INTRODUCERE SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA ÎN DEVENIREA ISTORIEI ROMÂNILOR

By anonim - aprilie 11, 2009

INTRODUCERE
SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA ÎN DEVENIREA ISTORIEI ROMÂNILOR




Aşadar, după cunoaşterea preistoriei, protoistoriei, antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre modernizare a societăţii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, ne vom ocupa de modernitatea precum şi de con¬temporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la intro¬ducerea manualului precedent, care cuprinde, între altele, definirea cronologică a structurilor (epoci, perioade, etape) corespunzătoare. Atragem atenţia însă că această „definire" are un caracter orientativ; reprezintă o variantă - încă discu¬tabilă- a periodizării istoriei românilor. De altfel, acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa studierii istoriei românilor.
In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care secolele al XIX-lea şi al XX-lea le au în devenirea istorică a românilor.
începutul secolului al XIX-lea coincide cu noi incursiuni ale trupelor otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o lungă ocupaţie militară ţaristă (1806-1812). Ea se încheia cu o nouă pierdere teritorială. Pământul românesc dintre Nistru şi Prut este anexat Imperiului Romanovilor.
în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră¬cată de Tudor Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său naţional şi social este împlinit de cei care suferă privaţiunile pricinuite de ocupaţia otomană în anii 1821-1822. Sunt reinstaurate domniile pământene. Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie militară ţaristă (1824-1834), în timpul căreia Rusia anexează Delta Dunării şi Insula Şerpilor, demon¬strând, totodată, la Săbăoani, unde sunt ucişi sute de săteni, ce înseamnă „protectoratul" ei.
împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul rusesc, care se adăugase exercitării suzeranităţii otomane, acţionează revoluţionarii de la 1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13 septembrie 1848 constituie, în această privinţă, o eternă mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali, contra absolutismului habsburgic şi obtuzităţii nemeşeşti, vor avea aceeaşi soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi Petru Dobra, precum şi înţeleptul teolog sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot în numele unui ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor. întru dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania, aşja cum este el publicat de periodicul „Kronstădter Zeitung": 5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi.
Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane şi ţariste nu părăsesc teritoriile de la est şi sud de Carpaţi. în interiorul arcului carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei revin în 1853-1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc este ocupat de armatele Austriei. Exponenţii naţiunii române - poeţii Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul Eudoxiu Hurmuzaki ori de marele industriaş şi bancher Gheorghe Simeon Şina - reuşesc ca, printr-o amplă activitate diplomatică (Viena - 1855, Constantinopol şi Paris 1856), să facă din propria cauză o problemă de însemnătate europeană.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă reformatoare din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza şi al guvernării lui Mihail Kogălniceanu, contribuie, în mod hotărâtor, la edificarea României moderne. Forme de viaţă socială şi de cultură, moştenite de secole, sunt transformate din temelii. Apar noi instituţii administrative, artistice, bisericeşti, juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.
Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în contextul continental complex şi contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie practic „deceniul restructurării naţionale" şi îl deschide pe cel care pregăteşte „epopeea Independenţei". Ţara este înzestrată cu cel mai înalt for ştiinţific, Societatea Academică Română (1867) cuprinzând membri din toate teritoriile locuite de români. Zece ani mai târziu, guvernul condus de I.C. Brătianu îşi asumă răspunderea confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9 Mai 1877. George Şonţu, Nicolae Valter Mărăcineanu, Dimitrie Giurescu, Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de răniţi) plătesc „tributul de sânge" la Griviţa, Rahova, Smârdan. Prin tratatele internaţionale (San Stefano şi Berlin, 1878), României moderne îi sunt recunoscute deplina neatârnare ca stat şi suveranitatea sa asupra Dobrogei, asupra teritoriului fostului sangeac al Tulcei, asupra Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor.
Ulterior este proclamat Regatul (1881). Legea fundamentală a ţării, modificată în 1879 şi 1884, confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele două partide (Naţional-Liberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa guvernamentală după instaurarea regimului monarhiei constituţional-parla-mentare, liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine politice. Triumfă concepţiile privind protecţionismul economic şi încurajarea industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai Eminescudobândeşte durată infinită. Din ea se naşte curentul naţionalist-democrat. Concomitent, din alte izvoare, fireşte, se conturează ţărănismul, iar social-democraţia se pronunţă pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul justiţiei sociale şi al solidarităţii naţionale.
Totodată, românii din afara graniţelor statului naţional modern continuă lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici - „activismul" şi „pasivismul de protestare"- - ei adaugă noi forme de acţiune. Acestea se desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi din celelalte teritorii aflate, încă, sub dominaţie străină. Are loc mişcarea memorandistă (1892-1894). în 1898, cu prilejul aniversării unei jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în prim-plan faptele şi ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (Blaj-Filaret).

a Privit chiar strict cronologic, secolul al XIX-lea rămâne aşa cum îl caracterizează i. Ghica: „cel mai mare şi mai luminos dintre toate" veacurile istoriei milenare a românilor.
Prin evenimentele cruciale de la 1821-1822 şi 1848-1849, din 1859, 1866 sau 1877-1878, acest veac întruneşte, şi la români, trăsăturile afirmate de istoricul german Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest punct de vedere însă, în istoria noastră naţională, secolul amintit depăşeşte cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.
Desigur, pe plan universal, există şi alte definiri ale veacului al XIX-lea: pentru spiritul său dominant, este denumit „secolul romantic"; din punct de vedere psiho-social, frecvente sunt sintagmele „secolul raselor" şi „secolul individualismului"; rar se vorbeşte despre „secolul economiei politice"; cât priveşte infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii".
SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din mileniul doi al erei noastre cunoaşte, în lume, mai multe denumiri. între altele, este considerat „secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca ilustru reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului. Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu mijloace proprii de bord, înscriindu-se definitiv în ceea ce avea să fie numit „secolul aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor experimental al unui avion cu reacţie inventat de el.
între timp, în ţară se înregistrează primul „semn de sânge" al veacului. Ţărani răsculaţi la 1907 sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul autorităţilor presate şi de un factor extrem de periculos (armatele Austro-Ungariei ocupă poziţii de atac pe linia Carpaţilor, iar cele ale Rusiei, la Prut). „Dumnezeu să-i ierte", scrie N. lorga în ziarul „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere din care rezultă prezenţa eroică a fiilor satelor în Războiul pentru Reîntregirea Naţională (1916-1919). Mobilizaţi de un guvern condus de Ion I.C. Brătianu şi comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi participă la cele trei campanii de pe frontul românesc, 300 000 dintre ei jertfindu-şi viaţa pentru supremul ideal naţional.
Marea Unire din 1918, sub sceptrul regelui Ferdinand, este rodul unei generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel Ciugureanu, profesorul de matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi ceilalţi deputaţi din Sfatul Ţării de la Chişinău, care la 27 Martie (st.v.) voteaz Unirea Basarabiei cu România; Mitropolitul Vladimir Repta, Dionisie Bejan, Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la Congresul Generai de la Cernăuţi, prin votul cărora Bucovina se uneşte cu România la 15/18 noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi publicistul Vasile Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care, Prin opţiunea plebiscitară de la Alba-lulia, la 1 decembrie (st.n.) „decretează Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu Patria-Mamă, România.
1 Decembrie 1918 marchează, astfel, în istoria românilor, trecerea de la ePoca modernă la contemporaneitate (epoca de actualitate, epoca zilelor noastre).

c Desăvârşirea' unităţii de'- stat, recunoscută (în cele din. urmă) şi de comunitatea internaţională, la capătul unei energice acţiuni diplomatice, oferea naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini teritoriale fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale.
Peste dificultăţile inerente începutului, reforma politică (acordarea votului universal şi Constituţia din 1923) şi reforma socială (cu deosebire legea definitivă de înfăptuire a reformei agrare din 1921) statuau o monarhie constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul universal egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la proprietate acordat celui mai numeros electorat - ţărănimea.
O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929-1933, a oferit României cei mai înalţi indici de dezvoltare. în anul 1938 ţara noastră era cu totul independentă din punct de vedere energetic, se număra printre marile producătoare de cereale şi petrol din Europa şi din lume şi dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi locomotive Diesel) în plin avânt.
Realizărilor deosebite în plan politic, social şi economic li se adaugă cele culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii se aflau într-o emulaţie fericită cu mai tinerii lor confraţi născuţi la începutul secolului XX, din această competiţie ivindu-se valori perene ale culturii universale, precum istoricul Nicolae /orga, filosoful şi literatul Lucian Blaga, muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum se formează în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii postbelice, biologul Gheorghe Palade - încă singurul român deţinător al Premiului Nobel, reputatul istoric al religiilor Mircea E/iade, filosoful şi eseistul Emil Cioran sau dramaturgul de anvergură mondială Eugen lonesco.
Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va acţiona vreme de aproape 50 de ani, constant, împotriva intereselor româneşti, dar şi drept consecinţă a unei nefaste politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos, realizând mai mereu contrariul, România va aluneca pe panta unor regimuri autoritare şi dictatoriale.
Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, s-a încheiat cu amputările teritoriale din vara 1940, expresie a politicii de forţă şi dictat promovate de Germania şi Uniunea Sovietică în Europa centrală şi sud-estică.
Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nord-estice şi, în cele din urmă, a celor două judeţe din sudul Dobrogei a antrenat prăbuşirea lui Carol al II şi a deschis perspectiva dictaturii antonesciene. Animat de cele mai bune intenţii (între care refacerea unităţii de stat era cea mai importantă), regimul politic al mareşalului Antonescu a fost confruntat cu consecinţele raporturilor de forţă dintre Marile Puteri în timpul războiului mondial, precum şi cu complicaţiile intervenite între Uniunea Sovietică şi Germania. Actul de la 23 August 1944, născut din dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia înfiripate, la abolirea monarhiei şi instaurarea unei noi dictaturi, - de stânga, prin sovietizarea societăţii româneşti.
încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti s-a însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model străin. în

virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe Un centralism excesiv, în care rolul priontar revenea unei industrii mare, consumatoare de .materii prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp, contradicţii şi a determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.
Când, la jumătatea deceniului şapte al acestui secol, a devenit vizibilă nevoia unei deschideri şi când România a adoptat o politică externă mai puţin obedientă faţă de fosta U.R.S.S., din care n-au lipsit chiar manifestări independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un clan care,-sub ochii uimiţi ai unui popor întreg, reitera practicile absolutismului monarhic, alăturându-le celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi".
Uriaşa putere de cumpătare şi de toleranţă a românilor a atins limita în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Un regim politic impus prin forţa unor înţelegeri, din care fusesem cu ostentaţie excluşi, s-a prăbuşit ca un castel de cărti de joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să-i dea consistenţă.
Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum aproape trei ani au deschis perspectiva unor transformări structurale, în speranţa unei fireşti continuităţi şi reveniri româneşti pe marile itinerarU ale istoriei, în direcţia democraţiei şi progresului.

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii