Monarhia feudala (1601-1716) - Proiect Istoria Romaniei

Secolul al XVII-lea reprezintă o perioadă distinctă în istoria ţărilor ro­mâne, fixat între două limite istorice, domnia \ui Mihai Vitea2\i\ şi instau­rarea unor noi regimuri politice, habsburgic în Transilvania şi fanariot în Moldova şi Ţara Românească. Istoria celor mai bine de o sută de ani s-a aflat sub semnul moştenirii lui Mihai Viteazul, eroul cruciadei târzii, care a recâştigat independenţa Ţării Româneşti şi a înfăptuit pentru o clipă uni­rea principatelor sub o singură domnie. A fost, în aceeaşi vreme, o perioa­dă de consolidare a civilizaţiei, de refacere treptată a potenţialului uman, de progrese lente în domeniu\ economiei şi modificaţi xs\ sttuctuta socială, de afirmare în ambianţa Europei clasice a monarhiei feudale. în intervalul dintre 1601 şi 1711 se impune tot mai pregnant linia politică statornicită de Mihai Viteazul de raliere a Ţării Româneşti şi Moldovei în jurul Tran­silvaniei, în forma unor raporturi interdependente, materializate într-un sistem de alianţă. Secolul al XVII-lea înregistrează după 1683, în raport cu recesiunea otomană, şi o semnificativă evoluţie spre politica de eliberare de sub dominaţia otomană. Astfel, trecerea de la mica la marea Europă, de la un continent divizat de dominaţia otomană la unul redimensionat de suc­cesul Reconquistei, a însemnat şi pentru ţările române o mai accentuată mobilitate, încercări de racordare la o evoluţie mai generală, pe care o exprimă noţiunea de Europă care străbate în scrierile umaniste.

Restauraţia dominaţiei otomane; statutul juridic al raporturilor tur-co-romdne. Restaurarea puterii otomane în cele trei principate răsculate împotriva ei s-a produs lent în urma încheierii păcii de la Zsitvatorok (1606) între turci şi imperiali, care a stăvilit expansionismul habsburgic spre răsărit, şi prin îngrădirea treptată, în anii următori a influenţei polone, puternic reafirmată în spaţiul carpato-dunărean în condiţiile crizei hege­moniei turceşti.

Sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul a însemnat doar încheierea unei etape a războiului antiotoman, deoarece Ţara Românească şi, în parte, Transilvania, continuă alianţa cu Imperiul Habsburgic. începutul veacului aduce în Ţara Românească domnia lui Radu Şerban (1601-1611), expo­nentul boierimii antiotomane, în Transilvania confruntări între imperiali şi turci, în Moldova un condominiu polono-otoman favorabil, prin dinastia Movileştilor, Poloniei.

Primul deceniu cunoaşte o slăbire a dominaţiei otomane, determinată de marea răscoală antiotomană condusă de Mihai Viteazul, dar şi de de­clinul imperiului, marcat de o accentuată criză monetară, şi de compli­caţiile sale externe, situaţie care a lăsat o mai mare libertate de mişcare ţărilor române. în Moldova, Poarta îl confirmă în domnie pe Simion Mo­vilă (1606) la moartea fratelui său Ieremia, recunoscând astfel vechiul drept de alegere a domnului de către ţară, iar în 1607 reînnoieşte tratatul de prietenie cu Polonia, ceea ce a consolidat influenţa polonă în Moldova, în Ţara Românească unde conducerea imperiului nu reuşeşte să-şi impună propriul candidat, Radu Şerban continuă politica lui Mihai Viteazul de confruntare cu turcii şi încearcă să readucă şi Transilvania în frontul anti­otoman. Pacea de la Zsitvatorok între cele două imperii a deschis însă ca­lea restaurării treptate a puterii otomane asupra celor trei ţări române, ten­dinţă care se impune în cel de-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Domniile lui Radu Mihnea (1611-1616) în Ţara Românească, Ştefan Tomşa (1611-1615) în Moldova şi Gabriel Bethlen (1613-1629) în Tran­silvania erau menite să readucă cele trei principate sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar în condiţii diferite faţă de cele care caracterizaseră domina­ţia otomană în secolul precedent. Conştientă de imposibilitatea de a reveni la vechiul sistem de dominaţie întemeiat exclusiv pe imixtiunea directă, prin schimbări de domnie după bunul plac, conducerea imperiului îşi di­versifică acum metodele, le adaptează la condiţiile diferite de la ţară la ţară şi de la o situaţie la alta, îmbinând soluţiile politice cu cele militare.

Numit de turci, Ştefan Tomşa loveşte în marea boierime moldoveana polonofilă, dar când împrejurările au cerut-o, turcii au recurs şi la acţiuni militare pentru a pune capăt hegemoniei polone. în urma convenţiei tur-co-polone din 1617 şi a celei din 1621, care a succedat marii campanii a sultanului Osman II la Hotin, influenţa polonă a slăbit considerabil în Moldova fără a fi înlăturată cu desăvârşire.

înţelegând în cele din urmă imposibilitatea continuării luptei împotri­va Imperiului Otoman, boierimea Ţării Româneşti 1-a acceptat pe Radu Mihnea, soluţie care prezenta avantajul de a înlătura spectrul paşalâcului. în Transilvania, Gabriel Bethlen consolidează orientarea prootomană, cu condiţia recunoaşterii unei largi autonomii interne, favorabilă calvinismu-lui dominant şi ostilă Contrareformei sprijinită de Imperiul Habsburgic.

între soluţiile adoptate de Poarta Otomană pentru a menţine în ascul­tare Ţara Românească şi Moldova un loc însemnat a revenit pătrunderii elementelor greceşti şi levantine în societatea românească, pentru a slăbi rezistenţa clasei dominante faţă de hegemonia otomană. în această vreme grecii pătrund în număr considerabil în aparatul de stat, în ierarhia ecle­ziastică şi în viaţa economică. în deceniul al treilea şi al patrulea al se­colului al XVII-lea principatele dunărene apar ca un adevărat „Bizanţ după Bizanţ", cu tendinţa de a asocia elementul grecesc la dominarea celor două ţări, prefigurare a regimului fanariot care avea să se impună în secolul următor.

Soluţiile imperiului în faţa opoziţiei hotărâte a boierimii locale faţă de greci, manifestată prin comploturi boiereşti şi răscoale ţărăneşti, alimentate uneori chiar de boierime, au fost oscilante. Poarta a sprijinit domniile fa­vorabile grecilor şi propria ei hegemonie, dar a tolerat, când nu putea face altfel, şi măsurile antigreceşti cum au fost cele de la începutul deceniului al patrulea.

Restaurarea a fost prin urmare diferită de ceea ce fusese regimul domi­naţiei otomane la sfârşitul secolului precedent. Urmare a acţiunii lui Mihai Viteazul, Poarta renunţă la exploatarea excesivă a resurselor ţărilor române, readucând haraciul la semnificaţia sa iniţială, politică, de răscumpărare a păcii. în toate trei ţările se constată o scădere masivă a obligaţiilor mate­riale faţă de Imperiul Otoman; creşterea acestora de la mijlocul secolului a exprimat în realitate compensarea devalorizării monetare. în linii generale, secolul al XVII-lea şi primii ani ai celui următor au fost o perioadă de respiro. Criza imperiului şi problemele sale internaţionale au determinat un echilibru între statutul juridic al raporturilor româno-otomane şi politica generală a Imperiului Otoman faţă de principate. Datorită convergenţei realizate la mijlocul secolului între împrejurările externe, favorabile întări­rii autonomiei şi lupta forţelor interne, ţările române cunosc o perioadă de afirmare în cadrul regimului monarhiei feudale.

Statutul juridic al dominaţiei otomane restaurate exprima raportul mo­dificat dintre hegemonia imperiului, subminată de dificultăţile interne şi complicaţiile externe cu care a fost confruntată, criza monetară, războaiele cu Iranul, rivalitatea cu Imperiul Habsburgic şi cu Polonia — şi liniile politice directoare ale ţărilor române, promovate de forţele autohtone.

Rezultatul principal al acţiunii lui Mihai Viteazul a fost păstrarea auto­nomiei ţărilor române, prezervarea instituţiilor fundamentale şi funcţio­narea acestora. Principele, în concepţia dreptului islamic, era un inter­mediar între autoritatea supremă şi masa supuşilor, ţările române fiind considerate ca aparţinând unui regim intermediar {dar-as'Sul sau dar-ul-ahd) între dar'ul'islam (casa islamului) şi dar-ul-harb (casa războiului) cu care Imperiul a încheiat înţelegeri în urma cărora principatele plăteau haraciul.

în raporturile cu ţările române au funcţionat principiile de drept musul­man, în virtutea cărora se menţineau conducătorii locali. în acest cadru, deşi prerogativele puterii centrale de jure aparţineau sultanului, principii le exercitau în numele şi pe baza autorităţii supreme.

încă de la începutul secolului, privitor la Moldova, otomanii recunoş­teau necesitatea respectării înţelegerii statuate într-un act numit ahd-name care prevedea şi acordul ţării la alegerea domnului. Abd-name-ul era acor­dat pe termen limitat şi era condiţionat de plata haraciului. Alături de capitulaţii, cărţi de legământ, raporturile româno-otomane au fost regle­mentate de berate — acte de investitură şi name-i-humayun-uri, — acte adiţionale beratelor, adresate boierilor prin care li se atribuia responsabi­litatea pentru politica domnească. în virtutea statutului lor juridic, ţărilor române li se recunoaşte autonomia, garantată de interdicţia intervenţiei funcţionarilor şi supuşilor otomani. Ţările române erau asimilate unor provincii otomane cu statut privilegiat, păstrându-şi entitatea statală, chiar dacă în anumite momente funcţiile statului erau limitate.

Termenii juridici din secolul precedent nu suferă prin urmare modi­ficări, deoarece principiul „relaţiilor contractuale" îşi conservă valabilitatea în concepţia românească. Ceea ce diferă însă este interpretarea şi funcţio­narea lor în raport cu fluctuaţiile de fapt ale raporturilor româno-otomane. Poarta acceptă la mijlocul secolului, în condiţii politice precare interne şi internaţionale, domni aleşi de ţară, iar în anumite momente, chiar o libertate notabilă de mişcare în planul politicii externe. Atât cadrul juridic, cât şi realităţile politice nu învederează o supunere totală, domnii nefiind „sclavi imperiali", dimpotrivă sunt în măsură să desfăşoare o politică pro­prie, să încheie alianţe cu caracter defensiv între ţările române.

în primul deceniu al secolului al XVII-lea se manifestă linia politică a autonomiei, sprijinită de forţele sociale interne, de boierime şi nobilime speriate de spectrul situaţiei din Eyalet (provincii) şi în cazul Transilvaniei de presiunea Contrareformei. Spre mijlocul secolului se impune tot mai hotărât linia politică deschisă de Mihai Viteazul, orientarea Ţării Româ­neşti şi a Moldovei spre Transilvania care rămâne centrul de greutate al acestora. Dar şi invers, poziţia Transilvaniei, în calea expansiunii imperiale, alimentează ideea solidarizării acesteia cu celelalte două ţări româneşti în formula consolidării autonomiei în condiţiile acceptării suzeranităţii oto­mane. Printre altele este de remarcat şi rolul de preeminenţă al Transilva­niei în comparaţie cu Ţara Românească şi Moldova. Rezidentul Transil­vaniei la Istanbul reprezenta şi Ţara Românească şi Moldova începând cu secolul al XVII-lea.

în această perioadă se constată în opinia stărilor privilegiate conştiinţa convenţiei încheiate între Poartă şi principate, a autonomiei lor şi a drep­tului de a-şi alege domn dintre pământeni. Ideea păstrării autonomiei şi a

vechilor aşezăminte a fost reţinută de misionarul catolic Petre Deodat Baksic care a vizitat Ţara Românească în vremea lui Matei Basarab (1632-1654). Conştiinţa unor raporturi contractuale cu Poarta străbate în istoriografia timpului, îndeplinind de pe acum o funcţie însemnată în afir­marea autonomiei ţărilor române, dovadă Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, care argumentează în faţa încălcărilor otomane dreptul la in­dependenţă.

Spre deosebire de statutul juridic al raporturilor statelor române cu Imperiul Otoman, în secolul al XVII-lea continuă existenţa paşalâcurilor (Eyaleturilor), a complexelor militare şi economice aflate direct sub admi­nistraţia otomană. în secolul al XVII-lea se organizează un nou paşalâc, de Oradea, în vecinătatea hotarului principatului. Acestea au constituit în secolul al XVII-lea un adevărat cordon militar datorită căruia otomanii au fost în măsură să supravegheze ţările române şi să-şi asigure pe linia Du­nării o cale sigură şi rapidă spre Europa Centrală. Aceste enclave efective ale dominaţiei otomane pe teritoriul românesc au constituit unităţi terito-rial-administrative în care funcţiona legea musulmană, cu principiul con­trabalansării puterilor provinciale — beylerbei, kadiu, defderdar — în vederea asigurării autorităţii centrale. Statutul juridic al acestora a avut consecinţe economice şi demografice grave, la care se adăuga şi colonizarea de populaţie otomană în Dobrogea şi deopotrivă în Eyaletul de Oradea.

Societate şi regim politic. Informaţiile istorice, mai bogate pentru secolul al XVII-lea, — călătorii străini şi sursele istorice interne — surprind bo­găţia ţărilor române în contrast cu raritatea aşezărilor şi slaba densitate a populaţiei. In general, secolul al XVII-lea cunoaşte o situaţie demografică precară, consecinţă a agravării dominaţiei otomane la sfârşitul secolului precedent. Izvoarele narative străine înregistrează, încă pentru anii imediat premergători domniei lui Mihai Viteazul, pustiirea ţărilor, în general o stare de depresiune demografică. Alte informaţii semnalează pentru începutul veacului scăderea productivităţii, o acută lipsă de alimente ce prilejuieşte, în cronica secolului, ani numeroşi de foamete.

Ţările române au fost, ca de altminteri întreaga Europă, sub imperiul calamităţilor naturale, anilor de secetă, gerurilor, inundaţiilor. Datele con­firmă şi pentru ţările noastre existenţa anilor negri, generatori de stări economice şubrede cu consecinţe directe asupra populaţiei.

Dinamica populaţiei stă însă şi în legătură cu frământările pricinuite ie evenimentele politice şi militare. Ea este influenţată de mobilitatea ex-:esivă, înăutru şi în afara hotarelor, de factori adiacenţi, calamităţi natura-e, molimi, care rămân o constantă a veacului. Izvoarele istorice înregis-rează pentru Transilvania, pe domeniile princiare, masive părăsiri de sate, uneori aproape jumătate din locuitori fiind plecaţi. Circulaţia populaţiei dtntr-o ţară în alta, dinspre Transilvania spre Moldova şi Ţara Româ­nească, dar şi în sens invers, înregistrează proporţii semnificative. Negative sunt pentru ţările române îndeosebi emigrările în afara hotarelor, cu în­semnate consecinţe economice. Acestor stări le urmează perioade în care potenţialul uman se reface, îndeosebi în anii de stabilitate politică de la mijlocul secolului, atingând în Transilvania nivelul de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

în această ambianţă se poate constata un spor al aşezărilor în Ţara Ro­mânească de la 2 100 de sate la începutul veacului, la 2 800 spre sfârşitul lui, un număr apropiat în Moldova. Potrivit estimaţiilor demografice nu­mărul locuitorilor ţărilor române a fost variabil în secolul al XVI-lea, ridicându-se în general la 500 000 în Ţara Românească şi 400 000 în Moldova. în Transilvania, numărul de locuitori se poate aproxima la un milion. Sub raport etnic, românii reprezintă majoritatea absolută a locui­torilor, constituind adevărate blocuri etnice în Ţara Făgăraşului, în Ţara Haţegului, în Maramureş, în Năsăud, fiind covârşitori ca număr pe Fundus Regius (zona locuită de saşi), răspândiţi pretutindeni în Transilvania. Populaţia rurală locuieşte în aşezări variabile ca mărime, de la sate cu 15 case, la sate cu 50 şi peste 100 de case. Marea lor majoritate variază între 15 şi 50 de case în Ţara Românească şi Moldova, iar în Transilvania, în Ţara Făgăraşului, sunt sate numărând în medie 70 de unităţi, dar şi multe apropiindu-se de 150 de unităţi. Satele puternice se găseau în regiunile populate de ţărănimea liberă, în zonele pericarpatice.

Oraşul în secolul al XVII-lea nu prezintă mari aglomerări umane. Mul­te din aşezările orăşeneşti numără între 200-500 de case, uneori mai puţin chiar, adăpostind o populaţie între 1 500—2 500 locuitori. Estimaţiile călătorilor străini, adeseori contradictorii, consemnează afirmarea demogra­fică a principalelor aşezări urbane, Bucureştii şi laşul înregistrând creşteri substanţiale; în Transilvania, Clujul care număra 8 500 locuitori în 1660, cunoaşte în 1711 o creştere de numai 500, datorită evenimentelor militare, determinate de pătrunderea austriecilor.

Şi sub aspect economic perioadele de recesiune alternează cu cele de prosperitate. Este însă în general un secol de redresare economică, feno­men aflat în strânsă legătură cu refacerea treptată a potenţialului uman. După lungul război purtat împotriva Imperiului Otoman şi o perioadă de intensă exploatare a bogăţiilor, în ţările române economia se reorganizează.

Viaţa economică reflectă în egală măsură noua conjunctură economică europeană, prilejuită de deplasarea principalelor drumuri comerciale din Mediterana în Oceanul Atlantic, şi noua geografie politică central-sud-est europeană determinată de organizarea Eyaletului de la Buda. în secolul al XVII-lea acţionează însă şi alţi factori de influenţare care vin dinspre noile dimensiuni politice ale dominaţiei otomane. Uşurarea obligaţiilor economice faţă de Poartă a creat condiţii favorabile pentru refacerea eco­nomică. Interesul statului pentru problemele economice s-a manifestat tot mai intens prin măsuri de repopulare a aşezărilor, prin acordarea de scutiri pentru readucerea fugarilor sau prin intervenţii menite să reglementeze fiscalitatea. Un factor stimulativ al vieţii economice a fost şi interesul oto­man pentru ţările române. în condiţiile declinului tot mai accentuat şi ale incapacităţii Eyaleturilor de a satisface nevoile economice, Imperiul îşi orientează comerţul spre pieţele româneşti. Cu toată exercitarea dreptului de monopol, în sensul unei preemţiuni acordată negustorilor otomani, Im­periul îngăduie relaţii comerciale între ţările române şi legături ale acestora cu ţările străine. în această ambianţă se interferează şi interesul stăpânilor de domenii pentru comerţ, antrenaţi în noul mod de viaţă, manifestând o nevoie sporită de bani.

în contrast cu unele din relatările călătorilor străini care pomenesc adeseori pământuri nelucrate, documentele interne atestă un proces marcat de defrişare, o extensiune a frontierei agrare, într-un ritm mai intens, în detrimentul pădurilor. Ţărănimea în general, în raport cu creşterea populaţiei va face eforturi pentru a încorpora spaţiului agrar noi întinderi de pământ. în urma extinderii alodiului, teren direct exploatat de stăpânii de domenii, iobagii din Transilvania compensează deposedările de pământ prin cucerirea dealului şi pădurii pentru agricultură. Un rol deosebit a re­venit românilor în această înaintare a frontierei agricole, deoarece ei locui­seră, mai cu seamă, zonele pericarpatice.

în secolul al XVII-lea a crescut volumul producţiei agrare prin extin­derea culturilor de grâu, mei, orz, ovăz, pentru ca spre sfârşitul veacului să se adauge porumbul în Ţara Românească şi Moldova. Mai buna organizare economică a domeniilor în Transilvania, cu deosebire a celor princiare, foarte întinse, face să continue primatul acestei provincii în producţia cerealieră.

Un loc important 1-a avut în economie cultura viţei de vie, în toate provinciile, constituind una din bogăţiile acestora. Spre mijlocul secolului al XVII-lea, producţia animalieră îşi reface şeptelul, astfel că deţine în economie, mai cu seamă în Moldova şi Ţara Româneacă, un rol important. Ea este complementară agriculturii şi tinde să satisfacă solicitările crescân­de ale comerţului cu Imperiul Otoman, şi în general ogligaţiile faţă de Poartă, dar şi comerţul cu alte ţări.

Interesul manifestat de puterea otomană faţă de bogăţiile subsolului a constituit o piedică în calea exploatării lor. în ciuda acestei dificultăţi, în Ţara Românească extracţia şi prelucrarea fierului şi a aramei înregistrează progrese datorită aplicării unor tehnici noi. în Transilvania, mineritul se redresează datorită reînnoirii privilegiilor minerilor şi colonizării unor mineri străini.

Meşteşugurile cunosc, în condiţiile diminuării presiunii otomane, un proces lent de refacere, caracteristică fiind înmulţirea şi diversificarea acestora. Fenomenul este general şi îmbrăţişează totalitatea activităţilor meşteşugăreşti, domeniale, săteşti şi urbane. Semnificativă este şi tranziţia, în prima treime a secolului, de la frăţii la bresle, fapt ce aduce precum-pănirea aspectului economic în statute şi limitarea prevederilor religioase, în Transilvania producţia meşteşugărească rămâne dominantă în secolul al XVII-lea, cu toate încercările puterii centrale de a limita monopolul breslelor. în pofida măsurilor protecţioniste ale principilor, baza tehnică autohtonă a producţiei rămâne mult sub nivelul necesităţilor de consum; spre sfârşitul secolului se manifestă o semnificativă tendinţă spre atelierul dezvoltat, patronat de puterea centrală şi chiar spre forme incipiente de producţie manufacturieră.

Sub aspect comercial, ţările române înregistrează mutaţii semnifica­tive, o orientare continentală vestică, deşi modestă, şi nord-vestică, vizibilă în comerţul transilvănean, cu deosebire la Cluj, care polariza activitatea comercială internă şi externă spre oraşele Jaroslav, Lwow, Lublin, Gdansk, prin care se desfăşura comerţul baltic şi nord-estic. Activ de asemenea a fost comerţul levantin care se scurgea spre Polonia prin Ţara Românească şi Sibiu sau prin Moldova. Ţările române exportă îndeosebi produse natu­rale, importând produse meşteşugăreşti din Europa Centrală. Spre sfârşitul secolului, în cadrul unei politici de inspiraţie mercantilistă, îşi desfăşoară activitatea în Transilvania Compania orientală, înfiinţată în 1672, stimu­lativă pentru comerţul ţării.

Viaţa socială rămâne în secolul al XVII-lea puternic marcată de feuda­litate, în Ţara Românească şi Moldova se accentuează procesul de aservire a ţărănimii şi de extindere a marelui domeniu pe seama proprietăţii ţărăneşti. Extinderea marelui domeniu a fost în relaţie cu ascendenţa boierimii, cu tendinţele acesteia de a contura un regim nobiliar, manifest în rolul pe care-1 deţin Adunările de Stări, care au îndeplinit o funcţie însemnată în rezistenţa boierimii autohtone faţă de presiunea elementului levantin şi a domnilor care-1 susţineau.

Aservirea ţărănimii se realizează prin aplicarea cu severitate, din 1613, a măsurilor lui Mihai Viteazul, prin suprimarea treptată a anilor de pre­scripţie în Moldova. Şerbirea a fost stimulată de politica fiscală excesivă a statului, de solicitările economice ale Porţii, de aprovizionarea armatelor otomane, de nevoile mereu sporite de bani ale boierimii antrenată într-un nou mod de viaţă, de calamităţile naturale. în aceste împrejurări, valoarea domeniului se măsoară în raport cu numărul şerbilor.

Munca servilă, nereglementată de stat şi variabilă de la un domeniu la altul, a ocupat în secolul al XVII-lea un loc preponderent pe rezerva feu­dală constituită ca o realitate economică.

Momentelor de accentuată aservire le corespund altele de răscum­părare a libertăţii în raport cu crizele intervenite în societatea feudală. Comunităţile ţărăneşti libere constituie, în ansamblul ţărilor române, im­portante grupuri, cu rol major în economie şi în viaţa socială.

în Transilvania, unde tendinţele regimului nobiliar sunt contracarate de absolutismul princiar, procesul de aservire apare în prima jumătate a secolului limitat de politica puterii centrale, de măsurile de protejare a structurilor libere, de înnobilarea unor elemente din ţărănimea liberă. Cu toate acestea se remarcă, tendinţa evidentă de întărire a servajului ereditar. Constituirea rezervei de la sfârşitul secolului al XVI-lea se realizează pe ba­za muncii obligatorii, a robotei. Dacă în secolul precedent producţia agri­colă rezulta din pământurile ţăranilor dependenţi, în secolul al XVII-lea, producţia domeniului creşte în proporţii considerabile, mai cu seamă pe cel princiar. Sporeşte în special robota care depăşeşte obligaţia prestării unei zile pe săptămână fixată la începutul secolului al XVI-lea.

în secolul al XVII-lea a existat o comunitate de interese între principi şi stăpânii de pământ. în special după războiul de 30 de ani s-a încercat o restaurare a vechilor relaţii agrare, care au fost bulversate de mobilitatea ţărănimii, fapt ce a determinat o agravare a condiţiei ţăranilor. Din a doua jumătate a secolului, o dată cu criza principatului se accentuează regimul nobiliar, fapt ce determină consolidarea servajului. în ansamblu, procesele sociale învederează sporul numeric al nobilimii, diferenţiată ca avere, ca nivel de viaţă, deoarece diplomele de înnobilare, distribuite generos de principii Transilvaniei, nu erau acompaniate şi de donaţii. Ţărănimea oferă şi ea un tablou de o mare diversitate, cu situaţii generale, dar şi cu par­ticularităţi de la o regiune la alta, de la un statut juridic la altul. Iobăgimea se pauperizează, sesiile se fărâmiţează, numărul jelerilor creşte. în secolul al XVII-lea în Transilvania hotarul dintre nobili şi nenobili este tot mai hotărât trasat. Legiuirile ţării reflectă în ansamblu situaţia unei ţărănimi aservite, strivită de obligaţii faţă de nobilime, stat şi biserică.

Oraşul în general apare ca o enclavă în ansamblul structurii feudale, păstrându-şi în linii esenţiale structurile sale sociale interne. Sporeşte cu deosebire numărul orăşenilor în Moldova şi Ţara Românească şi totodată cresc în importanţă în Transilvania, în prima jumătate a secolului, oraşele libere regale. Peisajul social al oraşului lasă să se remarce un proces de pau­perizare a meşteşugarilor care adânceşte diferenţele între aceştia şi patriciat, în timpul crizei principatului, odată dispărută protecţia principilor, oraşele libere capătă o coloratură nobiliară. Un fenomen caracteristic secolului

XVII'lea este şi ascensiunea orăşenilor români în Transilvania, proces care se va accelera în secolul următor.

Ascendentul boierimii în viaţa socio-economică a secolului al XVII-lea s-a reflectat în tendinţele ei manifeste de instituire a regimului nobiliar. Modelul la care aderă este cel al Republicii nobiliare poloneze, pe care încearcă să-1 împământenească în Moldova şi Ţara Românească şi al re-gimului de Stări din Transilvania.

Tendinţa de constituire a regimului politic nobiliar nu urmează însă un drum constant ascendent, deoarece perioadele de reflux ale puterii dom­neşti sunt întrerupte de altele în care puterea centrală se afirmă autoritar. In general, tendinţa de constituire a regimului nobiliar a depins de raportul dintre factorii interni şi cei externi, de evoluţia relaţiilor politice polo-no-otomane sau otomano-austriece şi de imixtiunea Porţii Otomane în relaţiile interne, în sprijinul domniei sau al boierimii.

In deceniul al doilea şi al treilea, tensiunile şi conflictele dintre boie­rime şi domnie au fost mai degrabă manifestări ale divergenţelor de politică externă — orientarea spre puterile creştine sau acceptarea suzeranităţii Porţii Otomane — decât ale tendinţei de constituire a statului boieresc. Când restauraţia otomană s-a statornicit, iar procesul de levantinizare s-a accentuat, eforturile boierimii autohtone s-au concentrat împotriva intru­şilor alogeni.

Din deceniul patru însă, tendinţele spre regimul nobiliar se cristali­zează în atitudini care exprimă idealul unui stat întemeiat pe regimul de stări. în perioadele de criză, boierimea impune, prin adunarea de stări, îngrădirea autorităţii domneşti favorabile elementului levantin şi garantării privilegiilor sale. Prin urmare, în momentul de criză, tendinţele regimului nobiliar se afirmă mai limpede ca formă de manifestare a boierimii autoh­tone, simultan cu evoluţia spre monarhia feudală reprezentată de Matei Basarab şi de Vasile Lupu în prima parte a domniei. Datorită unor factori de influenţare ce veneau din exterior, deşi, spre mijlocul veacului, regimul de stări se exprimă în forme politice precizate instituţional, statul nobiliar nu se poate contura deplin, boierimea fiind obligată să accepte o monarhie feudală puternică, de tipul aceleia a lui Matei Basarab, care îi reprezenta interesele.

Opoziţia boierimii are de acum înainte ca obiectiv elementul levantin, pe „greci", grupuri sociale eterogene, grecofone, dar şi româneşti, spriji­nitoare ale politicii domnilor favorabili levantinilor. în aceste circumstan­ţe, atitudinile boierimii autohtone nu năzuiau la instaurarea unui regim no­biliar, ci la îndepărtarea concurenţei levantine. în ajunul domniei lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, boierimea lezată în interesele sale de influen­ţa levantină se orientează, în cadrul solidarităţii de stări, pentru a instaura domnii favorabile intereselor sale. Vremea lui Matei Basarab va reprezenta in consens între stările privilegiate şi domnie. înscăunarea lui Vasile Lupu i avut loc în condiţiile existenţei unor „legături cu tocmeală", potrivit mor pacta conventa, care îngrădeau fiscalitatea domnească şi întăreau privi-egiilor Stărilor. Practica domnească a anihilat însă veleităţile boiereşti, /asile Lupu instaurând un regim autoritar, cu evidente tendinţe absolu-iste. „Soarta baronilor şi a nobililor — scrie misionarul Laniesi — atârnă Ie voinţa principilor", el socoate domnia voievodului moldovean un „ab-iolutum dominium".

în a doua jumătate a secolului, scindarea boierimii în partide rivale, Dscilaţiile boierilor între facţiuni, lupta dintre pământeni şi greci au sporit dificultăţile în calea instaurării unui regim nobiliar.

Reluarea ofensivei otomane în Europa, solicitările materiale spori-:e pentru nevoile armatei, au impus domnii autoritare, ca cea a lui Şer-ban Cantacuzino (1678-1688). Alegerea lui Constantin Brâncoveanu [1688-1714) a prilejuit o nouă afirmare a stărilor în rândurile cărora apar icum şi negustorii, stare orăşenească. De acum înainte, în cadrul creat de politica externă se constată o solidarizare a stărilor cu domnia faţă de Poarta Otomană.

în Transilvania, nobilimea care a resimţit negativ atât încercarea lui Mihai Viteazul de a crea un organism politic românesc, cât şi regimul in­staurat de Basta, care a suprimat constituţia ţării, tinde să instituie o for­mulă convenabilă intereselor ei. Exponentul acestei politici a fost Ştefan Bocskai, care în urma unei răscoale îi alungă pe Habsburgi (1604) deve­nind principe (1604-1606).

Bocskai s-a dovedit un exponent al intereselor nobilimii maghiare şi al protestantismului. El a adoptat o politică de echilibru între cele două imperii rivale, a încheiat pace cu Habsburgii (2 iunie 1606), care recu­nosc autonomia Transilvaniei şi a contribuit la încheierea păcii de la Zsitvatorok.

După domnia lui Gabriel Bathory (1608-1613), a cărui încercare de coalizare a celor trei principate a fost zădărnicită de Poarta Otomană, Ga­briel Bethlen (1613-1629) a inaugurat, contrar aşteptărilor nobilimii, o politică de consolidare a absolutismului princiar, care avea să dăinuiască aproape o jumătate de secol. în opoziţie cu evoluţia din Ungaria Supe­rioară, politica internă a principilor tinde să creeze o bază socială mai largă pentru politica de centralizare, ţel urmărit prin masive înnobilări din straturile sociale libere, prin atragerea nobilimii mici şi mijlocii şi prin măsuri de sprijinire a secuilor şi a oraşelor libere. Dimpotrivă, principii se opun privilegiilor săseşti şi tind să limiteze puterea marii nobilimi. Ei se străduiesc să constituie o nobilime de curte, pătură de mari dregători, şi rezervă micii nobilimi funcţiile subalterne.
Principii Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I (1630-1648) şi Gheor-ghe Rakoczy II (1648-1657) practică o politică constantă de subordonare a Stărilor obiectivelor puterii centrale. Deşi dieta continuă să fie convo-cată, rolul ei este minor în politica ţării, atâta vreme cât iniţiativa prin­cipelui rămâne hotărâtoare prin „propunerile" sale. Voinţa principelui este discreţionară în materie de legislaţie, armată, în alegerea consiliului, dieta urmând totodată deciziile puterii centrale în politica externă. Prin „pro­poziţii", principele are iniţiativa în problemele de proprietate, dieta acor-dându-i lui Bethlen largi posibilităţi de a dispune de domeniile nobilimii. Stările constituite în dietă au exclus reprezentarea românilor, neconsideraţi în rândul naţiunilor politice şi nerecepţi din punct de vedere religios. Re­gimul toleranţei religioase, stabilit în secolul anterior, dobândeşte în se­colul al XVII-lea valori şi mai exclusive prin legislaţia dietală, codificată în Apţrrobatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669).
Absolutismul principatului, izvorât din necesitatea consolidării statutu­lui autonom al Transilvaniei în raport cu ţelurile expansioniste ale Impe­riului austriac şi Contrareformei, a închegat o ideologie politică apelând la tradiţia anterioară a statului centralizat şi, sub aspect teoretic, la sursele ideologice de factură absolutistă. Ideologia centralizării reflectă opoziţia faţă de stări, cărora le recomandă respectarea atentă a legilor ţării, prote­jarea religiilor reformate împotriva acţiunii Contrareformei şi raţiunile unei guvernări autoritare. Esenţial, ideologia absolutistă a principatului postu­lează o monarhie moderată, calvină, în care sunt observabile grija pentru popor văzut ca o sursă de bogăţie. Teoretic, absolutismul reprezintă o viziune eclectică, orientată spre sursele europene, raportabilă la opera lui Lipsius, cu determinaţii în structura societăţii transilvănene, încă puternic feudală. Pentru aceste raţiuni absolutismul nu s-a cristalizat deplin, deoa­rece politica puterii centrale operează, oricum, în funcţie de regimul de Stări, neîntemeindu-se pe burghezie.