politică internaţională. La sfârşitul secolului al XVI-lea- Proiect Istoria Romaniei

By anonim - aprilie 30, 2008

Dinamica politică internaţională. La sfârşitul secolului al XVI-lea ţările române, prin poziţia lor geopolitică, înregistrează efectele imperialismului teritorial habsburgic şi opresiunea agresivă a celui otoman care polarizează viaţa politică răsăriteană. .

Otomanii, prin puterea lor terestră şi sistemul feudalo-militar, au dis­trus structurile sociale locale în zona balcanică, deteriorând în consecinţă şi viaţa economică şi socială din spaţiul românesc.

înstăpânirea Occidentului pe mări şi oceane a declanşat revoluţia atlantică, iar controlul Iranului asupra drumului spre Indii explică războa­iele purtate de Imperiul Otoman în răsărit între 1578-1590, dar şi stagna­rea ofensivei spre vestul Europei. încheierea păcii cu Iranul a facilitat re­lansarea ofensivei otomane în 1593 în Ungaria, ceea ce a însemnat în­ceputul războiului, încheiat prin pacea de la Zsitvatorok (1606).

După victoria de la Lepanto (1571), mai mult morală, era evident că invincibilitatea otomană era de domeniul trecutului, dar totodată şi faptul că resursele imperiului erau departe de a se fi istovit. Această ambivalenţă deschide calea conflictelor dintre Imperiul Habsburgilor şi otomani adu­când în planul politicii europene ţările române. Reluarea ofensivei Semi­lunii a fost prilejuită însă şi de mutaţiile din scena europeană, care a dus la pierderea controlului turcilor asupra provinciilor nord africane, la declinul supremaţiei în Mediterana, datorită pirateriei creştine care ameninţa trafi­cul otoman. în aceeaşi măsură tendinţele centrifuge din Egipt, mişcările din Balcani erau tot atâtea semne ale declinului ce a urmat morţii lui Soli-man Magnificul (1566). La aceasta s-a asociat criza monetară provocată de penetraţia masivă a argintului pe piaţa otomană, având drept consecinţe mişcări sociale şi o disponibilitate pentru răscoala antiotomană.

Scena politică a Europei centro-orientale este dominată la sfârşitul secolului al XVI-lea de Imperiul Otoman, absolutist şi centralizat, de Im­periul romano-german, divizat şi subminat de contradicţii puternice, de Monarhia habsburgică în proces de agregare şi structurare, în ofensivă spre Europa Centrală, la care se asociază statul rus în afirmare şi el, militar şi religios. Evoluţia istoriei europene în ultima treime a secolului se îndreaptă spre un nou echilibru, determinat de factori care îşi au sorgintea în noua structurare a civilizaţiei mondiale. în funcţie de noile forţe active din Eu­ropa Occidentală, spaţiul Europei central-orientale nu a întârziat să înregis­treze consecinţele noii dinamici prilejuite de relansarea ofensivei Impe­riului Otoman în direcţia Ungariei şi de orientarea Monarhiei habsburgice spre Răsărit.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat însă şi afirmarea Poloniei care revine la politica pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky, fapt ce va deschide dosarul rivalităţii medievale ungaro-polone, asumat de Habsburgi în noile împrejurări. Divergenţele se vor accentua după moartea lui Ştefan Bâthory, când cancelarul coroanei urmărea ieşirea la Marea Neagră din raţiuni economice şi politice, vizibile în tratativele cu turcii în 1592 sau în discuţiile cu Liga Sfântă. în 1595 Seimul polon de­clara că nu va primi să intre în confederaţie dacă nu i se va asigura plutirea liberă prin Hellespont şi Arhipelag până în Mediterana şi Italia. Negoţul englez şi tratatul comercial al Angliei cu Petru Şchiopul, domnul Moldo­vei, se constituie într-un nou argument în favoarea pretenţiilor poloneze şi a contracarării expansiunii Habsburgilor. Astfel, la rivalitatea otoma-no-habsburgică se asociază în zona ţărilor române şi interesele Poloniei, un competitor care va influenţa desfăşurările politice şi militare în vremea lui Mihai Viteazul.

Se poate remarca că în planul intereselor imediate, Monarhia habs-burgică şi Sfântul Scaun la sfârşitul secolului se îndreptau spre confruntarea cu otomanii, având drept scop prim cucerirea Transilvaniei şi expansiunea spre Ţara Românească şi Moldova. în această ambianţă politică în care se reflectă mutaţiile intervenite în scena internaţională, Sfântul Scaun, în vremea lui Clement al VllI-lea (1592-1605), un cunoscător desăvârşit al problemelor orientale, se orientează spre o politică convergentă la planurile expansiunii teritoriale ale Habsburgilor, asumându-şi totodată şi contraca­rarea influenţei Reformei în lumea ortodoxă, în spiritul Conciliului de la Trento. Biserica romană a evoluat de la unirea integrală a bisericilor spre unirile parţiale cu lumea ortodoxă şi în acelaşi timp spre ideea de resu­recţie a catolicismului prin Reforma catolică. Astfel, Monarhia habsburgică şi Contrareforma devin factori decisivi în confruntarea cu Imperiul Oto­man şi, implicit, în politica faţă de ţările române. Epoca lui Mihai Viteazul a stat sub semnul acestei confruntări pe mai multe planuri ce explică anga­jarea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti în războiul antiotoman.

Criza Imperiului Otoman în ultima treime a secolului al XVI-lea se manifestă şi în zona ţărilor române,

contribuind la agravarea dominaţiei otomane cu aspectele ei politice şi economice. Starea precară a imperiului a determinat o accentuare a ex­ploatării resurselor economice în Ţara Românească şi Moldova, exprimată în sporirea obligaţiilor tradiţionale, haraciul şi peşcheşurile, din care cel dintâi capătă semnificaţii economice. Astfel, plăţile către Poartă au atins după 1580 niveluri pe care nu le avuseseră într-o perioadă anterioară. în consecinţă, dările către domnie au crescut şi ele în strânsă dependenţă de contribuţiile către turci.

Oprirea cuceririlor otomane a avut drept urmare înăsprirea dominaţiei asupra ţărilor române, imperiul fiind avizat tot mai mult la resursele lor, ceea ce explică instalarea unui regim politic controlat de Poartă, care în­călca actele ce reglementau raporturile româno-otomane. în aceste condiţii se încheie perioada de tranziţie, începută în 1538, odată cu expediţia lui Soliman Magnificul, în Moldova, şi încheiată prin înfrângerea răscoalei antiotomane din vremea lui Ioan Vodă Viteazul (1572-1574).

Astfel, în ultima treime a secolului se nesocoteşte tradiţia dinastică, se degradează principiile juridice statornicite, introducându-se arbitrariul în numirea domnilor, prin eludarea deciziei Adunării Stărilor. Succesiunea domnilor, recrutaţi din lumea pretendenţilor, tot mai numeroşi şi fără le­gitimare, sumele exorbitante plătite pentru obţinerea tronului, înrâuresc condiţia economică a ţărilor, prin destabilizarea gospodăriei libere ţărăneşti şi accentuarea rumâniei (servajului), efect al fiscalităţii excesive. între 1591-1592 se înregistrează o augmentare a dărilor, efect al deselor schim­bări de domni care au făcut să sporească exigenţele otomane. Domnii trebuiau să achite datoriile contractate la obţinerea tronului şi paralel la plata obligaţiilor băneşti în creştere faţă de turci. Ca o caracteristică a regimului dominaţiei otomane a fost sporirea peşcheşurilor comparativ cu obligaţiile faţă de stat.

în condiţiile inexistenţei unui drept ereditar care să reglementeze suc­cesiunea la domnie, scoaterea la mezat a tronurilor a determinat, paralel cu instabilitatea politică, şi creşterea obligaţiilor financiare. La acestea s-a adăugat monopolul comercial impus de Poartă prin care îşi rezerva priori­tatea în cumpărarea produselor. Fenomenul a avut drept consecinţă exodul negustorilor turci şi levantini în Moldova şi Ţara Românească ce benefi­ciau de un regim de favoare. într-un memoriu către papă se menţionau cererile nesfârşite ale turcilor, pustiirea ţărilor, incertitudinea vieţii, în contrast cu bogăţia pământului.

în acest context creat de criza otomană, marasmul politic se instalează în ţările române, provocat de instabilitatea domniilor, de schimbările frec­vente de domni, în condiţiile încălcărilor statutului juridic ce reglementa raporturile suzerano-vasalice. Gravitatea situaţiei este exprimată de faptul că cuantumul obligaţiilor financiare depăşea capacitatea economică a

ţărilor înrâurind negativ starea ţărănimii libere care îşi pierde propietăţile în favoarea domeniului boieresc. In aceşti ani intervine o gravă criză demografică prilejuită de situaţia de ansamblu economică care influenţează stabilitatea masei rurale.

Regimul dominaţiei otomane, înlesnind penetraţia levantinilor în ţă­rile române în calitate de cămătari, a determinat şi un transfer de proprie­tate, fapt ce a concurat boierimea pământeană. în plus, prezenţa garni­zoanelor otomane în capitalele ţărilor române crează imaginea unui regim care anunţa o posibilă instalare a paşalâcului.

în preajma domniei lui Mihai Viteazul se produc semnificative meta­morfoze şi în exercitarea puterii politice, boierimea fiind confruntată cu prezenţa unui număr apreciabil de boieri greci în instituţiile reprezentative ale statului, în legătură cu cercurile constantinopolitane de aceeaşi origine, în peisajul social al ţărilor române se constată existenţa unei boierimi de veche tradiţie care constituia sprijinul domniilor anterioare, ocupând funcţii în instituţiile centrale ale statului.

Alături însă se cristalizează o boierime nouă, ostilă elementului grecesc şi colaborării cu turcii care va constitui sprijinul domnului. în preajma în­scăunării lui Mihai Viteazul se manifestă reacţiunea împotriva asupririi turceşti şi a susţinătorilor ei din interior, astfel că se constituie premisele unui regim de Stări. Solidaritatea boierimii autohtone la sfârşitul secolului a fost determinată de excesiva asuprire otomană, de ingerinţele acesteia în viaţa internă, dar şi de exemplul regimului de stări din Transilvania vecină. Acţiunea solidară a boierimii Ţării Româneşti se face remarcată în decizia Adunării Stărilor de a se ridica împotriva opresiunii otomane. Se poate observa că solidaritatea stărilor este evidentă şi prin acţiunile corporative, ce exprimă colectivitatea în acţiune. Cronica ţării este foarte clară, rela­tând motivaţia atitudinii antiotomane: „Şi se strânsese toţi boierii mari şi mici, din toată ţara, şi se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara din mâinile păgânilor". Hotărârea ridicării la luptă, pornită din inte­rior, ca rezultat al apăsării turceşti, a avut şi un aspect xenofob, ostilitatea boierimii române faţă de elementul levantin şi, în general, faţă de inter­mediarii dominaţiei otomane.

Ascensiunea lui Mihai la tron s-a întemeiat pe boierimea nouă, pe legăturile cu boierimea din Oltenia de care îl apropiau puternice relaţii familiale şi de interese. Un rol important l-au deţinut în obţinerea domniei raporturile sale cu conspiraţia balcanică, cu lumea greacă antiotomană, el fiind în strânse legături cu conducătorii grecilor, cu Andronic Cantacu-zinul, cu mitropolitul Dionisie Rally, cu negustorii din Balcani care i-au oferit un eficient sprijin. Disponibilitatea pentru răscoală în Balcani, reflec­tată în conspiraţia greacă, a generat o stare de spirit favorabilă închegării unei mai generale solidarităţi antiotomane. Acesteia i s-a raliat şi boierimea română într-un moment când opresiunea atinsese cote necunoscute în trecut. De aceea, se constată în Ţara Românească o schimbare de optică, în sensul că ideea necesităţii revizuirii raporturilor cu otomanii devenise imperioasă. Aşa se explică largul consens care a caracterizat răscoala anti­otomană în pofida divergenţelor şi reţinerilor care separau boierimea autohtonă de cea greacă.


  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii