Monarhia feudală la mijlocul secolului în Transilvania - Proiect Istoria Romaniei

By anonim - mai 04, 2008

Monarhia feudală la mijlocul secolului în Transilvania. în Princi­patul Transilvaniei, politica de consolidare a autorităţii puterii centrale cunoaşte o puternică dezvoltare sub principii Gheorghe Râkoczi I (1630-1648) şi Gheorghe Râkoczi II (1648-1657). Cel dintâi a înfruntat cu succes atât încercarea nobililor din Principat de a anula rezultatele domniei anterioare cât şi tendinţele nobilimii catolice din Ungaria Supe­rioară care năzuia să încorporeze Transilvania. Consolidarea domeniului princiar, sporit prin masive confiscări de pământ de la nobilii infideli, a oferit un reazem economic însemnat puterii centrale, permiţându-i să re­aducă la supunere stările. Domnia lui Gheorghe Râkoczi I s-a stabilizat după biruinţa câştigată la Salonta asupra turcilor (1636) care, neîncrezători în politica lui, au încercat să-1 înlocuiască de la conducerea ţării.

Urmărind direcţia antihabsburgică şi anticatolică a predecesorului său, Gheorghe Râkoczi I a reactivat intervenţia Transilvaniei în războiul de treizeci de ani. în urma alianţei încheiate la Alba Iulia cu Suedia şi Franţa (16 noiembrie 1643) el cucereşte, cu asentimentul Porţii, o mare parte a Ungariei Superioare. După operaţii militare cu succese alternative, Râkoczi încheie la Linz pacea cu Habsburgii (29 august 1645) care confirma aparte­nenţa la principat a celor şapte comitate din nord-vestul Transilvaniei.

Un indiciu însemnat al consolidării puterii princiare a fost preluarea fără dificultăţi a succesiunii de către fiul său. Aureolat de prestigiul câştigat în războiul de treizeci de ani şi de participarea Transilvaniei la pacea din Westfalia (1648) ca stat independent, Gheorghe Râkoczi II a făcut proiecte grandioase care aveau să se dovedească nerealiste. El s-a străduit să-şi subordoneze Ţara Românească şi Moldova, iar apoi a încercat să obţină, cu forţa armelor, coroana polonă. Eşecul expediţiei lui Râkoczi în Polonia (1657) şi intervenţiile otomanilor pentru a pune capăt acţiunilor sale care îi ameninţau interesele a declanşat criza domniei sale în Transilvania. In­tervenţia militară otomană a readus ţara într-o mai strânsă dependenţă de Poartă şi a deschis calea reafirmării puterii nobiliare. încercarea lui Ioan Kemeny (1661) de a continua în colaborare cu Habsburgii politica anti-otomană a expus ţara unei intervenţii militare a puterii suzerane, care s-a încheiat cu desemnarea unui nou principe în persoana lui Mihai Apafi(1661-1690) prin reprezentanţii sultanului şi simulacrul unei alegeri die-tale în 14 septembrie 1661.

Principele impus de otomani a fost confirmat de partizanii monarhiei habsburgice care controlau o parte a principatului. în aceste circumstanţe Apafi se orientează spre consolidarea legăturilor cu Ţara Românească şi Moldova năzuind la închegarea unei confederaţii cu scopul de protejare a autonomiei ţării.

înclinat mai mult spre îndeletniciri intelectuale decât spre cele de gu­vernământ, Mihai Apafi lasă în seama reprezentanţilor facţiunilor nobiliare treburile publice. Autoritatea principelui se deteriorează, în condiţiile în care nobilimea se manifestă puternic în viaţa politică şi socială. Domeniile principatului decad sau sunt înstrăinate în avantajul nobilimii, puterea centrală pierzând astfel un important suport material al independenţei. Scena politică a ţării rămâne dominată de nobilime, de lupta facţiunilor nobiliare, aflate în permanente dispute pe tema autorităţii în stat. Aşa se explică, de altminteri, că la intrarea oştilor austriece în Transilvania, Habs-burgii negociază cu reprezentanţii nobilimii.

în viaţa politică internă dieta câştigă un rol precumpănitor, stările privilegiate reuşind să răstoarne raportul de forţe în favoarea lor în materie de iniţative politice. în condiţiile declinului a continuat să funcţioneze, cu precumpănirea calvinismului, sistemul constituţional al „naţiunilor" poli-tice şi religiilor „recepte". în acest cadru politic şi religios românii rămân în afara vieţii constituţionale, toleraţi şi nerecepţi sub aspect confesional.

Problema românească în secolul al XVII-lea se impune factorilor poli­tici, intervine tot mai des în preocupările puterii, în dietă şi în politica religioasă a principatului. Ea se oglindeşte în legislaţia dietală, dovadă că nu a putut să fie ocolită de conducerea principatului atâta vreme cât românii reprezentau etnic şi confesional masa locuitorilor ţării. Principatul, înclinat spre prozelitism în spiritul unei politicii de anvergură cen-tral-sud-est-europeană, nu a putut s-o ignore. Dimpotrivă, prin seria de diplome privilegiate acordate bisericii ortodoxe o ţine mereu la suprafaţa deciziilor sale.

în cadrul acestor intenţii prozelite datorită însemnătăţii crescânde a românilor din Transilvania, în contextul raporturilor cu Ţara Românească şi Moldova, principii calvini în secolul XVII conferă Mitropoliei Ardea­lului, cu aceleaşi intenţii de a-i atrage la calvinism, o serie de diplome privilegiale. Solicitate de mitropoliţii români, diplomele continuă linia politică inaugurată de Mihai Viteazul, stipulând emanciparea din iobăgie a preoţimii. Principii, interesaţi în consolidarea calvinismului, prelungesc cu insistenţă prozelitismul în condiţiile în care Contrareforma se dovedea activă în spaţiul ortodoxiei. încercând calvinizarea comunităţilor româneşti prin introducerea de inovaţii sub aspect dogmatic şi prin subordonarea Mitropoliei Ardealului superintendentului calvin ei urmăresc fortificarea Reformei.

Condiţiile impuse ierarhilor români atestă o decisă orientare spre cal­vinizare prin inovaţii care alterau credinţa ortodoxă. Principii îşi asumă la mijlocul secolului politica de calvinizare prin diplomele de numire a ierar­hilor. Ei sunt cei care decid în ultimă instanţă asupra persoanelor mitropoliţilor şi episcopilor, se pronunţă în legătură cu jurisdicţia terito­rială a mitropoliei, ceea ce dovedeşte că acţiunea de calvinizare devenise o politică de stat.

Prin cărţile editate în limba română se difuzează în mediile româneşti calvinismul, astfel că Reforma cunoaşte un ascendent fără precedent. Con­diţiile formulate de superintendenţi şi însuşite de principi — Conâitiones episcopi ecclesiarumque valachorum — au fost răspândite în comunităţile ortodoxe. Aceste condiţii metamorfozau ceremonialul ortodox şi în bună parte structura dogmatică a credinţei. Românii erau obligaţi să adopte Catehismul din 1640, să recunoască numai două taine şi să accepte dogma calvină — sola fides justificat —, predestinarea, să elimine cultul sfinţilor, icoanele etc. în esenţă ierarhul român devenea un vicar al superinten­dentului maghiar, limitat în deciziile sale, nemaiputând să numească şi să destituie protopopii.

în replică, ortodoxia extracarpatică, prin cărţile imprimate şi difuzate în Ardeal, de largă circulaţie, a contrabalansat acţiunea de calvinizare. Cartea mitropolitului Varlaam, Răspuns la Catehismul calvinesc se adresa „iubiţilor creştini şi cu noi de un neam români, pretutindeni tuturor ce se află în părţile Ardealului şi în alte părţi pretutindeni ce sunteţi cu noi într-o credinţă". îndreptat împotriva „eresiei cea rătăcită", Răspunsul afirma o dublă solidaritate ortodoxă şi etnică ce indica o evidentă evoluţie de la conştiinţa de sine confesională la conştiinţa etnică ce se îngemănează cu prima. Astfel, la mijlocul secolului, într-o vreme de maximă ofensivă cal­vină, se cristalizează un adevărat curent cultural-religios de sprijin al reli­giei ortodoxe din Ardeal.

Rezistenţa anticalvină a determinat însă o resurecţie teologică care a contribuit la definitivarea Măturisirii Ortodoxe a lui Petru Movilă care de­vine cartea normativă a ortodoxiei. în sprijinul apărării ortodoxiei de influenţa calvină s-a apelat la clerici formaţi în ambianţa Contrareformei, cazul lui Paisie Ligaridis, devenit predicatorul Curţii la Târgovişte.

Raporturile politice cu celelalte două ţări şi în mod special cu Ţara Românească determină, în unele momente, o atitudine conciliantă faţă de ortodoxia ardeleană şi, în ultimă analiză, perpetuarea legăturilor ierarhice dintre biserica ortodoxă şi Mitropolia Ţării Româneşti.

La mijlocul secolului, în timpul mitropolitului Simion Ştefan, după ce principele a impus condiţiile calvinizante, Mitropolia recâştigă jurisdicţia

asupra unor zone întinse, exceptând Bihorul, Maramureşul şi o serie de protopopiate din comitatele Hunedoarei şi Făgăraş, asupra cărora îşi va exercita o autoritate limitată după bunul plac al superintendentului calvin. Principele a intervenit şi în numirea unor protopopi pe care îi supune jurisdicţiei superintendentului maghiar.

Numirea lui Sava Brancovici în 1656 de către Gheorghe Rakoczi II a coincis cu lărgirea jurisdicţiei Mitropoliei asupra altor teritorii din Transil­vania. Noului ierarh nu i se mai impun condiţii calvinizante, posibil din cauza împrejurărilor create de pregătirea campaniei în Polonia.

Activitatea lui Sava Brancovici s-a orientat spre obţinerea reconfir­mării diplomelor care interesau statutul social al preoţilor români; această acţiune a fost dublată de măsurile adoptate de sinoadele convocate care au stabilit îndatoririle protopopilor, condiţiile de numire a preoţilor, potrivit pregătirii lor, alfabetizarea în incintele bisericilor şi oficierea slujbei în limba română.

în anii de sfârşit ai secolului, influenţa calvină continuă prin interven­ţia directă a principelui care îi scuteşte pe preoţi de obligaţii faţă de fisc în speranţa convertirii. Apafi îl demite pe Sava Brancovici prin hotărârea sinodului, impunând urmaşilor condiţiile formulate la înscăunarea lui Si-mion Ştefan, asociind altele la numirea lui Varlaam. Metodele de calvi-nizare sunt aceleaşi cu cele concepute de Rakoczi al H-lea, care şi-a asumat autoritatea supremă în numirea mitropoliţilor şi totodată a protopopilor, acţiune care crează adevărate enclave calvine în eparhia ortodoxă.

Politica principatului faţă de biserica ortodoxă a fost însă determinată şi de afirmarea autorităţii Mitropoliei Ardealului, de acţiunile mitropoli­ţilor care solicită confirmări sau reconfirmări ale diplomelor privilegiale. Iniţiativele din vremea mitropolitului Sava Brancovici atestă o creştere a conştiinţei propriilor nevoi în societatea românească, un curs nou în rapor­turile cu puterea centrală, care face să funcţioneze sistemul privilegiilor. Prezenţa, ca invitat, a mitropolitului român la unele diete şi lărgirea auto­rităţii mitropoliei asupra unor întinse teritorii din Transilvania sunt do­vezile concludente ale ascendentului instituţiei.

Raporturile puterii centrale cu mitropolia şi în general ridicarea pres­tigiului instituţiei ecleziastice româneşti, datorită consolidării ei interne, prin măsuri de organizare, se explică şi prin noua optică a Stărilor privi­legiate. Ele abandonează ideea secolului precedent, de organizare a unei biserici româno-calvine, desfiinţată sub acţiunea Contrareformei la sfârşitul secolului al XVI-lea, în favoarea acceptării formulei unei mitropolii orto­doxe subordonată autorităţii principatului calvin sau în forma unor comu­nităţi calvine române sub jurisdicţia superintendentului. Principii au intuit pericolul pe care îl putea reprezenta, sub raport constituţional, o instituţie româno-calvină, susceptibilă de integrare în sistemul religiilor recepte. Ca atare,ei renunta la ideea episcopatului calvin,comunităţile româno-cal-vine intrând sub autoritatea superintendentului bisericii oficiale. In schimb s-a admis funcţionarea Mitropoliei Ardealului, fără să se abandoneze ino­vaţiile instituţionale şi dogmatice calvinizante, cu avantajul care decurgea din menţinerea Mitropoliei ortodoxe în limitele statutului de inferioritate al unei religii nerecepte, tolerate.în acest cadru funcţionarea diplomelor privilegiate şi a raporturilor ierarhice cu Ţara Românească, opera de organizare internă practicată de mitropoliţi şi conturarea unei elite ecleziastice, stimulează afirmarea iniţia­tivelor politice spre sfârşitul veacului al XVII-lea. Sava Brancovici se apro­pie de politica antiotomană a lui Şerban Cantacuzino, îndeplineşte misiuni politice în legătură cu organizarea unei alianţe antiotomane alături de Monarhia habsburgică şi Rusia. întrevăzând avantajele ce puteau decurge pentru români, sub aspectul vieţii constituţionale, din schimbarea suzera­nităţii otomane cu cea austriacă, Sava Brancovici se distanţează de direc­ţiile politice promovate de principat.După asediul Vienei, Reconquista victorioasă şi Contrareforma vor întâlni în mediul ortodox o elită eclezias­tică în măsură să negocieze un nou statut politic pentru români în cadrul catolicismului.


  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii