea Dunării" ca pe un act de colonizare, prin înfiinţarea unor sate şi oraşe noi. Cât priveşte Moldova, constituirea ei ca stat a fost înţeleasă de unii contemporani ca rezultat al unui spor demic („crescente magna numerositate Okhorum inhabitantium terram illam"), proces la capătul căruia ţara a devenit stat („in regnum est dilatata"). în ambele ţări, procesul de expansiune teritorială şi de colonizare s-a desfăşurat din zona submon-tană, mult mai populată, spre câmpie, în direcţia răsăritului, în teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară, cu foarte slabă densitate demografică. Până târziu, actele de danie de pământ emise de domnii Moldovei menţionează colonizările „în pustiu" în fosta arie de dominaţie directă a Hoardei de Aur între Prut şi Nistru.
La începutul secolului XV, numărul mare al aşezărilor rurale din Ţara Românească şi Moldova îl impresiona pe un misionar catolic în trecere prin spaţiul românesc, care descria existenţa „multor sate" în cele două ţări.
Sporul natural al populaţiei era însă departe de a suplini nevoile de braţe de muncă, îndeosebi pentru teritoriile recent integrate în hotarele celor două ţări; pentru a remedia aceste deficienţe conducerea acestora s-a străduit constant să atragă imigranţi de peste hotare, oferindu-le condiţii economice şi fiscale favorabile. Vlad Dracul a colonizat în Ţara Românească peste zece mii de bulgari fugiţi din sudul Dunării; şi prizonierii de război, tătari mai ales, erau aşezaţi pe domeniile boierilor şi mănăstirilor. în cursul unei expediţii armate împotriva Ţării Româneşti, Ştefan cel Mare a transplantat forţat mii de robi ţigani în Moldova. Marile devastări provocate de campaniile otomane, cele din 1418, 1420 şi 1462 în Ţara Românească, cea din 1476 în Moldova, au încetinit progresul demografic, dar nu i-au pus capăt.
Activitatea predominantă a populaţiei era agricultura şi ramurile ei anexe. Calitatea şi productivitatea solului, îndeosebi a teritoriilor extracarpatice, asigurau în anii buni recolte bogate şi cantităţi de cereale excedentare faţă de necesităţile de consum ale localnicilor.

Sporul de populaţie s-a manifestat printr-o însemnată extindere a su­prafeţelor agricole. Ştirile despre defrişări şi punerea în valoare a unor noi terenuri agricole (terrae extirpatae, prata extirpata) sunt frecvente în Tran­silvania, iar indiciile indirecte ale tendinţei apar şi la răsărit şi sud de Carpaţi. Ameliorarea utilajului agricol, îndeosebi răspândirea brăzdarului de fier la plug, folosirea pe scară largă a tracţiunii animale la arat şi a îngrăşămintelor permit o exploatare mai eficientă a pământului decât în epoca precedentă. Câmpia Dunării exportă chiar cantităţi mari de grâne la Constantinopol şi în diverse centre ale lumii mediteraneene. încă de la mijlocul secolului XIV, comerţul de grâne la gurile Dunării a devenit un însemnat obiect de litigiu între Genova şi Veneţia. în cazuri excepţionale se exportau şi în Transilvania cereale din Ţara Românească şi Moldova şi în sens invers.

Principala marfă de export a Ţării Româneşti şi a Moldovei erau ani­malele, achiziţionate în ţările învecinate şi chiar în unele mai îndepărtate. Creşterea oilor era în chip tradiţional o îndeletnicire de bază a românilor de pretutindeni; însemnătatea acestei ramuri a activităţii lor economice se reflectă în îndatoririle lor fiscale faţă de stat (oierit, quinquagesima ovium). Un însemnat capitol al activităţii economice care aducea venituri prin export era creşterea albinelor; mierea şi îndeosebi ceara, produse în mari cantităţi în Principatele Dunărene, erau exportate pe mare la Constan­tinopol şi în Mediterana sau în Transilvania şi Polonia. în aceleaşi direcţii era valorificat surplusul de peşte pescuit în bălţile Dunării în imense cantităţi.

Exploatate din antichitate, minele din Transilvania au continuat să furnizeze metale preţioase şi fier şi în perioadele următoare: cele mai pro­ductive erau cele din Munţii Apuseni, de la Rodna, de la Remetea şi Hunedoara. Politica regilor angevini a dat un puternic impuls exploatărilor miniere din Transilvania. Aurul se extrăgea şi din nisipul râurilor atât în Transilvania cât şi în Ţara Românească. în Ţara Românească s-a dezvoltat în secolul XV exploatarea aramei (Baia de Aramă). în toate cele trei ţări a cunoscut o puternică dezvoltare exploatarea sării, însemnat obiect de ex­port atât spre Europa Centrală cât şi în Peninsula Balcanică.

Tot atât de însemnat, dar şi mai evident decât cel al lumii rurale, a fost progresul vieţii urbane. într-adevăr, în secolele XIII-XV apar sau îşi conturează caracterul urban cele mai multe dintre oraşele medievale din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. în fruntea procesului, atât prin numărul cât mai ales prin stadiul de dezvoltare a oraşelor, s-a aflat Transilvania, cu centre meşteşugăreşti şi comerciale însemnate ca Braşov şi Sibiu, dintre care cel dintâi a avut în secolul XV aproape 10 000 locuitori; în urma lor se aflau oraşe ca Cluj, Bistriţa, Sighişoara, Sebeş, Mediaş şi Orăştie care numărau între 1 000 şi 7 000 locuitori. în Ţara Românească cele mai însemnate centre urbane au fost reşedinţele domneşti Argeş, Câmpulung, Târgovişte, mai târziu Bucureşti, şi portul dunărean Brăila, care centraliza comerţul ţării cu Marea Neagră. în Moldova, alături de succesivele reşedinţe domneşti din Baia, Şiret şi Suceava, principalele centre urbane au fost marile porturi comerciale Chilia şi Cetatea Albă (Mauro-castrum, Akkerman), cel din urmă cu o populaţie care depăşea 10 000 locuitori. însemnătate capitală pentru dezvoltarea economică a celor trei ţări şi a tendinţei lor de integrare în circuitele şi ritmurile de dezvoltare ale economiei europene au avut drumurile comerţului intercontinental care le străbăteau teritoriul, drumuri care au atins randamentul maxim în secolul XV: cel dintâi, care urma cursul Dunării până în interiorul continentului, avea o însemnată ramificaţie terestră de la Brăila la Braşov de unde continua spre interiorul Transilvaniei, spre Ungaria şi Boemia; cel de-al doilea, care lega Cetatea Albă şi Chilia, prin Moldova, cu Lvov-ul şi de aici stabilea contactul cu regiunea Balticei, prin Torun şi Gdansk, sau cu Germania, prin Cracovia şi Wroclaw. Schimbul de produse între Orient şi Occident a asigurat excepţionale câştiguri unora din oraşele situate pe itinerariile lor şi în primul rând celor care îndeplineau funcţia de verigi de legătură precum Braşovul, Brăila, Cetatea Albă, Chilia, Suceava. Intensificarea schimbului pe aceste artere majore a accelerat şi tendinţa de urbanizare ale cărei manifestări timpurii aparţin secolului XIII şi XIV. Prin mijlocirea vămilor şi a marilor venituri percepute din exploatarea lor, domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei şi-au consolidat considerabil puterea, care nu mai era exclusiv dependentă de exploatarea directă şi indirectă a agriculturii. Oferind puterii centrale o sursă alternativă de venituri, comerţul internaţional a consolidat baza politicii de centralizare a domniei. însemnătatea economică excepţională a celor două drumuri care străbăteau Ţara Românească şi Moldova a făcut din principalele centre care asigurau legătura între Marea Neagră şi interiorul continentului — Chilia şi Cetatea Albă — obiectul unor aprige contestaţii între puterile maritime şi continentale care tindeau să-şi rezerve o parte cât mai mare din exploatarea lor. Relaţiile internaţionale în spaţiul carpato-dunărean la sfârşitul secolului XIV şi în cursul secolului XV au fost în mare măsură determinate de concurenţa pentru controlul punctelor de joncţiune între itinerariile comerciale pontice şi cele continentale. îndeosebi genovezii din Marea Neagră, Ţara Românească, Moldova, Polonia, Ungaria şi în cele din urmă Imperiul Otoman s-au înfruntat pentru a-şi asigura controlul asupra celor două cetăţi cheie ale legăturii dintre Marea Neagră şi Europa Centrală şi pentru a crea astfel cadrul cel mai convenabil intereselor lor comerciale. In cursul secolului XV, într-o etapă favorabilă a evoluţiei relaţiilor internaţionale, de echilibru între puterile care tindeau să le domine, Ţara Românească şi Moldova au reuşit chiar să rezerve negustorilor proprii funcţia de intermediari principali ai schimbului de mărfuri pe cele două mari drumuri care le străbăteau teritoriul Dezvoltarea vieţii urbane a atras după sine şi dezvoltarea meşteşugurilor, care se desprind total de agricultură, îndeosebi în Transilvania, aflată în avans mare faţă de Ţara Românească şi Moldova. In oraşele transilvane, săseşti cele mai multe în nucleul lor originar, sunt atestate aproximativ patruzeci de meşteşuguri, derivate din câteva activităţi de bază (ţesut, tăbăcit, olărit, prelucrarea metalelor, a alimentelor etc). în centrele cele mai dezvoltate din Transilvania, meşteşugarii erau organizaţi în bresle 1 (sodetas, communitas, Czeh, Zunft), a căror activitate se desfăşura pe baza unor statute. Alături de negustori, meşteşugarii organizaţi în bresle ocupau un loc de seamă în administraţia oraşelor, în asigurarea apărării lor, în construcţia şi întreţinerea fortificaţiilor la adăpostul cărora îşi desfăşurau activitatea.
Pe măsura dezvoltării producţiei lor meşteşugăreşti, oraşele au devenit şi însemnate centre de schimb între propriile lor produse şi cele ale lumii rurale înconjurătoare, îndeosebi în forma comerţului periodic (târguri, bâlciuri, iarmaroace). Intensele relaţii de schimb ale Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova s-au realizat în cea mai mare măsură prin oraşele Braşov, Sibiu şi Bistriţa.
Animată de lărgirea producţiei de mărfuri, circulaţia monetară se intensifică restrângând aria schimbului în natură. Răspunzând cererii sporite de mijloace monetare, domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei emit în a doua jumătate a secolului al XlV-lea monetă proprie: în Ţara Românească ducaţi, dinari şi bani de argint, care aveau la bază ca unitate ponderală marca de argint, iar în Moldova groşi şi subdiviziunile acestora, pe temeiul unităţii ponderale a genovezilor din Marea Neagră (sommo). Sub presiunea noilor realităţi politice şi economice create de expansiunea otomană, emisiunile monetare ale celor două ţări aveau să înceteze în ultimul sfert al secolului al XV-lea, în cazul Ţării Româneşti, şi în cursul secolului al XVI-lea, în cel al Moldovei. In Transilvania, în cadrul reformelor monetare ale lui Carol Robert, se deschid ateliere monetare locale în mai multe centre.
Realitatea socială dominantă au fost în cele trei ţări stăpânii de pământ, laici şi ecleziastici. La sud şi răsărit de Carpaţi încă înainte de întemeierea statelor, sursele semnalează existenţa unor majores terrae sau po-tentes, stăpâni de domenii care par a fi fost învestiţi cu privilegii în cadrul structurilor politice în care se aflau stăpânirile lor de pământ.
Vârfurile societăţii româneşti înainte de constituirea statelor purtau denumirea de cnezi, derivat din slavă, şi juzi, judeci, de origine latină. Aceştia erau căpetenii ale comunităţilor rurale, iniţial aleşi, dar care ui
terior şi-au permanentizat funcţia de conducere ca şi atribuţiile judiciar-ad-ministrative şi prerogativele economice legate de acestea. Treptat, delegaţia de puteri de către comunitate s-a transformat în stăpânire ereditară asupra acesteia şi asupra teritoriului care îi aparţinea. Dreptul de judecată al cnea­zului sau judelui asupra comunităţii şi posesiunile şi veniturile legate de această atribuţie s-au permanentizat iar titularii funcţiei cneziale s-au con­stituit lent într-o pătură suprapusă în lumea rurală. Pe măsura dezvoltării statului, ei au devenit şi una din verigile de legătură între puterea centrală şi masa populaţiei rurale. Extinderea atribuţiilor lor asupra mai multor sate a dat naştere unor cnezate teritoriale mai întinse, multiplele „ţări" de pe întinsul spaţiului românesc, care au alcătuit treapta pregătitoare a statului.

După întemeierea statelor, stăpânirea devenită ereditară a cnezilor şi juzilor (ocină şi dedină) a început să fie confirmată de domnie. Titularii confirmărilor domneşti au intrat în categoria boierilor, pătura dominantă privilegiată de stat. Cnezii şi juzii care nu au fost învestiţi cu confirmare domnească au decăzut progresiv, asimilându-se în masa ţăranilor liberi. Tot în rândurile boierimii, nobilime privilegiată, au intrat şi cei care primeau în stăpânire pământ din domeniul domniei, în schimbul slujbelor militare şi civile prestate. Boierii, care cu timpul s-au diferenţiat în mari şi mici (boiernaşi), în funcţie de averea imobiliară stăpânită şi a funcţiilor oficiale îndeplinite în slujba domniei, au alcătuit prin excelenţă clasa politică a Ţării Româneşti şi a Moldovei.

Pătura suprapusă a cnezilor, întemeiată pe stăpânirea ereditară a pământului, a subzistat şi în Transilvania în forme similare celor de la sud şi răsărit de Carpaţi, până când politica regalităţii ungare i-a silit pe cnezi să opteze între înnobilarea prin privilegiu regal, care presupunea însă adeziunea la catolicism în cadrul ierarhiei bisericii ungare, sau declasarea în rândurile cnezilor nerecunoscuţi, adică ale ţărănimii. La sfârşitul secolului XIV şi în primele decenii ale secolului următor se constată încă în Haţeg, Za-rand, Maramureş şi Banat existenţa unor cnezi români tradiţionali, ctitori de biserici întemeiate în tradiţia bisericească bizantino-slavă. în Ţara Făgăraşului, care s-a aflat mult timp în dependenţa domnilor Ţării Româneşti, s-a constituit şi s-a menţinut o categorie de boieri similari celor din sudul Carpaţilor.
Cea mai mare parte a pământului din comitatele transilvane a intrat încă dinainte în stăpânirea nobilimii ungare şi a clerului catolic. Politica dinastiei angevine care şi-a consolidat puterea prin alianţa cu nobilimea mică şi mijlocie împotriva oligarhilor, a consacrat marele transfer de stăpânire a pământului petrecut sub ultimii arpadieni de la domeniul regal la cel nobiliar şi patrimonializarea acestuia din urmă. Reînnodând în 1351 prevederile Bulei de Aur din 1222, Ludovic de Anjou a sancţionat acest proces şi a confirmat dreptul de stăpânire ereditară al nobilimii asupra domeniilor ei.

Atât domeniile laice cât şi cele ecleziastice erau înzestrate cu privilegii de imunitate, care le scoteau, parţial sau integral, de sub controlul puterii centrale. în Transilvania îndeosebi, largile imunităţi judiciare acordate de regii angevini stăpânilor de domenii au consolidat considerabil puterea lor seniorială asupra ţărănimii dependente. în fapt, ca urmare a măsurilor regilor angevini, statul a renunţat la o parte însemnată din atribuţiile sale judiciare în raport cu masa ţărănimii dependente, transferându-le stăpânilor de domenii. Acest transfer de atribuţii judiciare avea să furnizeze nobilimii arma cea mai puternică de subjugare şi exploatare a ţăranilor de pe domeniile ei.
O evoluţie inversă, în sensul declasării, a înregistrat categoria greavilor (comites), nobilimea saşilor, care a involuat sub presiunea oraşelor în ascensiune pe pământul crăiesc (fundus regius), pe măsură ce acestea şi-au subordonat lumea rurală înconjurătoare.

O parte a ţărănimii fusese cuprinsă în domeniul nobiliar şi ecleziastic, proces mult mai avansat în teritoriile aflate sub autoritatea coroanei ungare decât în Ţara Românească şi în Moldova. Deosebiri mari de statut juridic şi de situaţie economică fragmentau masa ţărănimii de pe domenii. în Principatele Dunărene, ţăranii aserviţi (sused în textele slave, adică vecin, sau rumâni în terminologia textelor româneşti referitoare la Ţara Româ­nească) au continuat să-şi păstreze pământurile lor (delniţe) şi drepturile de folosinţă tradiţionale. Ţăranii de pe domenii, indiferent de condiţia lor ju­ridică, aveau obligaţia de a ceda stăpânilor domeniilor o parte din produsul pământului lăsat lor în folosinţă, dijme, şi să presteze diferite munci în favoarea lor. întrucât stăpânii pământului nu au dezvoltat încă în această vreme mari exploatări agricole, renta în muncă nu constituia încă o obli­gaţie foarte împovărătoare. Uneori domnia renunţa explicit sau implicit prin actele de confirmare a stăpânirii pământului la veniturile fiscale în favoarea beneficiarilor actelor emise de cancelarie.
Extinderea domeniului s-a produs, de o parte şi de alta a Carpaţilor, în
detrimentul ţărănimii libere, organizată în comunităţi rurale. Totuşi, un număr mare de ţărani liberi a reuşit să-şi salveze timp îndelungat libertatea şi stăpânirile de pământ, îndeosebi în Ţara Românească (moşneni sau me­gieşi) şi în Moldova (răzeşi), unde procesul de feudalizare a fost mai lent şi mult mai incomplet; şi în secuime s-a păstrat o pătură numeroasă de ţărani liberi.
Comunităţile rurale şi-au păstrat organizarea arhaică, în fruntea lor se afla un sfat al „oamenilor buni şi bătrâni" care aveau atribuţii adminis­trative şi judecătoreşti.
în Transilvania se disting îndeosebi şerbii (jobagiones), posesori ai unor loturi de pământ (sessii) foarte variate ca întindere, şi jelerii, ţărani lipsiţi de pământ propriu.
In toate cele trei ţări, ţăranii şi-au păstrat până în secolul XVI dreptul de strămutare de pe domenii.
Pe treapta cea mai de jos a scării sociale se aflau robii, categorie alcătuită din ţigani şi, în Moldova, din tătari, prizonieri instalaţi în satele boiereşti şi mănăstireşti. Robii ţigani îndeplineau funcţii domestice sau erau folosiţi ca meşteşugari pe domenii; doar subsidiar participau la muncile agricole.








  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii