Monarhia feudala (1601-1716) partea II - Proiect Istoria Romaniei

By anonim - mai 03, 2008

Cadrul instituţional. Evoluţia structurilor societăţii româneşti şi noile semnificaţii ale statutului juridic al principatelor în raport cu puterea otomană, precum şi dialogul tot mai evident cu Europa Centrală şi Apu­seană se reflectă în viaţa instituţională. în funcţie de aceşti factori in­stituţiile înregistrează mutaţii care anunţă, în forma incipientă, aspecte definitorii pentru instituţiile moderne. Desprinderea treptată de lumea medievală, într-o societate încă feudală, s-a manifestat printr-o relativă modernizare a aparatului statal, mai accentuată în Transilvania, mai ate­nuată în Ţara Românească şi Molodva.

în linii generale secolul al XVII-lea moşteneşte instituţiile secolului precedent, le sporeşte chiar, dar mai cu seamă le precizează şi le diversifică în raport cu noua evoluţie. Se fixează mai riguros atribuţiile dregătorilor, fără ca să se ajungă la o delimitare absolută a acestora. Fenomenul ca­racteristic secolului a fost relativa specializare a dregătorilor în cadrul pro­cesului de separare a atribuţiilor de ordin politic, tot mai numeroase şi a căror însemnătate se amplifică, de cele private, care asigurau serviciile domnului şi ale curţii domneşti. Tendinţa generală a fost însă spre dre-gătoria aflată în serviciul ţării.

începând cu epoca lui Bethlen, Matei Basarab şi Vasile Lupu insti­tuţiile câştigă în consistenţă şi eficienţă, funcţionalitatea acestora exer-citându-se pe verticală, dinspre instituţia centrală spre cea locală.

în secolul al XVII-lea instituţiile centrale, domnul, Sfatul domnesc, Marea Adunare a Ţării în Moldova şi Ţara Românească, respectiv prin­cipele, Consiliul princiar şi Dieta în Transilvania, nu înregistrează modi­ficări esenţiale. Domnii şi principii sunt aleşi de Stările privilegiate în mo­mentele de mai mare libertate de mişcare sau numiţi direct de Poartă; şi unii şi ceilalţi aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane. în secolul al XVII-lea se desfăşoară o luptă permanentă între concepţia otomană de­spre cârmuirea ţărilor române, a numirii domnului de către Poartă, şi a Stărilor care apără dreptul de alegere a domnului. în primul caz Stărilor li se rezervă grija de a-1 primi şi de a i se închina, în al doilea investirea sultanului avea rolul de a ratifica voinţa Stărilor. în secolul al XVII-lea, sfatul domnesc primeşte o nouă organizare, astfel că în afara sfatului re­strâns, alcătuit de mari dregători, funcţionează şi un sfat mai larg, cunoscut în vremea lui Dimitrie Cantemir sub numele de divan. în acest secol sfatul domnesc câştigă atributele unui sfat al ţării, îndeplinind serviciile de ordin public. în Transilvania, Consiliul princiar a fost subordonat principelui în vremea absolutismului, câştigându-şi în momentele de declin a puterii cen­trale un rol precumpănitor. în Ţara Românească şi Moldova funcţionează şi Marea Adunare a Ţării, oglindind structura de stări a societăţii româneşti.

Marea Adunare a Stărilor întrunea în componenţa ei boieri mari şi mici, clerul superior, pe toţi reprezentanţii categoriilor privilegiate, deci boierimea, „slujitorii", ultimii alcătuind treapta a doua a boierimii. Sunt momente când participă toţi reprezetanţii cleru/ui, mitropoliţi, episcopi, egumeni, protopopi şi preoţi, diaconi. Adunarea. Stătvloţ \ş\ deftneţYe atri­buţiile într-o mai mare măsură în vremea lui Matei Basarab când în docu­mente apar conturate deosebirile dintre „Sfat" — Sfatul sau Divanul dom­nesc, al marilor boieri, „Soborul" — feţele bisericeşti şi „Adunarea a toată ţara" — care cuprindea pe reprezentanţii tuturor Stărilor privilegiate, în­dreptăţite să participe. Caracteristic pentru adunările secolului al XVII-lea în Ţara Românească este reprezentarea „slujitorilor". în această privinţă Moldova în secolul al XVII-lea oferă o situaţie asemănătoare, Adunări de Stări, la care participă toate treptele Stărilor, împrejurare proprie pentru prima jumătate a veacului, în vremea domniei lui Miron Barnovschi. în timpul lui Vasile Lupu, Adunarea Stărilor se reduce la consultarea Sfatului, deci la marii boieri cu funcţii.

Marea Adunare avea atribuţii interne şi externe, laice şi religioase, civile şi militare, fiscale şi judiciare. Convocată în momente importante, ea n-a avut însă un caracter periodic, nu a devenit o instituţie permanentă şi nici nu şi-a fixat riguros statutul din punctul de vedere al procedurii şi competenţei. în Transilvania, dieta se întrunea periodic, având atribuţii permanente şi un statut bine precizat. La lucrările dietei, spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova, nu participă întotdeauna consiliul princi­pelui, uneori însă este solicitat de Stări, în mod special. Rolul dietei a ex­primat evoluţia raporturilor dintre puterea centrală şi nobilime având, potrivit cu fluctuaţiile acesteia, un loc mai mare sau mai mic în politica internă sau externă.

Secolul al XVlI-lea păstrează instituţiile ecleziastice ale secolului pre­cedent, cărora li se asociază altele. Biserica îndeplineşte o funcţie impor­tantă în viaţa statului, domnii erau unşi de patriarhii de la Constantinopol în calitatea lor de capi ai ortodoxiei. Rolul bisericii în stat era subliniat şi de prezenţa mitropoliţilor şi episcopilor la înscăunare în calitate dublă de înalţi ierarhi şi de reprezentanţi ai stării ecleziastice în Sfatul domnesc. Deşi ca instituţie biserica ortodoxă din Principate se afla în ecumenicitatea constantinopolitană, în realitate raporturile cu patriarhia aveau un caracter formal, ierarhii find aleşi de „ţară", alegerea fiind în mâna domnilor care reuşeau să-şi subordoneze ierarhia.

Clerul era reprezentat în Marea Adunare a Ţării constituind o stare care participa, alături de boierime, în diverse alcătuiri, la viaţa politică având un rol în deciziile domniei.

în timpul lui Mihai Viteazul biserica ortodoxă a cunoscut o resurecţie în Ţara Românească şi Moldova prin sinoadele convocate ce aveau me­nirea să reorganizeze viaţa monastică şi să fortifice religia ortodoxă faţă de presiunea catolică al cărei rezultat a fost uniunea episcopilor de la Brest (1595-1596). în acest timp legăturile dintre biserica ortodoxă din Transil­vania şi Mitropolia Ţării Româneşti se consolidează instituţional prin subordonarea bisericilor din Transilvania Mitropoliei de la Târgovişte prin tratatul din 1595. Datorită intervenţiei domnului Ţării Româneşti s-a stabilit reşedinţa Mitropoliei Ardealului la Alba Iulia, unde a rezidat Ioan de Prislop. Mihai Viteazul numeşte episcop la Muncaci pe Serghie, originar din Ţara Românească, care funcţiona paralel cu un alt episcop de la Vad. Astfel domnul român după cucerirea Ardealului a năzuit la crearea unor episcopii sufragane.

Mihai Viteazul în timpul stăpânirii din Ardeal a încercat restruc­turarea sistemului religiilor recepte prin introducerea religiei ortodoxe alături de religiile catolică şi luterană şi prin eliminarea bisericii calvine şi unitariene. Tentativa a fost agreată de Habsburgi în spiritul Contrareformei şi a apropierii de ortodoxie în scopul unirii bisericilor. în acelaşi spirit, catolicismul încercase încă din timpul lui Ştefan Bâthory să amelioreze statutul bisericii ortodoxe române prin subordonarea ei faţă de patriarhul de la Ipek.

în perioada următoare, de-a lungul secolului XVII, instituţia bisericii în Moldova şi Ţara Românească se consolidează prin continuarea pro­cesului de reformare a vieţii monastice în vremea lui Miron Barnovschi. Domnii români, în special Vasile Lupu, sprijină acţiunile de consolidare şi clarificare dogmatică, oferind cadrul pentru convocarea sinodului de la Iaşi din 1643 care definitivează Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, apro­bată de Patriarhia constantinopolitană.

Ierarhii şi domnii români încearcă să limiteze acapararea instituţiilor ecleziastice de greci, proces care se intensifică spre mijlocul secolului.

Biserica ortodoxă din principate şi-a asumat protejarea ortodoxiei ar­delene faţă de presiunea calvină care se accentuează începând cu princi­pele Găbriel Bethleu, peutvu ca spte mijlocul secolului influenţa calvină să prevaleze subordonând, direct sau indirect, comunităţile române.

Sub raport instituţonal calvinismul îşi exercită presiunea tinzând la calvinizarea bisericii româneşti, integrând zone întregi autorităţii super-intendentului şi exercitându-şi şi influenţe de ordin dogmatic. în secolul al XVII-lea se convoacă soboarele bisericii, influenţate de instituţiile simi­lare calvine, cazul juraţilor numiţi din rândul laicilor. Sinoadele sunt convocate de ierarhii ardeleni cu prilejul alegerilor sau în vederea discu­tării unor probleme de ordin religios.

Este de remarcat că în diplomele oficiale ale principilor ierarhii de la Alba. Iulia poartă titulatura de episcopi sau superintendent, în timp ce din perspectivă românească ierarhul este numit „arhiepiscop şi mitropolit al scaunului Bălgradului, şi al Vadului, şi al Maramureşului şi a toată Ţara Ardealului".

Nici în secolul XVII principii nu recunosc calitatea de mitropolit a ierarhilor de la Alba Iulia, aceştia continuând să se sfinţească la Târgo-vişte.

Mitropoliţii Ardealului deţin o jurisdicţie teritorială fluctuantă în ra­port de politica principilor şi a bisericii calvine. Ei solicită principilor diplome privilegiate în care se regăsesc dezideratele formulate de Mihai Viteazul şi acceptate de dieta Transilvaniei în favoarea preoţimii române.

Mutaţii religioase importante se înregistrează în Transilvania în rândul maghiarilor datorită supremaţiei calvine care se instalează ca religie de stat.


Curentele protestante au tendinţa să se diversifice printr-un proces de radicalizare stăvilit de dietă. în secolul XVII, în timpul lui Gabriel Bethlen se stabilesc în Transilvania comunităţi anabaptiste.

Catolicismul, care a cunoscut un reviriment încă din vremea lui Şte­fan Băthory şi a lui Sigismund Băthory datorită acţiunii Contrareformei, îşi reface organizarea instituţională. în Transilvania seria episcopilor catolici, întreruptă la mijlocul secolului al XVI-lea a fost reluată în 1600 la Alba Iulia. Episcopii catolici au funcţionat în secolul al XVII-lea la Satu Mare unde s-a organizat sub oblăduire habsburgică un episcopat. în 1697 e re­înfiinţată episcopia din Oradea, iar în 1697 în principatul Transilvaniei. Şi în Moldova şi Ţara Românească se constată o reafirmare a catolicismului care acţionează atât în direcţia combaterii Reformei cât şi a influenţării ortodoxiei.

în ceea ce priveşte religia unitariană, numită şi sociniană, se afla sub conducerea unui superintendent care rezida la Cluj. în cadrul bisericii unitariene funcţiona un sinod, iar superintendentul numea preoţii şi se pronunţa în problemele majore de ordin religios. Biserica era organizată în tracte (protopopiate), în număr-de nouă. Sub raport constituţional în Transilvania funcţiona sistemul religiilor recepte consfinţite de Aprobate şi Compilate, în care erau cuprinse religiile catolică, calvină, luterană şi unitariană. Religia ortodoxă era socotită tolerată, la fel ca religia mozaică care a cunoscut o modestă receptare şi între maghiari.

Viaţa religioasă apare diferenţiată sub aspect confesional, stare ma­terială şi ca nivel de cultură. Deşi în Transilvania progresele Reformei au contribuit la difuzarea culturii datorate limbilor vernaculare, religiozitatea comunităţilor rurale se situa la nivelul religiei populare.

în comunităţile naţiunilor politice şi religiilor recepte nivelul de cul­tură al preoţilor era mai ridicat, la saşi, maghiari sau românii calvinizaţi. Se remarcă o discrepanţă între religia oficială a bisericii şi religia trăită în care superstiţiile, vrăjitoriile, miturile cunoşteau o largă răspândire.

în ce priveşte preoţimea română ca stare materială nu se deosebea de cea a ţăranilor, iar sub aspect cultural şi teologic cunoştinţele ei erau pre­care, preoţii nefiind în situaţia de a practica o reală pastoraţie. Izvoarele măturisesc slabe cunoştinţe de citit şi scris ale preoţilor fapt ce explică calitatea scăzută în ce priveşte credinţa. Sinoadele bisericii ortodoxe tran­silvănene din ultimul sfert al secolului manifestau o preocupare pentru comportamentul preoţimii şi în special pentru derogările de la conduita corectă. Religiozitatea în secolul XVII este încă puternic marcată de feuda­litate şi de ignoranţă. Chiar în mediile săseşti unde numărul şcolilor şi pregătirea preoţilor era superioară, rezultatele pastoraţiei nu erau de natură să disloce moştenirea medievală. Folosirea limbilor sacre, latină sau slavă, au constituit o barieră în calea răspândirii cunoştinţelor religioase.

Procesul apare mai izbitor în comunităţile româneşti lipsite de suportul statului, cu excepţia şcolilor calvine, puţine la număr. Cu toate acestea, prin traducerea cărţilor de ritual sau de edificare morală, spre sfârşitul se­colului prin triumful culturii naţionale, educaţia religioasă pătrunde prin pastoraţie în comunităţi. Asaltul calvinismului asupra ortodoxiei a deter­minat replica ortodoxiei şi o mai consistentă educaţie religioasă a preo-ţimii. Totuşi se poate spune că progresul educaţiei religioase nu a fost de natură să schimbe caracterul religiei populare în comunitatea rurală.

Controversa ortodoxie—calvinism a determinat ridicarea nivelului pregătirii protopopilor care au răspândit cunoştinţele teologice în sânul preoţimii, fapt care a înrâurit viaţa religioasă a comunităţilor. Astfel, la sfârşit de secol, această elită, care era conştientă de propriile nevoi orga­nizează înzestrarea bisericilor cu cărţile necesare cultului şi răspândirii edu­caţiei religioase.

Involuţia internă şi internaţională- întârziată în Ţara Românescă de rezistenţa lui Radu Şerban, continuator al politicii lui Mihai Viteazul, spri­jinit de o parte a boierimii, suzeranitatea otomană s-a reinstaurat durabil o dată cu înscăunarea în domnie a lui Radu Mihnea (1611-1615). Afluxul în ţară în număr mare al grecilor şi infiltrarea lor în viaţa politică şi în economia ţării a declanşat ostilitatea boierilor, reprimată cu asprime de domn. Pătrunderea grecilor a continuat sub Alexandru Iliaş (1616-1618) şi a culminat sub Leon Tomşa, grec de origine (1629-1632). Agravată de o asuprire fiscală mult sporită ca urmare a exigenţelor în creştere ale turcilor, penetraţia elementului levantin în dregătorii şi în rândurile stăpânilor de pământ a declanşat o puternică împotrivire a Stărilor din Ţara Româ­nească, solidarizate printr-o ostilitate comună faţă de politica domnului. Mişcarea, îndreptată implicit împotriva încercărilor Imperiului Otoman de a crea o bază socială pentru consolidarea propriei dominaţii, a smuls în 1631 însemnate concesii încorporate într-un hrisov consacrat de Marea Adunare a Ţării. Prevederile acestui act urmăreau să-i scoată din ţară pe grecii nenaturalizaţi şi să readucă sub autoritatea ecleziastică mănăstirile stăpânite de greci. Hrisovul din 1631 confirmă dreptul Adunării stărilor de a-i numi pe ierarhi fără intervenţia patriarhiei ecumenice. Hrisovul a constituit însă şi o „cartă a libertăţilor boiereşti" (Charta libertatum), în care se prevedea neimpozabilitatea boierilor şi întărirea stăpânirii lor asupra pământului. Scutirile de dări, prevăzute în act în favoarea preoţilor şi a slu­jitorilor, au urmărit solidarizarea categoriilor privilegiate inferioare cu rezis­tenţa antilevantină a Stărilor autohtone.

Restauraţia otomană în Moldova a început efectiv după înlăturarea dinastiei Movileştilor care guvernase ţara în timpul domniilor lui Ieremia

Movilă (1601-1606), a fratelui său Simion Movilă (1606-1607) si a fiilor lor în strânsă colaborare cu Polonia. Readucerea ţării sub obediea a, Porţu Otomane a început odată cu domnia lui Ştefan Tomşa 1611-1615) ce a reprimat cu cea mai mare cruzime opoziţia mani boienmi ,din urmă, o nouă răzvrătire sprijinită de o intervenţie polonă 1-a înlăturat pe Ştefan Tomşa din domnie, Poarta 1-a impus ca domn pe Radu Mihnea (1616-1619).

Succesorul acestuia, Gaspar Graţiani (1619-1620) croat de origine, numit de conducerea imperiului pentru a-i întări controlul asupra Moldo­vei, s-a răsculat cu concurs polon, dar a fost înfrânt de turci. Consolidată în urma marii campanii a sultanului Osman II la Hotin (1621) dominaţia otomană s-a încrucişat cu influenţa polonă în declin în timpul noilor dom­nii ale lui Ştefan Tomşa (1621) şi Radu Mihnea (1623-1626), a lui Miron Barnovschi Movilă (1626-1629) şi a lui Alexandru Iliaş (1631-1633) sub care a avut loc o puternică mişcare antigrecească.

Tendinţa de consolidare a Stărilor s-a manifestat, puternic şi în Moldo­
va prin aşezământul lui Miron Barnovschi elaborat în conlucrare cu diver­
sele categorii de privilegiaţi. Aşezământul şi alte anexe au consolidat imu­
nitatea judecătoreacă a domeniilor boiereşti şi mănăstireşti şi a acordat
scutiri de obligaţii faţă de stat ţiganilor robi de pe domenii, a instituit un
termen de prescripţie pentru şerbii fugari şi a acordat degrevări fiscale
curtenilor. ,

In Transilvania, imperialii, care reuşiseră să-şi asigure controlul după uciderea lui Mihai Viteazul, sunt în cele din urmă alungaţi din ţară de principele Ştefan Bocskai (1604-1606). Exponent al intereselor nobilimii şi ale protestantismului, el a desfăşurat o politică de echilibru între cele două imperii rivale, a încheiat pacea cu Habsburgii (2 iunie 1606), care au recunoscut autonomia Transilvaniei şi a contribuit la încheierea păcii din acelaşi an dintre turci şi imperiali.

Politica autoritară a lui Gabriel Bâthory (1608-1613) care s-a manifes­tat dur în raporturile cu nobilimea, cu saşii şi secuii, a declanşat o împotri­vire generală. încercarea sa de a coaliza cele trei principate, în care scop a întreprins o expediţie în Ţara Românească (1611) s-a lovit de împotrivirea turcilor.

Noul principe, Gabriel Bethlen (1613-1629), înscăunat şi cu con­cursul domnilor din Ţara Românească şi Moldova a inaugurat, contrar aşteptărilor nobilimii o politică de consolidare a absolutismului princiar, care avea să precumpănească în viaţa principatului timp de aproape o jumătate de secol. El a extins considerabil baza materială a puterii prin­ciare,a întărit puterea armată a principatului şi a redus rolul dietei.

Politica sa externă s-a desfăşurat în general în limitele dictate de res­pectarea suzeranităţii otomane. în 1616 Bethlen a sprijinit expediţia turcă împotriva Poloniei şi a mijlocit pacea între cele două puteri. în prelungirea ciocnirilor sale anterioare cu Habsburgii, care au încercat să-i submineze cu mijloace militare şi politice domnia, principele angajează ţara în marea conflagraţie a Războiului de 30 de ani, declanşată de politica curţii im­periale de suprimare a protestantismului în Boemia.

în speranţa de a obţine coroana ungară, Bethlen aderă la alianţa anti-habsburgică (august 1619), cu asentimentul tacit al Porţii Otomane. Evolu­ţia generală a operaţiilor militare 1-a srlit însă să încheie pacea la Nikols-burg (decembrie 1621); în schimbul renunţării la coroana regală, principele a primit din partea împăratului, cu titlu viager, şapte comitate din Ungaria. Eforturile sale de asociere a celor trei principate sub conducerea sa, în ca­drul hegemoniei otomane, s-au lovit de opoziţia Porţii Otomane şi au eşuat.

La mijlocul secolului al XVII-lea se manifestă din nou, în forme spe­cifice, tendinţa încercată de Mihai Viteazul de solidarizare a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, de integrare a lor într-un sistem politic comun. Locul central al Transilvaniei în acest sistem se menţine; el fusese marcat şi în cadrul planurilor şi acţiunilor lui Gâbriel Bâthory şi Gâbriel Bethlen menite să aducă sub controlul lor ţările româneşti de dincolo de Carpaţi. In dieta ardeleană din 3 octombrie 1636 se exprimă fără echivoc că „buna vecinătate a fost un reazem pentru trăinicia ţărilor, cunoscând noi împreună cu întreaga ţara noastră buna lor voinţă şi vecinătate" şi când se angajează să ajute Ţara Românească în orice împrejurare. Aparţinând ace­luiaşi cadru politic, aflându-se sub suzeranitate otomană şi bucurându-se de un statut autonom, ţările române crează un sistem particular de raporturi politice.

Alianţa dintre Transilvania şi Ţara Românească a fost statornicită în 1635 şi reînnoită în repetate rânduri. Dar prevederile diplomelor nu atestă caracterul lor defensiv, antiotoman, însă formulările din 1636 presupun această posibilitate. De altminteri, când turcii l-au atacat pe Gheorghe Rakoczi I, Matei Basarab şi-a manifestat solidaritatea cu principele Transil­vaniei, încercările de a atrage şi Moldova în această alianţă s-au încheiat cu un eşec, în pofida tratatului moldo-transilvănean din 1638. Pentru a submina alianţa dintre Transilvania şi Ţara Românescă, Poarta a încurajat iniţiativele lui Vasile Lupu îndreptate împotriva lui Matei Basarab. După încercările nereuşite din 1637 şi 1639 ale lui Vasile Lupu de a-1 înlătura din domnie pe Matei Basarab, urmează o lungă perioadă de acalmie în ra­porturile lor, interval în care, la mijlocul deceniului al cincilea, e proiec­tată o ligă antiotomană cu colaborarea celor trei ţări.

Sfârşitul domniilor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab şi anii următori au prilejuit noi manifestări ale tendinţei de grupare a Transilvaniei, Ţării.Unitatea de acţiune a celor trei ţări a fost astfel restabilită. Ea s-a manifestat şi în timpul lui Gheorghe Râkoczi II, în încercarea de a obţine, cu forţa armelor, coroana polonă, pentru a crea acţiunii antiotoma-ne condiţii favorabile.

în aceste împrejurări marele vizir înlocuieşte în Transilvania pe Râkoczi, iar în Moldova şi Ţara Românescă îi numeşte pe Gheorghe Ghica (1658-1659) şi respectiv pe Mihnea al III-lea (1658-1659). încercările de rezistenţă împotriva planurilor otomane continuă, în condiţiile în care în Transilvania revine la tron învinsul din Polonia. în aceste circumstanţe se produce intervenţia turcilor în Transilvania şi a noilor domni numiţi de ei în Moldova şi Ţara Românească. în Transilvania, greu lovită de pierderile teritoriale pe seama turcilor — cetăţile Ineu, Caransebeş şi Lugoj — ma­rele vizir îl numeşte principe pe Acaţiu Barcsai (1658-1660).

O nouă încercare de răscoală antiotomană, iniţiată de Mihnea al III-lea în 1659, în colaborare cu Râkoczi şi Constantin Şerban, care doreau să-şi recâştige tronurile, a fost anulată de turci cu concursul tăta­rilor. Deşi înfrânte, acţiunile antiotomane atestă tendinţa celor trei ţări de a-şi uni forţele în lupta de eliberare politică.

.


  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii