Domnia lui Mihai Viteazul - Proiect Istoria Romaniei

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Cle­ment al VlII-lea (1592-1605), fost nunţiu papal în Polonia, a unei alianţe la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii de Toscana, Man-tova şi Ferrara, nu însă Polonia şi Anglia ce s-au dovedit reticente la idee. Un loc aparte în planurile antiotomane trebuia să-1 deţină ţările române care prin poziţia lor erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La ligă aderă principatul Transilvaniei, cu Sigismund Bathory, considerat un element cheie în atragerea Ţării Româneşti şi Moldovei. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-1 atragă pe domnul Moldovei, Aron Vodă, care încheie un tratat cu împăratul în 16 septembrie 1594. Adeziunea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului care avea acor­dul Stărilor, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central.

Aderarea la ligă a fost precedată de o vastă acţiune a Contrareformei ce-şi propunea să restaureze şi, în general, să revitalizeze episcopatele cato­lice din ţările române. Sinodul din 1586, menit să reorganizeze comu­nităţile catolice din Moldova urma să catalizeze opoziţia antiotomană şi să contracareze influenţa protestantismului. Influenţa catolică a fost un prelu­diu la aderarea principatelor la ligă şi, în acelaşi timp, un impuls la inte­grarea în vastele planuri ale Curiei romane care evolua în plan ideal spre unirea cu ortodoxia în spiritul Florenţei. Misiunile catolice în Polonia, în spaţiul rutean, în Moldova se încadrau acestui plan care va îmbrăca, în cele din urmă, în cazul rutenilor, formula unirii parţiale.

Integrarea ţărilor române în alianţa creştină a dus foarte curând la răs­coala antiotomană care izbucneşte în 13 noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Cucerirea cetă­ţilor de pe linia Dunării a declanşat ostilităţile cu Imperiul Otoman şi a dus la angajarea Ţării Româneşti în războiul început cu un an în urmă între Habsburgi şi turci.

în aceste condiţii fiind previzibilă reacţia otomană, Mihai Viteazul în­cheie la Alba Iulia, prin delegaţia Stărilor, la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund Bathory, prin care Stările subordonează Ţara Românească prin-cipelului Ardealului, devenit autoritatea supremă, iar pe domn atotputer­niciei boierilor. Potrivit tratatului, domnului i se retrag prerogativele domniei, ţara urmând să fie guvernată de un sfat restrâns, alcătuit din 12 boieri, iar domnul degradat la calitatea de locţiitor al principelui Ardea­lului. Tratatul era expresia unui regim de Stări, care se manifetă acum în aceste circumstanţe, boierimea asumându-şi prerogativele domniei, cu in­tenţia nedisimulată de a se integra stărilor ardelene reprezentate în dietă. Boierimea Ţării Româneşti îşi realizează în acest moment şi dezideratul antilevantin, prin interdicţia aplicată străinilor de a deţine proprietăţi în ţară, o reacţie evidentă la penetraţia grecilor în structura proprietăţii şi în Sfatul domnesc.

Acelaşi tratat prevedea ca toate bisericile româneşti din Ardeal să fie aşezate sub jurisdicţia Mitropoliei de la Târgovişte. Această prevedere con­ţine şi o evidentă tendinţă anticalvină fiindcă, la scurtă vreme, în iunie au fost supuse bisericile din Ţara Făgăraşului, în care calvinismul făcuse progrese, autorităţii Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia.

.A Intre otomani şi imperiali. După răscoala antiotomană se deschide în istoria sfârşitului de secol o epocă de confruntări militare între ţările române şi Imperiul Otoman. Ele sunt iniţiate de domnul Ţării Româneşti pe linia Dunării prin atacarea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron Vodă al Moldovei intră în sudul ţării, asediind Tighina. Replica otomană în Ţara Românească este prefaţată de victoriile lui Mihai Viteazul care ocupă im­portantul port Brăila şi trece la acţiuni dincolo de Dunăre. Confruntarea decisivă pregătită de turci a avut loc la Călugăreni în 13/23 august 1595; apoi oastea domnului, constrânsă de superioritatea numerică a otomanilor

Un tratat asemănător a fost încheiat, la începutul lui iunie, de către Aron Vodă al Moldovei, astfel că Sigismund devine suzeranul celor două ţări, în spiritul unei tradiţii medievale, înfăpătuindu-se astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-vasalice în vederea confruntării cu Imperiul Otoman. Suzeranitatea lui Sigismund Băthory asupra Ţării Româneşti şi Moldovei semnifica însă şi necesitatea alcătuirii unui organism politic şi militar, în stare să se opună Imperiului Otoman, Aceasta reprezenta însă o confederaţie de state separate, alcătuită din raţiuni militare. Veleităţilor politice ale lui Sigismund i se opuneau însă intenţiile Habsburgilor care nu vedeau în principele Transilvaniei decât un vasal al Casei de Austria. Sem­narea la Praga a unui tratat de alianţă la 28 ianuarie 1595 cu împăratul stabilea raporturile dintre Transilvania şi imperiu. în preajma şi în timpul ostilităţilor cu turcii, Mihai Viteazul era confruntat cu reticenţele Poloniei faţă de integrarea în ligă şi, în cele din urmă, de ieşirea Moldovei din alianţă, în urma intervenţiei militare a lui Zamoisky care a impus în scau­nul Moldovei pe Ieremia Movilă ce a încheiat un tratat de vasalitate cu Polonia. Politica Republicii nobiliare, ostilă Habsburgilor şi implicit lui Mihai Viteazul, nu a răspuns cererilor de ajutor în faţa invadării ţării. se retrage spre nord în aşteptarea intervenţiei ardelene. Campania, sub conducerea lui Sinan Paşa, ca finalitate a ţintit, potrivit deciziei otomane, la transformarea principatelor în vilaiete. După Călugăreni turcii încep organizarea paşalâcului la Bucureşti şi Târgovişte, introducând garnizoane şi transformând bisericile în moschei. Reacţia creştină nu s-a lăsat aşteptată astfel că acţiunea militară a celor trei principate de la începutul lui octom­brie a recucerit Târgoviştea şi i-a aruncat pe turci peste Dunăre la Giurgiu. Astfel, campania otomană, pornită cu intenţia de a transforma ţările în paşalâcuri, s-a sfârşit cu un răsunător eşec, cu ecou în Apusul Europei.

Poarta relansează însă ofensiva în Ungaria unde obţine o victorie la Keresztes, învingându-i pe Habsburgi (26 octombrie 1596). în acesta situa­ţie Mihai Viteazul deschide negocieri cu turcii pe care le încheie printr-o pace la sfârşitul anului, în schimbul plăţii tributului, domnului recunoscân-du-i-se domnia. Paralel, Mihai Viteazul se orientează spre Habsburgi, în­cheind cu ei un tratat (1598) orientat împotriva otomanilor. Prin această dublă suzeranitate, otomană şi imperială, el se emancipa de consecinţele tratatului din 20 mai 1595 prin care ţara intrase sub tutela Transilvaniei, fiind la discreţia lui Sigismund Bâthory şi a Stărilor din Ţara Românească.

Spectrul paşalâcului a avut darul de a fi solidarizat o dată mai mult boierimea, în condiţiile în care tratatul din 1595 practic îşi pierduse vala­bilitatea prin intrarea în scenă a Habsburgilor. Metamorfozele politice din zona ţărilor române au complicat situaţia în urma defecţiunii moldovene când Ieremia Movilă, ataşat politicii poloneze a scos principatul din coaliţie. în acelaşi timp alegerea lui Andrei Băthory, un aderent al politicii lui Zamoisky, ca principe al Transilvaniei, agrava poziţia Ţării Româneşti. Principele Ardealului, în cursul tratativelor purtate de trimişii săi cu Mihai Viteazul, exprima clar intenţia îndepărtării domnului. Faptul că Ieremia Movilă şi cancelarul Zamoisky intenţionau să aşeze în scaunul Ţării Româ­neşti pe fratele domnului Moldovei, Simion Movilă, ameninţa existenţa coaliţiei. în aceste circumstanţe, printr-o solie trimisă la Praga, în iulie 1599, Mihai solicita îngăduinţa intervenţiei în Ardeal pentru a sparge cercul de adversităţi ce-1 împresura. în toamna aceluiaşi an, el pătrunde în Transilvania şi învinge oastea ardeleană la Şelimbăr (18 octombrie 1599).

în urma victoriei domnul Ţării Româneşti îşi face intrarea în Alba Iulia la 4 noiembrie 1599. Trecând peste reticenţele Habsburgilor la pla­nurile sale Mihai ajunge stăpânul de fapt al Transilvaniei, dieta recunos-cându-i titlul de locum tenens, aşa cum se specifică în diplomele latine. El se intitulase însă ca domn al Ţării Româneşti şi Ardealului în actele sla­vone, dovadă a propriei interpretări a stăpânirii principatului.

Prin cucerirea Ardealului, cu suportul activ al boierimii, Mihai Vi­teazul deschide o nouă pagină în istoria spaţiului principatelor. Datorită acţiunii lui temerare el inversează direcţia unificării celor două state

dinspre Ţara Românească, realizată cu puţin înainte de Sigismund Bâthory dinspre Transilvania. Niciodată până în acest moment un domn român nu a întreprins o acţiune de cucerire a Transilvaniei, pe cont propriu şi cu asentimentul boierimii şi nici cu consecinţele pe care mersul evenimen­telor le-a impus. Pornită din raţiuni ce ţineau de refacerea unităţii coaliţiei militare, desfăşurarea evenimentelor şi contactele cu realităţile Transil­vaniei asociază semnificaţii nebănuite. Orientarea spre Transilvania era o opţiune în concurenţă cu planul balcanic. Ea s-a impus datorită împre­jurărilor ivite în urma destrămării alianţei creştine şi a deciziei boierimii care vedea în orientarea spre Transilvania împlinirea năzuinţelor ei politice şi constituţionale în forma unui regim de stări şi o garanţie împotriva turcilor.

Politica lui Mihai Viteazul, după cucerirea Ardealului a fost depen­dentă de planurile Habsburgilor care îşi urmăreau visul încorporării prin­cipatului. Deopotrivă aceasta se desfăşura în funcţie de propriile obiective care implicau stăpânirea pentru sine a ţării şi de opţiunile boierilor care se voiau integraţi în structurile sociale, economice şi politice ale princi­patului. La aceste considerente se asociază însă şi „partida" favorabilă continuării războiului antiotoman şi desăvârşirea proiectului eliberării Balcanilor.

Mihai Viteazul recunoscut de dieta Transilvaniei ca locţiitor al împă­ratului, nu a modificat sistemul constituţional de stări. El nu a intervenit în reprezentarea naţiunilor politice, nobilimea, saşii şi secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituţionale, în alcătuirea Consiliului principa­tului, unde a introdus doi din boierii săi, aşezând în cetăţi pârcălabii proprii, fără să lezeze administraţia comitatensă, păstrând vechii funcţio­nari. El a dublat astfel administraţia cu proprii săi boieri români în calitate de comisari de supraveghere fapt ce a provocat reticenţele nobilimii. Ceea ce însă a nemulţumit profund dieta au fost donaţiile de domenii făcute boierilor munteni în detrimentul nobilimii maghiare. Domnul a schiţat şi o politică în favoarea nobilimii mici româneşti şi în special a boierilor din Ţara Făgăraşului. El a cerut împăratului să i se confere dreptul de a face donaţii de sate cui va vrea, credincioşilor săi ca răsplată a serviciilor prestate. Protestele dietei şi rapoartele nunţiului papal Malaspina mărtu­risesc tendinţa principelui de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale.

De o atenţie particulară s-au bucurat secuii cărora le confirmă vechile drepturi şi privilegii pe care le-au avut şi care fuseseră răpite de principii Bâthory. Aceleaşi raporturi bune le-a stabilit cu saşii cărora le-a respectat drepturile şi privilegiile, satisfăcându-le cererile şi manifestând toleranţă faţă de luteranism.

în calitate de locţiitor al principelui, Mihai Viteazul a luat măsuri pentru a potoli nesupunerea ţăranilor care s-au răsculat la intrarea lui în Transilvania. A făcut-o în calitate de principe ce reprezenta feudalitatea, într-o Transilvanie în care puterea era deţinută, ca de altminteri şi în Ţara Românească, de Stările privilegiate, Mihai Viteazul era obligat la respec­tarea ordinii sociale.

Acţiunile domnului român au năzuit la legitimarea stăpânirii sale, la recunoaşterea ei de către împărat în calitatea lui de voievod al Ţării Româneşti şi „locum tenens" al Transilvaniei. Un izvor contemporan afirmă, desigur exagerat, că intenţia principelui era de a nimici nobilimea maghiară, de a restructura ordinea constituţională. în acest sens boierii lui Mihai Viteazul exercitau presiuni în vederea limitării şi chiar a anihilării nobilimii maghiare. Nunţiul Malaspina recomanda împăratului, cu referire la revendicarea lui Mihai Viteazul, respectarea legilor, instituţiilor, datinilor şi obiceiurilor provinciei. El sugera ca principatul să nu fie administrat după obiceiurile româneşti — valachico more — ci numai după obiceiurile observate până atunci de principii ardeleni. Atât solicitările lui Mihai Vi­teazul adresate împăratului, cât şi reacţiile interne mărturisesc evoluţia politicii lui Mihai Viteazul de la ideea refacerii alianţei, care a prezidat la cucerirea Ardealului, spre o politică menită să consolideze propria lui stăpânire într-una efectivă şi de drept. Această orientare a nemulţumit Stările transilvane şi a stat la baza opoziţiei nobilimii care protestează în dietele convocate şi în special împotriva tendinţei unei părţi din boierimea română de a se înstăpâni în Transilvania.

Contactul cu realităţile Transilvaniei şi cu mersul evenimentelor politice central europene îl determină pe Mihai Viteazul să renunţe la proiectul grec şi să se orienteze spre soluţia transilvăneană.

Sensul politicii lui Mihai Viteazul rezultă însă cu mai multă claritate din acţiunile întreprinse în sfera ecleziastică. Confruntat cu ostilitatea na­ţiunilor politice, domnul preconizează o orientare menită să contracareze, printr-o bază proprie, socială şi etnică, naţiunile politice. încă de la per­fectarea tratatului din 20 mai 1595 ideea unei solidarităţi ortodoxe apare în primul plan, nu însă în afara tendinţelor orientate împotriva infil­traţiilor calvine în unele regiuni româneşti ale Transilvaniei. La începutul lui iunie acelaşi an lui Ioan de Prislop, mitropolitul Ardealului, i se conferă autoritatea asupra preoţilor din Ţara Făgăraşului, scoţându-i de sub autori­tatea superintendentului calvin maghiar. Or, decretul din 4 iunie 1595 nu era decât urmarea prevederilor tratatului semnat în 20 mai 1595 şi satis­facerea unui deziderat al Contrareformei. Rezultă din politica noului prin­cipe ortodox că Transilvania a încercat, în concordanţă cu politica Contra­reformei, să promoveze o politică de fortificare şi organizare a bisericii ortodoxe care intrase încă din timpul principelui Ştefan Bâthory în sfera de interes a catolicismului. Redresarea ortodoxiei însemna de fapt o stăvilire a rocesului de calvinizare

în rândul românilor prin crearea unui episcopat smâno-calvin.

Ideea unirii bisericilor devenită centrală în timpul lui Clement l VllI-lea s-a concretizat în insistenţa pe lângă Mihai Viteazul pentru tragerea lui la catolicism. Dialogul ortodoxie-catolicism în Transilvania se lanifestă în anii anteriori cuceririi, în 1596, când Mihai Viteazul a obţinut e la Sigismund Bâthory îngăduinţa fondării unei mănăstiri ortodoxe la dba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, numit încă din 1595 şi drotonisit în Ţara Românească. După cucerirea Ardealului politica princi-ielui se concretizează în propunerile făcute dietei şi aprobate prin care ireoţii români erau scutiţi de obligaţiile servile, ceea ce însemna o tentati-'ă de a-şi crea o bază proprie românească prin ortodoxie. Solicitând, în icelaşi timp, avantaje în favoarea satelor româneşti, Mihai Viteazul se »rienta evident spre o politică în care confesiunea şi etnia începeau să se uprapună în viziunea lui. în politica sa ecleziastică principele a început un lialog cu catolicismul ţinând seama de noile direcţii ale Contrareformei :are vizau în Răsărit unirea bisericilor, realizată în spaţiul rutean prin unirea parţială de la Brest. în acest sens acordul împăratului la restructurarea sistemului religiilor recepte în Transilvania, prin eliminarea bisericii cal­vine şi unitariene şi introducerea bisericii ortodoxe alături de catolicism şi luteranism, măturiseşte complexitatea politicii lui Mihai în Transilvania. Existenţa unui proiect confesional gândit de Mihai Viteazul, prin care se integra biserica ortodoxă română în sistemul religiilor recepte, este confir­mată nu numai de răspunsul pozitiv al împăratului, ci şi de rapoarte oficiale din sfera bisericii catolice care atestă intenţia integrării ortodoxiei bisericii romane.

Măsurile anticalvine ale lui Mihai Viteazul atestă o convergenţă de interese între ortodoxie, catolicism şi Habsburgi în care principele vedea un suport în războiul antiotoman. Planul confesional al principelui prefigu­ra o posibilă restucturare a sistemului politic întemeiat pe naţiunile politice şi religiile recepte din care românii fuseseră excluşi. Or, în condiţiile în care sistemul de Stări nu putea să fie modificat, integrarea românilor ortodocşi în rândul religiilor recepte putea constitui o deschidere spre con­siderarea lor ca element politic.

Acest capitol din istoria stăpânirii lui Mihai Viteazul este lămuritor dacă îl corelăm cu tendinţele Sfântului Scaun după unirea de la Brest când acţiunea catolică se extinde şi asupra spaţiului extracarpatic. Urmărită din această pespectivă, politica confesională a lui Mihai Viteazul ne apare în­tr-o altă lumină, dacă o raportăm la ţelurile Contrareformei în Răsărit şi la politica de expansiune a Habsurgilor. Se poate constata că principele pe această cale a reuşit să consolideze ortodoxia în Transilvania, rămânând credincios propriei confesiuni, fapt atestat de sprijinul acordat în Moldova şi Ţara Românească bisericii ortodoxe faţă de prozelitismul catolic în perioada unirii de la Brest.

Stăpânirea Transilvaniei şi imperativele luptei antiotomane l-au con­dus de la începutul domniei la atragerea Moldovei în lupta comună. Inten­ţia lui Zamoisky şi instalarea lui Ieremia Movilă în principatul Moldovei reprezenta un permanent pericol, cu atât mai mult cu cât intenţiile mol-davo-polone tindeau la instalarea în Ţara Românească, cu acordul unei părţi a boierimii din Ţara Românească, a fratelui lui Ieremia Movilă. între 1595-1597 Mihai Viteazul a căutat printr-o politică maleabilă să păstreze raporturi de bună vecinătate cu Moldova, dar s-a lovit de o continuă ostili­tate, în februarie 1598 îşi declara hotărârea de a cuceri Moldova, dar a abandonat planul în faţa reticenţelor imperiale. El exprima înainte de a în­cheia tratatul cu Habsburgii ideea respectării statutului Moldovei, cu condiţia înlăturării lui Ieremia Movilă ostil acţiunilor cruciadei. Tratativele pe care le poartă cu Polonia, proiectele pe care le avansează regelui de a uni voievodatele Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei şi cedarea lor coroanei polone ca putere suzerană, cu păstrarea pentru sine a domniei efective şi ereditare, sunt o dovadă a intenţiei unificării principatelor.

Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui Sigis-mund Bathory de a pătrunde în Transilvania. în mai 1600, Mihai cucereşte Moldova, invocând ca motiv alianţa dintre Ieremia Movilă cu turcii şi tătarii. El a cerut împăratului recunoaşterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru el şi fiul său. Este evident că prin cucerirea Transilvaniei, Mihai Viteazul şi-a consolidat stăpânirea în Transilvania, iar prin cucerirea Moldovei a refăcut frontul antiotoman. Organizarea spaţiului în termenii solicitaţi de principe printr-o domnie ereditară, sub autoritate suprapusă particularismelor statale, a fost un pas spre crearea unui organism politic unitar ca directivă politică. De altminteri, titulatura actelor oficiale şi inscripţiilor de pe sigilii, de „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei" arată cu claritate intenţiile nutrite. Deşi principatele rămâneau administrativ şi politic separate, cu toate că nu ideea unităţii naţionale a prezidat la unificare, ci ideea soli­darităţii creştine, în perspectivă creaţia de o clipă a creat un precedent ce s-a constituit în timp într-un ideal.

înfăptuirea unirii mânu militari nu a durat, creaţia politică s-a prăbuşit ca efect al puternicilor competitori ce nu puteau renunţa la propriile pre­tenţii. Imperiul Otoman năzuia la restaurarea suzeranităţii sale, Polonia la rândul ei urmărea, în concurenţă cu Habsburgii, propria ei hegemonie, iar Imperiul austriac tindea la acapararea moştenirii maghiare în virtutea aran­jamentelor din secolul precedent.

In consecinţă, nobilimea din Transilvania, ostilă unei supremaţii ro­mâneşti, s-a alăturat generalului imperial Basta şi 1-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18 septembrie 1600). în acelaşi timp polonii pătrund în Moldova cu Zamoisky restaurând dinastia Movilă, cu intenţia de a numi în Ţara Românească domn pe Simion Movilă. Planurile hegemoniei polo­ne apar cu claritate o dată mai mult, opuse acelora ale imperialilor. Defec­ţiunea intervenită în Transilvania, unde nobilimea s-a decis să-1 reinstau-reze pe Sigismund Băthory 1-a readus în scenă pe domnul Ţării Româneşti. Curtea apelează la Mihai Viteazul care împreună cu generalul Basta în­frânge armata lui Sigismund în august 1601 la Guruslău. Dar Habsburgii, care îşi aveau obiectivele lor precise şi de durată în spaţiul principatelor, îl înlătură pe Mihai Viteazul printr-un asasinat. Ieşirea din scenă a domnului Ţării Româneşti a pus capăt reconstituirii organismului militar al Ligii pe care Mihai 1-a creat de fapt şi a încercat să-1 subordoneze cruciadei anti-otomane.

Mihai Viteazul reprezintă în amurgul cruciadei târzii un capitol de istorie europeană prin integrarea în Liga Sfântă şi succesele militare care au determinat o embrionară creaţie statală sub supremaţia domnului Ţării Româneşti. Unificarea înfăptuită din raţiuni convergente refacerii unităţii de acţiune a ligii a dus, într-o perioadă de timp, la crearea unui organism politic care s-a interpus veleităţilor marilor puteri. Această unificare a cu­noscut de fapt două etape, una în timpul lui Sigismund Bathory, a doua dinspre Ţara Românească direcţionată de Mihai Viteazul. Determinantă a fost într-un sens sau altul poziţia principatelor, interesele lor comple­mentare convergente.

Odată înfăptuită, unificarea sub Mihai Viteazul ca stăpânire suprapusă particularismelor statale a declanşat procese istorice latente ce izvorau din evoluţia secolului care cunoaşte şi în spaţiul central-european o afirmare a conştiinţei etnice. Dacă unificarea nu a fost motivată de ideea naţională, accentele etnice nu au lipsit, ci dimpotrivă s-au afirmat în confruntările so­ciale şi politice.

în epoca lui Mihai Viteazul conştiinţa etnică era evidentă în structura mentală a boierimii şi nobilimii, în cultură, în opoziţia dintre o populaţie ortodoxă şi alte confesiuni ce se grefau pe realităţi etnice. Dacă în mai 1595 în tratatul de la Alba Iulia intrarea boierilor din Ţara Românească în dietă era considerată de către nobilime firească, după cucerire apar eviden­te reticenţele faţă de boierime şi de mitropolia ortodoxă la nivelul episco­patului catolic, în pofida politicii Curiei romane înclinată dialogului cu ortodoxia în vederea unirii bisericilor. Mutaţiile intervenite în raporturile dintre Stări, confesiuni şi etnii conferă epocii lui Mihai Viteazul semni­ficaţii nebănuite în momentul cuceririi. Politica lui Mihai Viteazul în Transilvania faţă de ortodoxie, constructivismul său confesional, planul de restructurare a sistemului religiilor recepte sunt indicii că societatea evolua într-o direcţie modernă. Moştenirea lui Mihai Viteazul s-a perpetuat prin efectele ei în raport cu evoluţia societăţii româneşti care va proiecta, la nivel intelectual, noi lumini asupra înfăptuirii politice de la sfârşitul se­colului al XVl-lea.