Studiu de caz - perioada interbelica partea a 11-a

By anonim - aprilie 08, 2010

-comentariu-
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea,sunstanţialitatea, realismul, şi prin crearea personajului intelectual lucid, şi analitic în opoziţie evindentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eoir plângăreţi”.
Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectă în propria conştiinţă: „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu.. aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti...din mine însumi, eu nu pot ieşi...orice aş face eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.
Structura romanului: Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existenţiale: „Ultima nopate de dragoste” care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi „ întâia nopate de război” care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii. Dacă prima parte este o ficţiune, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în timpul primului război mondial.
Tema romanului o reprezintă intrarea României în primul război modial şi iubirea.
Compoziţia romanului: romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar prin prezenta mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumul din conştiinţa personajului.
Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de campanie, în care timpul obiectiv evoluează paralel cu timpul subiectiv, acestea fiind cele două planuri compoziţionale ce-l motivează pe Camil Petrescu drept novator al esteticii romanului romanesc.
Stefan Gheorghidiu concentrat in armata ca sublocotenent este trimis pentru amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei intre Busteni si Predeal apoi in muntii Dambovicioarei, in preajma intrarii Romaniei in primul razboi mondial.
Desi pregatirea de pe campul de lupta era jalnica, in Parlament se vorbea de buna organizare a cadrelor militare, de dotarea acestora cu armamentul necesar, armata fiind gata de razboi.
Un fapt divers relatat in presa privind achitarea de catre justitie a sotului care si-a ucis nevasta surprinsa in flagrant delict, declansaza o discutie contradictorie intre ofiterii adunti la popota
Spre deosebire de opiniile care se bazeaza doar pe argumente rationale, interventia lui Stefan Gheorghidiu reflecta o conceptie bazata pe o experienta sentimentala dura. In viziunea lui iubirea este” mai curand un proces de autosugestie”.
Eroul doreste sa obtina o permisie pentru a pleca la Campulung pentru a se intalni cu Ela, sotia sa. Fiind refuzat la inceput, este hotarat sa dezerteze. Stimulata de discutiile de la popota, memoria involuntara a lui Stefan Gheorghidiu se declansaza si reinvie intamplari trecute, iar in cateva minute eroul comprima cei doi ani si jumatate traiti alaturi de sotia sa.
Acesta era un student sarac, care traia din greu, impreuna cu surorile sale, din pensia modesta de vaduva a mamei. Logodit cu cea mai frumoasa studenta de la litere, Ela, Gheorghidiu amana nunta pana la obtinerea licentei, intrucat banii putini nu-i ajung sa-si intretina o familie. Ela este si ea o fata orfana, crescuta de o matusa. Eroul are doi unchi, unul bogat si avar, Tache, altul binevoitor si glumet, Nae Gheorghidiu, un cunoscut avocat si om politic. Desi nu-si agreeaza si nu-si cultiva rudele, pe care le dispretuieste pentru preocuparile lor mercantile, Stefan Gheorghidiu devine, spre surprinderea tuturor, mostenitorul unchiului Tache, care-i lasa o avere considerabila, incredintata spre administrare celui de-al doilea unchi, Nae Gheorghidiu, in schimbul unei consistente rente lunare.
Ela tinea cu indarjire ca sotul ei sa nu renunte la nici un procent din mostenire. Gheorghidiu cedeaza in fata rudelor si investeste o parte din bani intr-o fabrica de metalurgie, inchiriaza un apartament incapator intr-un cartier central pe care il mobileaza. In urma licitatiei fabricii de melurgie, Nae Gheorghidiu si Tanase Vasilescu Lumanararu devin asociati iar lui Stefan Gheorghidiu i se da conducerea biroului comercial. Nu dupa mult timp Stefan iese din asociatie deoarece constata ca nu are veleitati de om de afaceri.
Mostenirea schimba cursul existentei conjugale a celor doi studenti saraci, in defavoarea cuplului. Pe cand erau saraci, Anisoara, verisoara lui Stefan, casatorita cu un mare negustor, nu-i baga in seama, dar ulterior ii atrage in lumea mondena. Gheorghidiu observa la Ela preocupari care pana atunci „ dormitau lent”. Ea manifesta tot mai mult interes pentru lux, petreceri, tinuta ei si a sotului, ceea ce intra in contradictie cu idealul lui de feminitate. Noua sa situatie materiala faciliteaza insinuarea unui al treilea individ, domnul G. un dansator priceput in galanterii feminine. Pe acesta cei doi il cunosc in casa Anisoarei.
Plimbarea la Odobesti intr-un grup mai mare declansaza criza de gelozie, punand sub semnul intrebarii fidelitatea femeii iubite. Stefan inregistreaza si analizeaza cu minutiozitate dovezi ale infidelitatii sotiei. Ela accepta doar compania lui G, dialogheaza mai tot drumul cu acesta, ii solicita ramuri inflorite de mar, accepta sa o fotografieze, se asaza la masa langa el, gusta din mancarea lui, priveste mereu la usa cand el intarzie la masa. Palid la fiecare scena, Stefan vrea sa para vesel dar simte ca este ridicol si deplasat in timp ce alti barbati manifestau rabdare si ingaduinta in situatii asemanatoare. Reprosandu-i pentru felul in care se comporta, Ela ii raspunde: „toate fac la fel”. Stefan sufera nu numai din orgoliu, ci si pentru ca se dedubleaza, silindu-se sa-si ascunda framantarile, afisand indiferenta. Intamplarea da nastere unei stari de incordata suspiciune intre soti, consolidata prin episoadele de viata care i-au urmat: atunci cand, intr-o noapte, Stefan Gheorghidiu aduce acasa o femeie „usoara", Ela il paraseste.
Capitolul al IV-lea {„Asta-i rochia albastra") prezinta impacarea dintre cei doi soti. Intr-o dupa-amiaza de vara, Stefan si Ela se intalnesc, din intamplare, in fata unui chiosc de ziare si se plimba indelung, schimband vorbe lipsite de importanta, pentru a-si masca sentimentele.Frumoasa este nu discutia in sine, ci senzatia ca sufletele lor „pluteau deasupra cuvintelor" ca si cand n-ar fi facut parte din aceasta lume.
In 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la Campulung, pentru a-i fi aproape.
Cartea intai se incheie cu capitolul „ Ultima noapte de dragoste”, in care eroul narator consemneaza nelinistea si nerabdarea de care este cuprins, fiindca in ultima scrisoare Ela il cheama negresit la Campulung, sambata. Obtinand cu greu o invoire, Stefan se duce la Campulung, iese cu Ela in oras, fiind multumit ca nimeni nu o saluta. O simte totusi schimbata si din nou este cuprins de incertitudini: „vedeam o noua intarire a banuielii ca sunt inselat”. Ela ii cere sa treaca pe numele ei o parte din lirele englezesti, pentru ca ea sa fie asigurata in cazul in care el ar muri.
Pe urma, iesind in oras, Stefan Gheorghidiu il intalneste pe G., fapt care-i acutizeaza framantarile.Hotarat sa-i pandeasca pe cei doi si sa-i ucida, tanarul este salvat de un superior care-1 duce la regiment, intrucat Romania intrase in razboi.
Declansarea razboiului aduce o schimbare radicala in constiinta eroului, usurandu-l de cosmarul obsesiilor si indoielilor asupra infidelitatii sotiei. De aici in acolo, problemele sufletesti ale lui Stefan nu vor mai ocupa decat un colt al tabloului
Pe front Stefan descopera o realitate dramatica. In contrast cu frazele rasunatoare rostite in Camera cu privire la pregatirea armatei romane capabila sa castige orice lupta „ fara tunuri, fara mitraliere si fara cartuse”, numai prin moral, imaginea frontului este coplesitoare. Armamentul lipseste, ordinile sunt contradictorii producand panica si invalmasala. Gheorghidiu are imaginea unui front improvizat, asemeni unui balci de oameni derutati si aflati intr-o debandada pe care nimeni nu se straduieste sa o opreasca. Temandu-se de moarte, Stefan se intreaba: „ stiu ca voi muri dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care-mi va sfasia trupul?” Protagonistul primeste o misiune de atac dar aceasta nu se potriveste cu ordinele venite ulterior care vin unele in contradictie cu altele, creeand o stare de confuzie totala. Colonelul da ordin de retragere dar ei sunt atacati de inamic exact in directia in care se retragea regimentul. Apoi Stefan este trimis de mai multe ori „ sa faca politie si ancheta”.
Episodul anchetarii tiganilor care jefuisera un sat dupa retragerea ungurilor se termina cu arestarea unei fete „ cu ochii ca niste prune lungi, verzi” si apoi punera acesteia in libertate. In urma anchetarii surorilor Maria si Ana Manciulea parate ca ar fi spioane, Gheorghidiu nu gaseste nici o dovada impotria lor dar le aresteaza, la ordinul colonelului. Sub indrumarea Mariei regimentul lui Gheorghidiu reuseste sa treaca Oltul si sa invinga. Pentru fapta sa eroica, Maria a primit virtutea militara de aur, aparand in toate gazetele.
Capitolul „ Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” prezinta imagini de apocalipsa. Batalionul lui Gheorghidiu participa la o batalie crancena si se confrunta cu moartea, soldatii iind luati prin surprindere. Eroul traieste sentimenete contradictorii: teama, frica, groaza dar pe de alta parte bucuria supravieturii atacului, insa camarazii lui Gheorghidiu nu au nicidecum sentimentul eroismului si al vitejiei.
Inghesuiti intr-o vatra sub un mal, soldatii sunt astupati de pamant, altuia i se reteaza capul de un obuz, acestia traind clipe de cosmar. Facand socoteala, Gheirghidiu constata 16 soldati „ cu cei eventual rataciti cu tot”. Marsul este demential, satul in care ajung (Sasaus) este bantuit de fntomele mortilor. Extenuat, Stefan ramane rece a primirea celor doua scrisori de la sotie si mama. Ziua retragerii a fost cea mai cumplita. Stefan este ranit si spitalizat. Peste cateva zile este ranit si Orisan si pus in acelasi salon cu Stefan.
Dupa spitalizare acesta se intoarce in Bucuresti unde Ela ii face o primire falsa. Dupa ce experienta frontului l-a purificat si regenerat interior redandu-i increderea in sine, Stefan va depasi esecul sentimental si matrimonial luand hotararea sa divorteze. Inlaturand-o pe Ela din prezentul existentei sale Gheorghidiu ii daruieste inca o suma de bani „ ca aceea pe care o ceruse la Campulung” si casele de la Constanta „ cu absolut tot ce era in casa de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri, adica tot trecutul”.


Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu


Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului si reprezinta drama intelectualului pus in situatii limita. El face parte din familia personajelor lui Camil Petrescu, fiind si el un intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid si absolutizant.

Student la filozofie, intelectual lucid, Gheorghidiu traieste in lumea acrtilor si nu se poate adapta lumii afacerilor. Desi intra in lumea burgheziei, in urma primirii unei mosteniri de la unchiul sau Tache, el nu este atras de aceasta lume
Pe parcursul operei, eroul ramane constant. Este un personaj rotund, complex, o natura reflexiva, ce-si dezvaluie viata sufleteasca pe calea analizei si prin confesiune. El traieste dureros drama omului singur, neputand sa faca nici un compromis cerut de societatea in care traieste. Gheorghidiu este un inadaptat superior care adapteaza dragostea, ca si propria sa existenta, la absolut. Lumea sa este cea a speculatiei filozofice si a idealuljavascript:void(0)ui, iar drama personajului este declansata de iluzia ca a descoperit femeia ideala. Daca la inceput se casatorise din iubire, femeia sa fiind pentru el unica, pe parcurs acesta Il dezamageste, dovedindu-se o fiinta mediocra. Intelectual lucid, Gheorghidiu isi va dimensiona corect drama numai in urma celeilalte experiente “coplesitoare”, cea a frontului, depasind esecul sentimental si matrimonial, luand hotararea sa divorteze definitiv.
Stefan apare intr-o clara opozitie cu mediul in care traieste, iar suferinta lui se accentueaza cand vede ca Ela isi alege reperele valorice din aceasta lume si ajunge sa-l considere inferior in functii de criterii puerile: eleganta vestimentara, talentul la dans.
Inflexibil, personajul traieste profund drama incertitudinii, a geloziei chinuitoare, amplificand suferinta si ridicand-o la proportii cosmice, ceea ce semnifica nevoia eroului de absolut. Neputincios, asista la transformarea femeii iubite: dintr-o tanara sensibila, atragatoare, intr-o femeie avida de ban, de lux si de distractii: ”Vedeam cum femeia mea se intraina de zi si zi in toate preocuparile si admiratiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorghidiu sufera din cauza schimbarii Elei, osciland dramatic intre speranta, tandrete, dispret, chiar ura, si incercand sa se comporte la fel, o chinuie pe Ela cu banuielile si reprosurile lui. Incearca si o razbunare penibila: o inlocuieste cu o alta femeie. In sfarsit crede intr-o ultima iluzie: chemat de Ela, el traieste frenezia viitoarei intalniri la care descopera profund dezamagit ca sotia l-a chemat pentru a-si asigura viitorul printr-o donatie.
Insa cauza principala a dramei lui Gheorghidiu provine din situatia meditatiei sale filozofice intr-un spatiu al inadecvarii, ilustrat prin doua metafore esentiale ale intregii opere a lui Camil Petrescu: “jocul ielelor”, exprimand tentatia absolutului, si patul lui Procust, simbol al limitarii.
Modalitatile de caracterizare ce compun portretul personajului sunt atât directe, cât şi indirecte. Fraze prin care Gheorghidiu se autocaracterizează, insistând asupra preocupării sale exclusive pentru viaţa interioară sau pentru intelect. Portretul său fizic sugerează neglijenţă şi nepăsare: „Aveam manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară”, „Nu-mi făceam decât câte un costum de haine pe care-l purtam până se uza”. Detestând ieşirile şi evenimentele mondene, este conştient de „neştiinţa sa la dans” sau de „neglijenţa în îmbrăcăminte”, atuurile Elei. Pe de altă parte, Gheorghidiu este conştient de caracterul său inadaptat social, asumându-şi „îndârjirea şi sarcasmul cu care apăram părerile”, „intoleranţa mea intelectuală”. Intensitatea dramei interioare sporeşte pe măsură ce personajul devine şi obiectul, şi subiectul analizei, conform spuselor lui Gelu Ruscanu: „câtă luciditate, atâta dramă”. Astfel, monologul interior şi analiza psihologică permit o sondare a stărilor de conştiinţă, o înţelegere a evenimentelor din perpectiva personajului, care îşi pune permanent întrebări existenţiale: „Sunt inferior celorlalţi de vîrsta mea? În aceleaşi împrejurări, alţii cum s-ar fi comportat?”.
De asemenea, protagonistul este reflectat şi prin replicile celorlalte personaje: Ela îl ironizează, numindu-l „filozof care pune în toate o patimă”, după cum doamna cu părul argintiu întâlnită la evenuimentele mondene precum cursele de cai îl numeşte „omul cu sensibilitatea năzdravană”, atrăgându-i atenţai că „atata luciditate e insuportasbilă”.
Modalităţile indirecte de caracterizare le constituie discutiile, scenele ce au trezit revelaţii în conştiinţa personajului, gandurile, atitudinile, evidentiate prin tehnici moderne precum monologul interior, introspectia, fluxul constiintei. Doua experiente fundamentale de cunoastere îi modeleaza spiritual: cea erotica,in care idealul iubirii absolute formulat in urma discutiei de la popota este infirmat de realitate, şi cea legata de razboi, în urma căreia Gheorghidiu înţelege că posibila trădare în dragoste a unei femei este incomparabilă cu absurditatea morţii aproapelui, cu durerea pierderii celor dragi, cu ororile razboiului .
Dialogul de la popota despre iubire provoaca o reactie violenta a eroului, care considera “ca cei ce se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Astfel prin memorie involuntara, se declanseaza amintirea propriei povesti de dragoste, pe care o consemneaza in jurnalul de front: “Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala”. Eroul este de o natura reflexiva, care analizeaza in amanunt, cu luciditate, starile interioare, cu o constiinta unica, insetat de certitudini si adevar.
Eroul traieste in doua realitati temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), in care povesteste intamplarile de pe front si una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate in jurnalul de front in care Gheorghidiu analizeaza cu luciditate atat experienta subiectiva a iubirii, cat si cea obiectiva, traita, a razboiului.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent. Plimbarea la Odobesti intr-un grup mai mare declanseaza criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punand sub semnul intrebarii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile si cuvintele Elei se reflecta in constiinta eroului (autenticitatea) care sufera la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fara importanta, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovatse hipertofiau, se amplificau, capatand dimensiuni catastrofale in constiinta eroului: “era o suferinta de neinchipuit”. Principala modalitate de caracterizare pentru a ilustra zbuciumul sau interior este introspectia prin monolog interior.
Fire pasionala, puternic reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna progresiv semne ale nelinistii, ale incertitudinii, ale indoielilor sale interioare, pe care le diseca minutios. Atentia acordata Elei de domnul G sporeste suspiciunile personajului-narator, care, autoanalizandu-se, ii observa pe cei doi cu luciditate, despicand firul in patru: “Nevasta-mea avea o voce usor emotionata”.
Incertitudinea iubirii devine in curand “o tortura”, nu putea citi “nici o carte”, asa ca stefan se desparte de sotia sa, desi respingea ideea geloziei: “Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atat din cauza iubirii.” Vazuse in Ela idealul sau de iubire si de feminitate catre care aspira cu toata fiinta lui si a carui prabusire provoaca intreaga drama.
A doua experienta de viata fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o experienta traita direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea razboiului este demitizata, nimic eroic, nimic inaltator, razboiul este tragic si absurd, inseamna noroi, arsita, frig, foame, umezeala, murdarie si mai ales frica, spaima, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristica a jurnalului de front, fiind inregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al personajului-narator evidentiaza discutiile demagogice din Parlament, inconstienta si cinismul politicienilor, falsul patriotism si iresponsabilitatea celor raspunzatori de soarta tarii. Capitolul “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” dezvaluie tragismul confruntarii cu moartea, eroul insusi privindu-se din exterior, ca pe un obiect, avand sentimentul ca “e la inceputul lumii.”
Gheorghidiu este asemeni cu majoritatea personajelor lui Camil Petrescu ce ilustreaza toate ipostazele impactului dintre intelectual si lumea in care acesta traieste,cu afacerile,intrigile si razboiul absurd pe care le presupune. El poate fi student (Gheorghidiu),militant politic(Gelu Ruscanu),ostas(Pietro Gralla) etc..Diferiti de inadaptatii romantici,ei sunt prinsi in planul valorilor esentiale in care cred.
Stefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un invin, deoarece reuseste sa depaseasca gelozia care ameninta sa-l dezumanizeze. El se inalta deasupra societatii meschine, traind o experienta morala superioara, aceea a dramei omenirii, silita sa indure un razboi tragic si absurd.



Caracterizarea Elei Gheorghidiu

Ela Gheorghidiu este personajul feminin al romanului, simbolizand idealul de iubire la care aspira cu atata sete Stefan Gheorghidiu, eroul principal, sotul ei.
La inceput era o fata orfana, crescuta de o matusa, dar odata atrasa in lumea marii burghezii se adapteaza la morala acesteia.
Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji, dar si de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, distractii nocturne sau escapade, lume in care se simtea uimitor de bine, in comparatie cu sotul ei. In casa acestei verisoare cei doi cunosc "un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei", domnul G.(Grigoriade).
Intrata in lumea mondena, Ela isi schimba perspectiva asupra vietii, considerandu-l pe Grigoriade un simplu amic ce o initiaza in lumea necunoscuta de ea, lumea bunelor maniere. Ela doreste o evadare din idealismul lui Stefan, incercand sa paseasca in realism.
Relatia celor doi, pana la aparitia banului, era una de iubire; Stefan vedea in Ela idealul de femeie in care el poate gasi iubirea reciproca perfecta. In sustinerea acestei conceptii sugestiv este si faptul ca el ii spune pe nume o singura data, prilej cu care cititorul si afla numele femeii, iar in restul romanului o numeste: "nevasta-mea", "fata asta", "ea", "femeia mea". In constiinta lui Stefan Gheorghidiu, Ela se transforma intr-un ideal de femeie oarecare.
Femeia aceasta este pentru Gheorghidiu unica: "...nu exista pentru mine decat femeia aceasta, cu rochia de culoarea caisei". Unicitateo o inalta pe Ela la nivelul arhietipului feminin, dar, treptat, ea va cadea in prozaic.
Femeia este constituita numai prin ochii barbatului insetat de absolutul iubirii, al carui crez nu facea concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt".
Iubirea lor se nascuse din orgoliul lui Stefan, intrucat Ela era cea mai frumoasa studenta de la litere.Trasaturile fizice sunt putine, dar sugestive pentru frumusetea tinerei: "ochii mari, albastri, vii ca niste intrebari de clestar". Averea mostenita de sotul ei da la iveala firea pragmatica a Elei, pasiunea ei pentru viata mondena, ceea ce-l uimeste pe erou, care ar fi vrut-o "mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare".
Trasaturile morale reies, in mod indirect, din referirile lui Gheorghidiu, care diseaca si analizeaza cu luciditate fiecare vorba, fiecare gest, dorind sa aiba certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G. In plimbarea la Odobesti, Ela se comporta ca o cocheta, dovedindu-se din ce in ce mai superficiala. Fidelitatea ei este pusa sub semnul intrebarii, Stefan observand mimica si gesturile femeii care gusta cu familiaritate din farfuria lui G., are o expresie deznadajduita atunci cand acesta sta de vorba cu alta femeie. Intre cei doi soti intervine o tensiune stanjenitoare care se amplifica; Ela acceptand sa divorteze desi se considera nevinovata si jignita de banuielile lui.
Ea nu intelege valoarea morala a sotului ei. Este o instinctiva pentru care dragostea este un joc de societate, in conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei o intereseaza, in fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul in care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea
Stefan Gheorghidiu ii dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasandu-i cu marinimie si dispret suveran, o buna parte din avere. El ii daruieste casele de la Constanta, bani, “absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti… de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul.” In gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala. Insa dragostea ei are un efect separator care tinde sa anihileze personalitatea lui Gheorghidiu.
Ela are, in manifestarile banului, cotidianilitate, un entuziasm deosebit, chiar discutia cu unchiul Tache, in care este pusa in miza mostenirea, i se pare tinerei femei un amuzament. Cu toate acestea, felul ei de gandire este sofist; ea intreaba, deliberat, cine L-a creat pe Dumnezeu, confundand in felul acesta Creatia si Creatorul. Toate aceste detalii comportamentale, observate si analizate cu minutie, alimenteaza sentimentul de gelozie al sotului ei, care sporeste pe tot parcursul operei.
Ela se dovedeste o femeie mediocra, obisnuita, ca oricare alta, tipica femeilor secolului XX ce fac parte din clasa sociala a burgheziei.
Autorul nu o individualizeaza prin nimic, ci o prezinta din prisma personajului principal, fiind atat obiectiv la adresa ei, cat si subiectiv.
Eu consider ca Ela Gheorghidiu a fost o femeie plina de viata la inceput, vesela, indragostita, dar pe care, mediul in care traia si banii, au transformat-o intr-o figura pala, lipsita de culoare si importanta.
Registrl stilistic al romanului se caracterisează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, „ca într-un proces verbal”.
Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea prin memorie involuntară a dramei suferinte din iubire, de indentificarea deplină a timpului sibiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în acelaşi timp personaj şi narator. Principalele modalităţi de analiză utilizate de Camil Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu maiestri şi talent:monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, care scot în evidenţă ybuciumul interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.
În concepţia lui G. Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent[...], plin de subtilitate, de pătrundere pshihologică[...] şi din acest monolog nervos se desprinde[…]o viaţă sufletească[…], un soi de simfonie intelectuală”.

Drama intelectualilor in opera lui Camil Petrescu


Opera lui Camil Petrescu,oricat de variata ar parea,prezinta o exceptionala unitate,sub trei aspecte: al problematicii,al spiritului problematic si al facturii artistice.
Stilul lui Camil Petrescu aduce in planul literaturii române o serie intreaga de elemente de noutate in deplina concordanta cu preocuparile din planul european. Formula aleasa, aceea a unei confesiuni a personajului principal, reprezinta o indepartare de la traditia romanului realist obiectiv, scris la persoana aIII a.In felul acesta romanele si dramele sale devin in mare parte monologuri interioare, fapt care ofera personajului posibilitatea de a evolua permanent intre planul interior, sentimental si planul exterior (societatea, razboiul,politica). Consecinta unei asemenea perspective este o evaluare unitara a unei realitati complexe, dintr-o perspectiva unica, subiectiva.
Personajele lui C. Petrescu ilustreaza toate ipostazele impactului dintre intelectual si lumea in care acesta traieste,cu afacerile,intrigile si razboiul absurd pe care le presupune.Calitatea de intelectual nu este data neaparat de studii sau posturi inalte,ci de superioritatea constiintei individului,intelectualul fiind un ganditor lucid care problematizeaza existenta.El poate fi student (Gheorghidiu),militant politic(Gelu Ruscanu),ostas(Pietro Gralla) etc..Diferiti de inadaptatii romantici,ei sunt prinsi in planul valorilor esentiale in care cred.”Cata luciditate,atata drama”,spune Georghidiu,pentru ca el ca si ceilalti intelectuali,traiesc( la alte temperaturi interioare) lucruri obisnuite:tradarea unei femei,o afacere rentabila,conversatii banale,o iubire pe ascuns etc..Pe toate acestea le privesc din perspectiva valorilor absolute si le judeca critic.Unitatea operei lui Camil Petrescu,sub acest aspect,o da incercarea insistenta a scriitorului de a epuiza toate razvratirile,iluziile,dezamagirile intelectualului, incapatanat sa nu-si tradeze natura proprie si deci sa duca lupta impotriva opacitatii din jur,bizuindu-se numai pe el insusi.
Eroii principali,in cea mai mare parte masculini,sunt intelectuali preocupati in primul rând de probleme de constiinta. Atat Stefan Gheorghidiu cat si Gelu Ruscanu si Andrei Pietraru sunt intelectuali fini, care si-au facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Liniile de gândire trasate in câmpul istoriei filozofice le sunt cunoscute cu de-amanuntul si gândirea lor proprie aluneca spre ele cu abilitate si subtilitate. Faptul le provoaca o placere spirituala superioara, pe care o doresc unica si netulburata. Este de fapt o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic.
Pentru Stefan Gheorghidiu, iubirea este receptata ca o experienta posibila, o imbogatire a relatiilor intime, nu ca o raportare a indragostitului la fiinta iubita. El este indragostit mai degraba dintr-un orgoliu satisfacut si traieste doar iluzia iubirii, nu sentimentul ca atare, caruia nu se abandoneaza niciodata, si nici nu consimte la sacrificii in numele dragostei.
Se poate spune chiar ca pentru personajul principal iubirea este o problema de {auto}cunoastere, nu de implicare sentimentala, caci in aspiratia lui catre absolut el nu urmareste adevarul despre Ella, ci mentinerea propriului echilibru interior.
Continuand in fapt problematica primului roman,Camil Petrescu readuce in prim plan, In romanul Patul lui Procust drama intelectualului roman,intransigent in pastrarea nealterata a constiintei si demnitatii sale,in impactul cu o societate bazata pe afacerism,mediocritate.Drama lui Ladima si a lui Fred Vasilescu repeta drama intelectualului Stefan Gheorghidiu din romanul anterior.Privit sub alt unghi, romanul Patul lui Procust este si o drama a imposibilitatii atingerii idealului in dragoste,ceea ce se repeat si in drama de idei, Suflete tari.
Din punct de vedere artistic Camil Petrescu aduce o serie de inovatii in teatrul romanesc,preluand stilul lui Henrik Ibsen din literatura universala,si aducand si in literatura romana asa numit teatru de idei,bazat pe bine cunoscutul stil al sau,drama de idei.
Andrei Pietraru,un tanar preocupat de stiinta si cunoastere,cu o bogata imaginatie,care traieste mai mult intr-o viata proprie creata in interiorul sau,sufera din cauza unei iubiri neimplinite,si ajunge sa devina erou de ocazie,ghidat de pasiunea salbatica,nu atat pentru femeie in sine ci mai mult pentru scopul sau suprem: atingerea absolutului.In final ajunge sa o aiba pe Ioana,pentru care si-a neglijat intregul viitor,dar o data atins,absolutul nu poate fi mentinut si are loc o cadere brusca.In final, Andrei,pentru a-si demonstra iubirea trage cu pistolul in piept,dar nu moare,ramane in viata,trezirea lui simbolizand totodata trezirea la realitate,realitate in care Ioana nu mai este femeia ideala pentru el,autorul lasand incheierea sub semnul intrebarii,lasand pe fiecare cititor in parte sa-si foloseasca imaginatia,cum face si in celelalte opere.Tindem totusi sa credem ca ramanerea in viata a lui Andrei compune doar o mai mare drama pentru el,pentru ca murind ar fi scapat pentru totdeauna de viata care i-a adus atatea chinuri,ramanand in viata insa el va fi mereu chinuit de o societate in care un intellectual ca el nu poate fi integrat,nicidecum inteles.
In drama Jocul ielelor,se repeta intr-un fel destinul lui G.D. Ladima,din romanul anterior, Patul lui Procust.Personajul principal,Gelu Ruscanu,este obesedat de ideea de dreptate care va deveni fatala pentru el.Prins ca intr-un cleste intre doua scenarii care sunt dinainte concepute, lui Gelu Ruscanu nu-I mai ramane decat de ales intre cele doua.Fie sinuciderea, care ar repeta destinul tatalui sau,care din cauza datoriilor facute pentru o femeie se sinucide cu pistolul trimis de aceasta,fie a fi ucis.In idealul sau pentru dreptate,el se gandeste mai putin la faptul ca ar putea fi ucis daca publica scrisoarea si da in vileag un om politic atat de important precum Saru Sinesti.Doua lumi stau fata in fata,una reala si dura,alta si una utopica,din care face parte Gelu,care intreaga sa viata a militat pentru dreptatea absoluta,intr-o lume atat de ridicola,incat chiar si Ministrul de justitie este corupt.
Operele lui Camil Petrescu sunt puternic inspirate din filozofia lui Platon,care intr-una din operele sale vorbeste de existenta unei lumi formata dintr-o lume a ideilor abstracte in care traiesc si isi gasesc sfarsitul intelectualii,care nazuiesc la scopuri inalte si care traiesc mult mai intensive toate emotiile si intamplarile din viata obisnuita,si o lume normala, considerata normala de catre societate,societate care ridica standarde pentru normalitate,si in care intelectualii cu aspiratiile lor spre perfectiune nu se incadreaza,devenind astfel exclusi din societate si construindu-si propria lume,din idei filozofice si deseori utopice.Personajele intra intr-o hora a ielelor: lucruri normale sunt intelese diferit,supra analizate pana cand devin adevarate obsesii ale mintii, intamplari firesti devin un adevarat chin pentru intellectual care traieste la alt nivel orice intamplare,fie ea cat de banala.O data prinsi in acest joc ei nu mai au scapare,sfarsind tragic,prin sinucidere,sau ramanand in viata,pierzand totul din propria vina,propriul orgoliu sau gelozie care le strica viata,lor si persoanelor din jurul lor.
Eroii lui Camil Petrescu sunt lucizi,drama lor fiind a unor idei absolute,pe care le doresc realizate cu orice pret,ducand o stransa lupta interioara cu ei insusi, pe care nu rareori o pierd,vazand in moarte singura scapare.

  • Share:

You Might Also Like

0 comentarii